Marile speranţe I



Yüklə 12,03 Mb.
səhifə10/33
tarix17.01.2019
ölçüsü12,03 Mb.
#98629
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   33

XVIII

Era într-o duminică seara, în anul al patrulea al uceniciei mele la Joe. La "Barcagiii Veseli", un grup de oameni stătea în jurul focului şi asculta cu luare aminte cum citea domnul Wopsle ziarul cu glas tare. Printre ei eram şi eu.

Avusese loc o crimă despre care se vorbea mult şi domnul Wopsle era cufundat în sânge până peste ochi. Se desfăta de fiecare adjectiv înfiorător din descrierea crimei şi se confunda cu fiecare martor din timpul instrucţiei. Gemea slab: "Sunt pierdut", ca victima şi urla cu cruzime: "Ţi-arăt eu ţie", ca ucigaşul. Dădea declaraţia medicului, imitându-l în bătaie de joc pe doctorul satului; fluiera şi se clătina ca bătrânul paznic de la barieră, care auzise lovitura şi făcea pe paraliticul în aşa hal, încât începeai să te îndoieşti dacă martorul era întreg la minte. În mâinile lui Wopsle, judecătorul de instrucţie devenea un adevărat Timon din Atena; grefierul, un adevărat Coriolan. Îi plăcea grozav să ne ci-tească şi nouă ne plăcea să ascultăm şi ne simţeam nespus de bine. În această stare sufletească atât de plăcută, ajunserăm şi la verdictul de omor premeditat.

De-abia atunci, am dat cu ochii de un domn, care se sprijinea cu coatele de spătarul unei bănci din faţa mea şi privea. Avea o privire dispreţuitoare şi îşi muşca partea laterală a degetului arătător, în timp ce am observat oamenii.

- Bine, îi spuse străinul domnului Wopsle, după ce aceasta sfârşi cu cititul. Le-ai potrivit toate după placul dumitale, nici nu mă îndoiesc!

Toţi oamenii tresăriră şi ridicară ochii, ca şi cum ar fi văzut pe ucigaş. El privea pe toţi cu ochii lui reci şi batjocoritori.

- Vinovat sigur? spuse el. Ia spune. Hai!

- Domnule, răspunse domnul Wopsle. Fără să fi avut cinstea de a vă cunoaşte, spun: vinovat. La aceste vorbe, am prins cu toţii curaj şi am încuviinţat cu un murmur.

- Ştiam eu că ai să zici aşa, spuse străinul. Ştiam. Ţi-am şi spus. Dar acum îţi pun o întrebare. Ştii, oare, că în Anglia legea presupune că orice om e nevinovat, până când se dovedeşte că e vinovat?

- Domnule, începu domnul Wopsle, eu, ca englez...

- Lasă, spuse străinul, muşcându-şi arătătorul cu ochii la Wopsle. Nu te feri de întrebare. Sau ştii sau nu ştii. Care din două?
Stătea cu capul şi cu trupul aplecat într-o parte, întrebător şi ameninţător şi îşi îndreptă degetul spre domnul Wopsle, ca şi cum ar fi vrut să-l arate oamenilor, înainte de a-l muşca din nou.

- Ei? făcu el. Ştii sau nu ştii?

- Sigur că ştiu, răspunse domnul Wopsle.

- Sigur că ştii. Atunci de ce n-ai spus aceasta de la început? Acum să te mai întreb ceva, spuse el, luându-l în primire pe domnul Wopsle, ca şi cum ar fi avut vreun drept asupra lui. Ştii că niciunuia dintre martori nu i s-a luat interogatoriul contradictoriu?


Domnul Wopsle începu:

- Pot doar să spun... dar străinul îi tăie vorba:

- Ce? Nu vrei să-mi răspunzi la întrebare, da sau nu? Stai să te mai întreb. Şi îşi îndreptă din nou degetul spre el. Fii atent. Îţi dai sau nu-ţi dai seama că niciunuia dintre martori nu i s-a luat interogatoriul contradictoriu? Vreau numai un cuvânt de la dumneata: da sau nu?
85

Domnul Wopsle şovăi şi noi am început să ne facem o părere cam proastă despre el.

- Hai! spuse străinul. Te ajut eu. Nu meriţi ajutor, dar te ajut. Uită-te la ziarul pe care-l ţii în mână. Ce ziar e?

- Ce ziar e? repetă domnul Wopsle, uitându-se la ziar cu o privire pierdută.

- Este, urmă străinul cu glasul lui batjocoritor şi bănuitor, este ziarul din care citeai adineaori. Aşa e?

- Sigur.

- Sigur. Acum uită-te la ziar şi spune-mi dacă e scris acolo desluşit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui legali i-au spus să-şi rezerve, pentru mai târziu, apărarea?

- Citesc şi eu acum, se apără domnul Wopsle.

- Nu interesează ce citeşti acum, domnule, nu te întreb ce citeşti acum. Poţi să citeşti şi Tatăl nostru de-a-ndăratelea, dacă vrei şi poate că ai şi făcut-o până acum. Apucă-te de ziar. Nu, nu, jos, jos, (am început cu toţii să vedem că domnul Wopsle încearcă să scape). Ei, ai găsit?

- Da, aici e, spuse domnul Wopsle.

- Acum aruncă-ţi ochii pe locul acela şi spune-ne dacă nu scrie lămurit cum că inculpatul a declarat că sfătuitorii lui legali i-au spus să-şi rezerve, pentru mai târziu, apărarea?
Domnul Wopsle răspunse:

- Nu scrie chiar cu cuvintele acestea.

- Nu cu cuvintele acestea? repetă domnul cu asprime. Dar înţelesul e acelaşi?

- Da, spuse domnul Wopsle.

- Da, repetă străinul, uitându-se în jurul lui, la ceilalţi oameni, cu mâna dreaptă întinsă către martorul Wopsle. Şi acum vă întreb pe voi, ce părere aveţi despre cugetul unui om, care, după ce a citit ziarul, poate să mai pună capul pe pernă şi să doarmă liniştit, când a dat numele de criminal unui semen de al său, care n-a fost încă audiat?
Am început cu toţii să bănuim că domnul Wopsle nu era chiar omul pe care-l crezusem noi şi să vedem că-şi dă arama pe faţă.

- Şi acest om, nu uitaţi, urmă străinul, aruncându-şi degetul cu putere înspre domnul Wopsle, acest om ar putea să fie jurat în procesul acesta; şi după ce se va fi făcut astfel de râs, se va întoarce în sânul familiei şi va dormi liniştit, deşi ajurat că va judeca cu cinste litigiul dintre Majestatea Sa Regele şi prizonierul de pe banca acuzaţilor şi că va da o sentinţă dreaptă, aşa să-i ajute Dumnezeu!

Eram cu toţii convinşi că nenorocitul de Wopsle mersese prea departe şi că ar face mai bine să se oprească cât mai era timp.

Străinul părăsi locul din spatele băncii, cu un aer de autoritate netăgăduită şi cu mişcări care te făceau să crezi că, dacă ar fi vrut, ar fi putut da în vileag taine neştiute despre fiecare om în parte; şi-a făcut loc în spaţiul dintre cele două bănci şi rămase în picioare în faţa focului, cu mâna stângă în buzunar şi mişcându-şi arătătorul mâinii drepte.

- După anumite informaţii pe care le-am primit, spuse el uitându-se la noi, care tremuram în faţa lui, sunt îndreptăţit să cred că printre voi se află un
86
fierar cu numele de Joseph sau Joe Gargery. Care-i omul acela?

- Aici e omul! spuse Joe.


Străinul îi făcu semn să-şi părăsească locul şi Joe se sculă.

- Ai un ucenic, urmă străinul, cunoscut sub numele de Pip. E aici?

- Aici sunt! am strigat eu.
Străinul nu m-a recunoscut dar eu ştiam că e domnul pe care-l întâlnisem pe scară, când m-am dus a doua oară la domnişoara Havisham. L-am recunoscut din clipa în care l-am văzut sprijinit pe spătarul băncii şi acum, când stăteam în faţa lui, simţeam mâna lui pe umărul meu şi revedeam cu de-amănuntul capul lui mare, obrazul negricios, ochii înfundaţi, sprâncenele negre şi stufoase, lanţul mare al ceasului, punctele negre din locul bărbiei şi al mustăţilor şi adulmecam mirosul de săpun parfumat pe care-l împrăştia mâna lui mare.

- Vreau să stau de vorbă cu voi doi, într-un loc mai retras, spuse el, după ce avusese răgaz să mă măsoare mai bine. O să dureze mai mult. Poate că ar fi mai bine să ne ducem acasă la dumneata. N-aş vrea să vă spun ce am de spus încă de aici; pe urmă o să împărţiţi prietenilor voştri atât cât credeţi de cuviinţă. Nu mă priveşte.

În mijlocul unei tăceri mirate, am ieşit toţi trei de la "Barcagiii Veseli" şi tot într-o tăcere mirată, ne-am îndreptat spre casă. În timpul drumului, străinul îmi arunca din când în când câte o privire, alteori îşi muşca degetul. Joe îşi făcu socoteala că ocazia va fi solemnă şi ceremonioasă şi porni înainte ca să deschidă uşa de la intrare. Discuţia noastră a avut loc în salonaşul de musafiri, slab luminat de o singură lumânare.

Mai întâi, străinul se aşeză la masă, trase lumânarea spre el şi se uită în carnetul lui, la nişte socoteli. Apoi puse la o parte carnetul, împinse lumânarea şi se uită la Joe şi la mine, care stăteam în întuneric, ca să ne deosebească unul de altul.

- Numele meu, începu el, este Jaggers şi sunt avocat la Londra. Sunt destul de cunoscut. Am o treabă foarte ciudată de tratat cu voi şi vă spun de la început că nu vin din partea mea. Dacă mi s-ar fi cerut părerea, n-aş fi fost azi aici. Dar nu mi s-a cerut şi, prin urmare, mă vedeţi aici. Fac ceea ce am de făcut în calitate de agent de încredere al altuia. Nici mai mult, nici mai puţin.

Fiindcă nu putea să ne vadă prea bine din locul acela, se sculă, îşi aruncă un picior peste spătarul scaunului şi rămase aşa, cu un picior pe scaun şi cu celălalt pe pământ.

- Joseph Gargery, am însărcinarea de a te scăpa de flăcăul acesta, ucenicul tău. Te-ai împotrivi să anulezi contractul, la cererea lui, spre binele lui? N-ai cere nimic pentru aceasta?

- Să mă ferească Dumnezeu să cer ceva pentru a nu sta în calea lui Pip, spuse Joe holbându-şi ochii.

- E foarte pios să spui: să mă ferească Dumnezeu, dar nu aceasta interesează acum, răspunse domnul Jaggers. Întrebarea este: ceri ceva?

- Răspunsul meu este, spuse Joe sever, nu.


Mi se părea că domnul Jaggers se uită la Joe, ca şi cum l-ar fi socotit nebun. Dar eram prea zăpăcit de o curiozitate care îmi tăia răsuflarea şi de mirare, ca să fiu sigur.

87
- Foarte bine, spuse domnul Jaggers. Să ţii minte vorbele dumitale şi să nu încerci să le întorci.

- Cine vrea să întoarcă vorba? spuse Joe.

- Nu spun că vrea cineva. Ai un câine păzitor?

- Da, am un câine păzitor.

- Să nu uiţi că lăudăroşenia e un bun câine păzitor dar ca un cleşte te aperi mai bine. Să nu uiţi aceasta, te rog, repetă domnul Jaggers închizând ochii şi dând din cap spre Joe, ca şi cum i-ar fi iertat vreun păcat. Acum să ne întoarcem la flăcăul acesta. Ceea ce trebuie să-ţi spun este că-l aşteaptă speranţe mari.


Joe şi cu mine am făcut ochi mari şi ne-am uitat unul la altul.

- Sunt însărcinat să-i comunic, spuse domnul Jaggers, arătând cu degetul într-o parte, spre mine, că va intra în posesia unei averi frumuşele. Mai departe, că este dorinţa posesorului de astăzi al acestei averi ca băiatul să fie scos numaidecât din viaţa pe care o duce şi din locul acesta şi să fie educat pentru a deveni un gentleman, cu alte cuvinte să fie educat ca un tânăr cu mari speranţe de viitor.

Visul mi se împlinea. Închipuirea mea nebună era depăşită de realitatea vie; domnişoara Havisham vroia să-mi pregătească un viitor măreţ.

- Acum, domnule Pip, urmă avocatul, îţi spun dumitale ce mai am de spus. Trebuie, mai întâi, să ştii că este dorinţa persoanei de la care deţin aceste instrucţiuni să porţi întotdeauna numele de Pip. Nădăjduiesc că n-ai să socoteşti această condiţie uşoară ca o piedică în calea speranţelor mari, care te aşteaptă. Dar, dacă ai ceva de spus, spune acum.

Inima-mi bătea atât de repede şi urechile îmi vâjâiau aşa de tare, încât cu greu am izbutit să bâiguiesc că n-aveam nimic de spus.

- Cred şi eu! Acum trebuie să înţelegi, domnule Pip, că numele mărinimosului dumitale binefăcător va rămâne o taină, până când persoana de care vorbesc va crede de cuviinţă să-l dezvăluie. Sunt împuternicit să-ţi spun că persoana aceasta are de gând să ţi-l dezvăluie ea cea dintâi, prin viu grai. Când şi unde va fi dus la îndeplinire acest gând, nu pot spune; nimeni nu poate spune. Poate, peste mulţi ani. Dar, trebuie să înţelegi bine că îţi este oprit să faci orice cercetare sau să pomeneşti vreun cuvânt cât de depărtat despre orice persoană, ca fiind persoana dumitale, păstreaz-o pentru dumneata. Nu interesează care sunt pricinile acestei oprelişti. S-ar putea să fie pricini puternice şi grave şi s-ar putea să nu fie decât o toană. Aceasta nu-i treaba dumitale să cercetezi. Acestea sunt condiţiile. Primirea acestor condiţii de către dumneata şi făgăduiala că ai să le urmezi sunt singurele lucruri cu care mai sunt însărcinat de persoana de la care am primit instrucţiuni şi pentru care nu sunt în nici un fel răspunzător. De la această persoană, vin speranţele mari de care ţi-am vorbit şi taina aceasta n-o ştie decât ea şi cu mine. Încă o dată, condiţiile nu sunt atât de grele încât să fie o piedică în înaintarea dumitale, dar dacă ai ceva de spus, spune acum. Vorbeşte! Şi din nou am bâiguit cu mare greutate că n-aveam nimic de spus.

- Cred şi eu! Şi acum, domnule Pip, am terminat cu condiţiile. Cu toate că îmi spunea domnule Pip şi începuse să se apropie de mine, tot nu se lepădase de aerul lui bănuitor şi ameninţător; şi chiar şi acum închidea uneori ochii şi îşi îndrepta degetul spre mine, în timp ce vorbea, ca şi cum ar fi vrut să spună că

88


putea să dezvăluie tot felul de lucruri dezonorante despre mine, dacă vroia. Ajungeam acum la nişte amănunte de administraţie. Trebuie să ştii că, deşi între buinţez cuvântul de "speranţe" atât de des, nu eşti înzestrat numai cu speranţe. În mâna mea se află, acum, o sumă de bani care va ajunge din belşug pentru educaţia şi întreţinerea dumitale. Te rog să mă socoteşti administratorul averii dumitale. Nu, nu, făcu el - fiindcă aveam de gând să-i mulţumesc; îţi spun de la început că sunt plătit pentru serviciile pe care le fac, altfel nici nu le-aş face. S-a găsit de cuviinţă că trebuie să primeşti o educaţie mai bună în conformitate cu noua dumitale situaţie şi s-a socotit că probabil vei crede necesar şi important să te bucuri numaidecât de aceste foloase.

I-am spus că din totdeauna le dorisem.

- Nu are importanţă ce ai dorit dumneata întotdeauna, domnule Pip, răspunse el. Să nu ne depărtăm de subiect. Dacă le doreşti acum, ajunge. Mi-ai răspuns că eşti gata să intri sub protecţia unui tutore numaidecât? Aşa ai spus?

Am bâlbâit că da.

- Bine. Acum trebuie să mă interesez de gusturile dumitale. Nu cred că aşa trebuie, bagă de seamă, dar aşa am fost însărcinat să fac. Ai auzit vreodată vorbindu-se de vreo persoană, pe care ai prefera-o alteia?

Nu auzisem niciodată de nici un tutore în afară de Biddy şi de mătuşa domnului Wopsle, aşa că i-am dat un răspuns negativ.

- Există o persoană, despre care am cunoştinţă şi care cred că ar fi potrivită pentru scopul nostru, spuse domnul Jaggers. Totuşi, nu ţi-o recomand, bagă de seamă, căci eu nu recomand niciodată pe nimeni. Domnul de care vobesc este domnul Matthew Pocket.

A! Am prins numaidecât numele. Ruda domnişoarei Havisham. Domnul Matthew despre care vorbeau domnul şi doamna Camilla. Matthew, al cărui loc trebuia să fie la căpătâiul domnişoarei Havisham, când ea va fi întinsă în rochia ei de mirească, pe masa de nuntă.

- Cunoşti acest nume? întrebă domnul Jaggers, uitându-se pătrunzător la mine şi închizând ochii, în timp ce aştepta răspunsul.

I-am răspuns că auzisem de numele acela.

- O! spuse el. Ai auzit! întrebarea e ce părere ai? I-am spus sau am încercat să-i spun că îi eram foarte îndatorat pentru recomandare...

- Nu, dragul meu! mi-a tăiat el vorba, clătinând foarte rar din capul lui mare. Mai târziu, reculege-te!

Fără să mă reculeg, i-am spus din nou că îi eram foarte îndatorat pentru recomandare...

- Nu, dragul meu! mi-a tăiat el vorba din nou, clătinând din cap, încruntându-se şi zâmbind în acelaşi timp. Recomandare nu e cuvântul potrivit, domnule Pip. Încearcă alt cuvânt.

M-am îndreptat şi am spus că îi eram foarte îndatorat fiindcă pomenise de domnul Matthew Pocket...

- Aşa! strigă domnul Jaggers.

Şi eu am adăugat că aş fi bucuros să-l am pe acest domn drept tutore.

- Bine. Ai să-l încerci chiar la el acasă. Totul va fi pregătit şi-l vei vedea mai întâi pe fiul lui, de îndată ce vei sosi la Londra. Când vrei să vii la Londra?

Eu am răspuns, cu ochii la Joe, care privea în gol, nemişcat, că pot veni

89


numaidecât.

- Mai întâi, spuse domnul Jaggers, ar trebui să-ţi faci nişte haine noi, dar nu haine de lucru. Să zicem că de azi într-o săptămână. Ai nevoie de bani. Să-ţi las douăzeci de lire?

Scoase cu răceală un portofel lung din buzunar, numără banii pe masă şi-i împinse spre mine. De-abia acum îşi ridicase pilonii de pe scaun. Şedea călare pe un scaun, când îmi împinse banii şi legăna portofelul, cu ochii la Joe.

- Ei, Joseph Gargery? Ai amuţit?

- Am amuţit! spuse Joe cu hotărâre.

- Ne-am înţeles. Nu vrei nimic pentru dumneata. Nu uiţi?

- Ne-am înţeles, spuse Joe. Şi înţeles rămâne. Şi totdeauna să fie aşa.

- Dar ce-ai spune, l-a întrerupt domnul Jaggers, legănând portofelul, ce-ai spune dacă aş fi primit instrucţiuni să-ţi dau ceva drept despăgubire?

- Despăgubire pentru ce? întrebă Joe.

- Pentru că te lipseşti de serviciile lui.


Joe puse mâna pe umărul meu cu o atingere uşoară de femeie. De atunci m-am gândit adeseori la el, la amestecul acela de putere şi de duioşie care exista în el, ca la un ciocan cu aburi, care poate strivi un om sau poate atinge o coajă de ou fără s-o spargă.

- Cu dragă inimă, spuse Joe, îl las pe Pip să plece din viciu şi să meargă pe drumul care duce la cinste şi avere. Dar crezi dumneata că banii mă pot despăgubi de pierderea copilului, care venea la mine în fierărie şi mi-era cel mai bun prieten?

O, dragul de Joe, pe care eram atât de bucuros să-l părăsesc şi faţă de care am fost atât de nerecunoscător, te văd şi acum acoperindu-ţi ochii cu braţele tale muşchiuloase de fierar; te văd şi acum gâfâind şi-ţi aud glasul stins. Bunul, dragul, credinciosul meu Joe, simt şi acum tremurul drăgăstos al mâinii tale pe braţul meu, atât de solemn de parcă ar fi fâlfâitul unei aripi de înger.

Eu l-am încurajat pe Joe. Eram pierdut în labirintul celor care mă aşteptau şi nu eram în stare să mă întorc pe drumul lăturalnic pe care-l făcusem împreună. L-am rugat să se mângâie cu gândul că fusesem cei mai buni prieteni (cum zicea el) şi că vom fi mereu aşa (cum ziceam eu). Joe îşi frecă ochii cu încheietura mâinii lui libere, ca şi cum ar fi vrut să şi-i scobească şi nu mai scoase nici o vorbă.

Domnul Jaggers se uita la toate acestea ca un om care a recunoscut în Joe pe nebunul satului şi în mine pe îngrijitorul lui. După aceea, spuse, cântărind în mână portofelul, pe care acum nu-l mai legăna:

- Ei, Joseph Gargery, te previn că aceasta-i ultima oară. Nu umbla cu fofârlica cu mine. Dacă ai de gând să primeşti darul pe care am însărcinarea să ţi-l dau, vorbeşte şi al tău este. Dacă, dimpotrivă, ai de gând... Aici, spre marea mea uluire, a fost oprit de Joe, care se repezi deodată la el cu gânduri foarte războinice.

- Am de gând să-ţi spun, ţipă Joe, că dacă vii în casa mea ca să mă încolţeşti şi să mă cicăleşti, poţi să ieşi afară. Şi, că, daca eşti bărbat, atunci poţi să stai mai departe! Şi dacă spun eu o vorbă aşa rămâne, să ştiu de bine că mă omoară cineva! Îl trăsei pe Joe deoparte şi, într-o clipă, el se îmblânzi, spunându-mi mie, de data aceasta cu glas îndatoritor, ca un avertisment
90
politicos şi puţin dojenitor către toţi pe care i-ar putea interesa această chestiune, că nu voia să fie încolţit şi cicălit în casa lui. În timpul izbucnirii lui Joe, domnul Jaggers se sculase şi se apropiase cu spatele de uşă. Fără să arate nici cea mai mică pornire de a se întoarce în odaie, făcu urările de bun rămas de la uşă, cam în felul următor:

- Dragă domnule Pip, cred că, cu cât vei părăsi această casă mai curând - având în vedere că vrei să devii un gentleman - cu atât mai bine. Rămâne să ne întâlnim de azi într-o săptămână şi, între timp, îţi voi trimite adresa mea. Poţi să iei brişcă de la oficiul de trăsuri din Londra şi ea o să te ducă chiar până la mine. Trebuie să înţelegi că nu am nici un fel de părere cu privire la sarcina pe care o îndeplinesc. Sunt plătit pentru aceasta şi, deci, am preluat sarcina. Trebuie neapărat să înţelegi aceasta. Neapărat!


Îşi îndreptă degetul spre noi şi cred că ar fi vorbit mai departe, dar i se păru că Joe este primejdios şi plecă.

Îmi trecu prin minte un gând care mă făcu să alerg după el până la "Barcagiii Veseli", unde îl aştepta o trăsură cu ora.

- Iertaţi-mă, vă rog, domnule Jaggers.

- Ei! făcu el, întorcându-se. Ce s-a întâmplat?

- Vreau să fac numai ce e bine şi să vă urmez sfaturile, aşa că m-am gândit că ar fi mai bine să vă întreb. Aţi avea ceva împotrivă dacă mi-aş lua rămas bun de la oamenii din ţinut pe care-i cunosc?

- Nu, spuse el, privindu-mă ca şi cum i-ar fi venit greu să mă înţeleagă.

- Nu numai din sat, ci şi din partea de sus a oraşului.

- Nu, spuse el. N-am nimic împotrivă.


I-am mulţumit din nou şi am alergat înapoi spre casă.

Joe încuiase uşa de la intrare, părăsise salonaşul şi acum şedea lângă focul din bucătărie, cu câte o palmă pe fiecare genunchi, privind ţintă la tăciunii aprinşi. M-am aşezat şi eu în faţa focului, cu ochii la tăciuni şi mult timp nimeni nu vorbi nimic.

Soră-mea şedea pe scaunul cu perne din colţ şi Biddy lucra în faţa focului, iar Joe şedea alături de Biddy şi eu alături de Joe, chiar în faţa surorii mele. Cu cât mă uitam mai mult la tăciuni, cu atât mai greu îmi venea să mă uit la Joe; cu cât tăcerea ţinea mai mult, cu atât mai greu îmi venea să vorbesc.

În cele din urmă am izbucnit:

- Joe, i-ai spus lui Biddy?

- Nu, Pip, răspunse Joe, tot cu ochii la foc şi ţinându-şi bine genunchii cu mâinile, ca şi cum ar fi aflat că vor s-o pornească la plimbare; te-am aşteptat pe tine, Pip.

- Aş vrea mai bine să-i spui tu, Joe.

- Pip e un domn cu un viitor mare în faţa lui, spuse Joe, şi Dumnezeu să-i ajute!


Biddy scăpă lucrul din mână şi se uită la mine. Joe îşi ţinea genunchii şi se uita şi el la mine. Eu mă uitam la amândoi. După câteva clipe de tăcere, m-au felicitat. Dar era o umbră de tristeţe în felicitările lor, pe care eu o simţeam.

Am luat asupra mea să-i fac cunoscută lui Biddy, (şi prin Biddy lui Joe) obligaţia solemnă, care privea şi pe prietenii mei, de a nu şti nimic şi de a nu spune nimic despre făuritorul norocului meu. Va ieşi totul la iveală, când va veni timpul, dar până atunci nu trebuia să afle nimeni altceva decât că mă

91

aşteptau speranţe mari din partea unui binefăcător necunoscut. Biddy dădu gânditoare din cap, cu ochii la foc şi începu să lucreze din nou, spunând că va avea grijă să se întâmple aşa şi Joe, care tot îşi mai ţinea genunchii cu mâinile, spuse şi el:



- Sigur, sigur, şi eu o să am grijă ca şi ea, Pip, şi apoi mă felicitară din nou, arătându-se nespus de uimiţi la gândul că voi fi un gentleman, ceea ce mie nu prea îmi plăcea.

După aceea, Biddy îşi dădu toată osteneala ca s-o facă pe soră-mea să înţeleagă ce se întâmplase. Soră-mea râdea şi dădea mereu din cap, ba chiar repetă după Biddy cuvintele "Pip" şi "avere". Dar mă îndoiesc că aceste cuvinte însemnau pentru ea mai mult decât un argument electoral. Şi mi-e greu să-mi închipui o minte mai întunecată decât era mintea ei pe atunci.

N-aş fi crezut niciodată că se va întâmpla aşa, dacă nu aş fi trecut prin toate acestea, dar, în timp ce Joe şi Biddy îşi recâştigau veselia, eu eram din ce în ce mai mohorât. N-aş putea spune că eram nemulţumit de soarta mea; dar poate, cine ştie, eram, fără să-mi dau seama, nemulţumit de mine însumi.

Atât ştiu că stăteam cu cotul sprijinit de genunchi şi cu faţa în palme, privind focul, în timp ce ei vorbeau despre plecarea mea, despre ce vor face fără mine şi despre alte lucruri de felul acesta. Şi, de câte ori întâlneam privirea nu prea veselă a vreunuia dintre ei (şi se uitau mereu la mine, mai ales Biddy) mă simţeam jignit, ca şi cum aş fi citit neîncredere în ochii lor. Cu toate că, Dumnezeu mi-e martor, n-au rostit nici o vorbă şi n-au făcut nici un gest de neîncredere.

În vremea aceea, aveam obiceiul să mă scol de pe scaun în fiecare seară şi să mă uit afară, prin uşă; căci uşa bucătăriei noastre dădea de-a dreptul afară, în noapte, şi, în serile de vară, stătea deschisă ca să intre aerul înăuntru. Stelele către care îmi înălţăm ochii mi se păreau neînsemnate şi umile, căci îşi aruncau privirile asupra lucrurilor simple, în mijlocul cărora îmi petreceam eu viaţa.

- Sâmbătă seara, am spus, când ne-am aşezat la masa noastră deseară alcătuită din pâine, brânză şi bere; încă cinci zile şi o să fiu în ajun de plecare! Or să treacă repede.

- Da, Pip, spuse Joe şi glasul lui, care ieşea din cana cu bere, suna a gol. Or să treacă repede zilele astea.

- Or să treacă repede, repetă Biddy.

- Ştii, Joe, m-am gândit că luni, când mă duc la oraş pentru hainele cele noi, să-i spun croitorului că vin să le îmbrac la el sau să mi le trimită la domnul Pumblechook. N-ar fi plăcut să se holbeze lumea din sat la mine.

- Poate că domnul şi doamna Hubble ar vrea să te vadă cum arăţi îmbrăcat ca un domnişor, Pip, spuse Joe, tăindu-şi sânguincios o bucată de pâine şi una de brânză, în palma mâinii stângi şi uitându-se la mâncarea mea neatinsă, ca şi cum s-ar fi gândit la vremurile când ne luam la întrecere cu feliile de pâine.


- Poate şi Wopsle. Şi poate că şi oamenilor de la "Barcagiii Veseli" le-ar face bucurie.

- Vezi, tocmai asta nu vreau, Joe. O să facă atâta tărăboi, un tărăboi grosolan şi nu pot să sufăr asta.

- Sigur, Pip! spuse Joe. Dacă nu poţi să suferi...

Biddy mă întrebă, în timp ce ţinea farfuria surorii mele:

92
- Te-ai gândit că ar trebui să te vedem şi noi: domnul Gargery, soră-ta şi cu mine? O să te vedem şi noi, nu-i aşa?

- Biddy, am răspuns eu cam plictisit; eşti prea iute, nici nu poate omul să se ţină la pas cu tine.

- Totdeauna a fost iute, observă Joe.

- Dac-ai mai fi aşteptat o clipă, ai fi auzit că, într-o seară, cred că în ajunul plecării, vreau să aduc hainele aici, într-o legătură.


Biddy tăcu. Am iertat-o cu mărinimie şi, puţin după aceea, i-am dat bună seara ei şi lui Joe şi m-am dus să mă culc.

Când am intrat în odaie, m-am aşezat şi am privit-o îndelung, ca pe o odăiţă sărăcăcioasă, de care aveam să mă despart curând pentru totdeauna, spre a mă înălţa spre o altă lume. Odăiţa era plină de amintiri proaspete şi mintea mi-era din nou sfâşiată între odaia aceasta şi cele cu mult mai frumoase spre care mă îndreptam, aşa cum era odinioară sfâşiată între fierărie şi casa domnişoarei Havisham, între Biddy şi Estella.

Soarele dogorâse toată ziua pe acoperişul mansardei mele şi odaia era încinsă. Am deschis fereastra şi m-am uitat afară; Joe tocmai ieşise pe uşa întunecată de dedesubt şi se răcorea plimbându-se; apoi am văzut-o pe Biddy aducându-i luleaua şi aprinzându-i-o. Joe nu fuma niciodată la ore aşa târzii şi faptul că fuma acum mi se păru un semn că avea nevoie de mângâiere, cine ştie din ce pricină.

Apoi Joe se opri la uşa de sub fereastra mea, trăgând din lulea, iar Biddy stătea alături, vorbindu-i liniştită. Ştiam că vorbesc despre mine, fiindcă auzeam mereu numele meu rostit cu dragoste; m-am dat la o parte de la fereastră şi m-am aşezat pe singurul scaun din odaie, care stătea lângă pat, gândindu-mă cât e de trist şi de ciudat ca prima noapte care îmi surâdea norocul să fie cea mai singuratică de până atunci.

Când mi-am aruncat ochii spre fereastră, am văzut colaci de fum, care veneau de la luleaua lui Joe şi mi-am închipuit că e o binecuvântare din partea lui. Nu o binecuvântare pompoasă şi gălăgioasă, ci o binecuvântare care se pierdea în aerul pe care-l respiram amândoi.

Am stins lumina şi m-am furişat în pat; dar acum patul era neprimitor şi niciodată n-am mai dormit somnul meu adânc şi sănătos de odinioară, în patul acela.



Yüklə 12,03 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   6   7   8   9   10   11   12   13   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin