Mihaela Minulescu

Varianta posibilă şi de altfel folosită de unele dintre cercetările italienilor, este de a utiliza „mentalul viu”, respectiv experienţa exprimată acum şi aici a unui număr de persoane.

— Cu avantajul că lexiconul obţinut, deşi este evident mai restrâns, are capacitatea de a produce unităţi descriptive în formatul natural al unei propoziţii.

Abordările moderne sunt deci de tip lexical. Din lexiconul limbii respective se extrag acele cuvinte care au relevantă pentru personalitate; majoritatea cercetărilor axându-se pe adjective, adverbe, substantive, verbe care pot capta în înţelesul lor aspecte ale personalităţii. Consecinţa este că formatul itemiior este cel mai simplu posibil, atât cât să fie corect/cu sens gramatical. Eşantionul de itemi constă dintr-un set larg, dar finit de expresii simple şi distincte care au un înţeles succint şi lipsit de ambiguitate. De exemplu, în astfel de chestionare vom găsi pentru adjective itemi de forma: „el este prost crescut”; dacă este vorba de substantive, „el este animal”; pentru adverbe, „el se comporta animalic”; pentru verbe, „el urlă”.

În conclyzje, putem spune că, pentru moment, există un larg consens printre cercetătorii şi constructorii de chestionare de personalitate asupra unei structuri a personalităţii constând din 5 superfactori, mari dimensiuni ale personalităţii. Dincolo de primii 4 factori, există însă un relativ dezacord privind semnificaţia psihologică a factorului V (nu a existentei lui ca atare). Ceeace ar putea însemna două lucruri (cf. De Raad, 1994 -(29)/1. Îeste necesară perseverarea în continuare pentru a valida şi consolida acest factor 2h& cere un efort mai cuprinzător pentru o încorporare mai puţin restrânsă, mai cuprinzătoare şi mai pufin influenţată de ideosincrazii subiective. De exemplu, dacă ar fi să luăm numai conceptele utilizate în literatură în discutarea conţinutului psihologic al acestui celebru factor V, am descoperi o variabâlitate influenţată în primul rând de concepţia autorilor. Astfel, găsim termeni precum „cultură”, „inteligentă” [Borgotta, 1964), intelect, intelectanjü (Hogan, 1983), Inteligentă fluidă, „grijă/atenţie (Brand & Egan, 1989, şi deschidere spre experienţă (Digman, 1990, John, 1990) (30).

Modelul Big Five trebuie înţeles, în cele din urmă, ca un cadru general, în care, anumite clusterizări de înţelesuri psihologice utilizate şi importante în viaţa de zi cu zi pentru a diferenţia indivizii umani, sunt cele care dau adevăratul sens, în interiorul fiecărei limbi, acestor dimensiuni/experienţei interumane generale.

1.1.2. MODELUL şi TEORIA COSTA & McCRAE PRIVIND EVALUAREA PERSONALITĂŢII PRIN CEI CINCI SUPERFACTORI

Cazul celor doi autori americani reprezintă o notă aparte în rândul cercetătorilor şi creatorilor de instrumente de personalitate tip Big Five. Cei doi au fost şi sunt preocupaţi nu numai de a cerceta ci, mai ales, de a construi, valida şi întemeia ştiinţific interpretarea unui instrument psihodiagnostic cât mai complet. Din 1985, când lansează prima variantă a inventarului de personalitate NEO, cercetările s-au focalizat pe descoperirea şi validarea faţetelor factoriale ale celor 5 mari factori şi, de asemenea, pe construirea unui model interpretativ care să justifice faptul că trăsăturile de personalitate sunt factori determinativi, deci explicativi pentru comportament.

Acest model a fost prezentat pentru prima dată în iulie 1994 I? Madrid, I? A VII-? Conferinţă Europeană de Psihologie a Personalităţii. In articulaţiile acestui „model al persoanei”, sau, am putea spune, al naturii umane, personalitatea apare ca una dintre subdiviziunile fundamentale, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, şi de aite aspecte care intră în alcătuirea personalităţii ca „material” brut. Urmărindu-le, putem înţelege ce şi cum abordăm din complexul de fapte psihice prin chestionarele de personalitate. In această concepţie, psihodiagniza nu abordează direct aceste tendinţe bazale, în măsura în care eie nu sunt direct observabile şi funcţionează ca şi constructe ipotetice. Ceea ce interesează psihologul nu este atât analiza de fineţe a proceselor de transformare care se/s-au petrecut în decursui dezvoltării individului, şi care au dus I? Ceea ce cunoaştem aici şi acum prin instrumentele de măsurare, ci ceea ce autorii numesc adaptările specifice, respectiv felul cum-au fost modelate tendinţele de bază prin influenţele externe şi influentele interne. Explicabile comportamentului prezent nu au nevoie de specificarea mecanismeieor cauzale, deşi ei recunosc că este util, uneori să cautf şi sä reuşeşti să specifici aceste procese intermediare, „în special pentru că astfel de procese pot oferi posibilităţi de intervenţie” (McCrae & Costa, 1994 -(31). Psihologul nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului, dar explicarea/cunoaşterea corectă a acestora şi o felului cum ele intervin în problemele existenţiale ale persoane: îl poate ajuta sä reducă I? Minim dificultăţile şi incongruientele.

În acest model-cadru explicativ, explicaţiile trebuie căutate ta diferite nivele şi anume, prin intermediul aşa-numitelor procese de intermediere (<->), nivele care apar explicitate în figura 1.

Figura 1: Modelul explicativ al persoanei în diagnoza trăsăturilor (32).

* săgeţile reprezintă direcţia de desfăşurare a proceselor dinamice/procese de intermediere.

Greşeala multor psihologi/diagnosticieni este confuzia dintre com porta mente şi trăsăturile propriu-ztse, ceea ce poate duce I? O a doua confuzie, respectiv I? O greşită punere în legătură a trăsăturilor şi motivelor.

Având ca scop declarat clarificarea acestor tipuri curente de inferenţe eronate, schema! Ui Costa & McCrae indică faptul că modurile de comportament specifice pot fi explicate de motive, motivele fiind ia rândul! Or posibil de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale.

Urmărind modelul, observăm că^trăsăturiie bazale, faimoşii superfactori ai personalităţii: nevrotism, extraversie, deschidere, agreabillitate, conştiinciozitate, apar ca dispoziţii psihice fundamentale, care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe biologice, ele rămân constructe psihice care sunt I? Rândul lor „servite” de structurile biologice {baze biologice), Costa & McCrae, 1992 (33).

Intre aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de personalitate şibiog rafia obiectivă a persoanei, care indua'e compoTfcTmentele specifice, nu există o legătură directă. Trăsăturile măsurate conform modeluiui Big Five pot fi cel mai bine înlelese dacă sunt privite ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice, denumite de autori „adaptări caracteristice”, care I? Rândul lor pot furniza explicaţiile pentru comportamentele observabile. Trăsăturile de personalitate apar doar ca expücafii distale în înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere în model.

Personalitatea, aşa cum se constituie/s-a constituit, este supusă unor influente endogene, denumite de autori tendinţe bazale, (concepte ipotetice, ce nu pot fi direct observate de psihoiog dar pot fi inferate) şi influentele exogene, sau externe. Trăsăturile de personalitate, apar deci ca subdiviziune majoră a

(tendinţelor de bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de

/alte materiale primare ale psihismului.

Influentele externe, reunind în model cadrul socio-cultural în care se formează persoana, dar şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive/negative primite de individ de-a lungul vieţii personale, operează asupra individului, în dezvoltarea sa ontogenetică. Aceste influente externe pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.

V^iogra^ia^^obie^Hvä^este constituită de cursul real al comportamentelor ţi trăirilor care formează viaţa individului. Comportamentul observabi [_eş_te o secţiune temporgjăj^bjocigJieK obiective, care include gânduri, sentimente, acţiuni, deci ceea ce evaluează de obicei ceilalţi, cei din jur, şi I? Care, desigur se raportează prin procese dinamice complexe (ce includ, de exemplu, şi atitudinile cuprinse în jocurile de rol şi statut).

Din tot acest model, punctul de focalizare îl constituie aşadar nivelul „adaptărilor caracteristice”. Conţinutul acestora este format atât de personalitate, cât şi de cultură, adaptările nefiind altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipjgă-a. JTăsaturijor. Deci acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii care definesc „identitatea contextualizdtă”, persoana pusă în contextul intereiatiilor în care s-a format şi evoluează.

În cadrul acestui bloc de fapte psihice caracteristice persoanei, un rol aparte în evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”, ca o subdiviziune a adaptărilor caracteristice persoanei. Răspunsurile I? Chestionarul de personalitate sunt legate cel mai mult, şi desigur cel mai direct, de acest nivel al imaginii de sine. Intre tendinţele bazale şi adaptăile caracteristice care constituie expresia directă a personalităţii, au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile de un anume izomorfism. Individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii particulare cărora li se dă culoare locală şi sens prin cultura prevalentă, prin intermediul proceselor de dezvoltare care crează acest izomorfism.

Unde se poartă explicaţia psihologică în acest complex sistemic?

În viaţa obişnuită, judecăm trăsăturile de personalitate, profilul „caracterial”, bazându-ne pe seturi de date obţinute din observaţie utilizate ca „dovezi”, sau argumente. Ln psihodiagnoză, spun Costa & McCrae, facem acelaşi lucru, dar mult mai sistematic, şi anume: 1. Observăm mcdele de comportament şi de trăire (adesea prin autodescrieri obţinute de I? Subiect} „şi 2. Facem evaluări privind trăsăturile de personalitate care ar putea determina aceste regula-rităti/tipuri/modele de comportamente. Dacă ne punem, cum este firesc, problema validităţii unor astfel de evaluări, observăm că, asemeni evaluărilor cotidiene, şi evaluările psihodiagnostice suportă influenta unor aspecte care 1e relativizează. De exemplu, influenta dispoziţiilor trecătoare, sau a seturilor de răspuns ale subiectului. In general, cercetarea ştiinţifică face eforturi continui de a elimina sau minimaliza cei pufin aceste influente.

Din această perspectivă valoarea explicativă a rräsäturilor de personalitate utilizate ca explicaţii cauzale este reală doar atunci când aduce un plus de înţeles/cunoaştere şi permite evaluări care trec dincolo de datele observabile. Deci, de exemplu, este insuficient să explicăm că trăsătura de extraversie gregară a determinat un model de comportament deschis, dominat de nevoia subiectului de a se asocia continuu cu alţii.

Din acest punct de vedere, datele de cercetare contemporane sprijină valoarea explicativă a trăsăturilor de personalitate în măsura în care certifică pe de o parte stabilitatea lor în timp, ceea ce dă posibilitatea de a se face predicţii pe termen lung, pe de alta, sunt argumente care indică o dinamică de I? Specific spre general şi din nou spre specific, prin faptul că trăsăturile distincte covariază în modele similare care se repetă. Astfel, de exemplu, privind stabilitatea trăsăturilor, putem explica starea de nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe stresante din viaţa acesteia, fie în funcţie de o anumită dispoziţie cronică de a trăi evenimentele „anxiogen, o dispoziţie spre depresie şi afecte negative consecutive acestora. Deci putem spune, odată cu autorii, că ultimul tip de explicaţie derivă din datele asupra modului cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale, trăsăturile de nevrotism şi extraversie. În acelaşi fel, o observaţie asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată, punctuală şi curată ne poate conduce I? Concluzia funcţionării specifice a trăsăturii de conştiinciozitate; acest lucru, spun Costa şi McCrae – şi ne asociem şi de acesta dată-7 ne poate permite să tragem concluzia că este foarte probabil ca persoana să fie caracterizată în mod obişnuit şi de tendinţa de a-şi urmării realizarea planurilor, de un stil atent de evaluare a datelor, etc. O explicaţie este cu atât mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra altor aspecte I? Care nu avem acces direct, sau în prezent.

Modelul conceptualizat de autorii americani pune problema explicării în cadrul dinamic al dezvoltării personaiitafii, a felului cum dispoziţiile bazale interacfioneazä cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile fenotipice ale personalităţii: valori, proiecte personale, relaţii personale, imaginea de sine. Vom relua şi adânci unele aspecte interpretative odată cu prezentarea instrumentului NEO PI R.

1.2. MODELĂRI CONTEMPORANE PRIVIND STRUCTURILE COGNmV-PREFERENŢIALE DE PERSONALITATE

Complementar abordării personalităţii prin intermediul trăsăturilor sau dimensiunilor de bază, psihologia personalităţii şi, consecutiv, instrumentele de evaluare, au evoluat şi în direcţia structurilor, a tipurilor comune. Am putea de I? Început observa că, în timp ce teoriile personalităţii care au în vedere trăsăturile reprezintă o perspectiva predominant diferenţială {se caută ceea ce este specific unei persoane şi o diferenţiază de oricare alta), teoriile şi instrumentele care s cu centrai1 pe tipurile de personalitate pornesc cie b a defrv ceea ce este comun între indivizi, presupunerea subiacentă acestora este că tieLarejo^ivid reprezintă o echilibrare specifică a unor tipuri de structuri de ' Jxizg. Una dintre cele mai prodigioase şi generbee teorii, care, în mod paradoxal a condus în domeniul pe care î! Studiem 1a rezultate care sintetizează de fapt cele două puncte de vedere, reîntorcându-ne de I? Tipologicul propriu-zis I? Diferenţial, este psihologia analitica jungiană.

Au apărut în istoria psihologie! $i, consecutiv, în istoria psihodiagnozei numeroase tipologii variate, fiecare cu propriu! Sistem de categorialtzare, toate pornind de I? Presupunerea că există paternuri coerente de comportament, sau stiluri consistente de acţiune care sunt suficient de bine definite pentru ca să permită o taxonomâe a persoanei de-a lungul acestor tipuri posibile. Acesta presupunere a avut o valoare euristică nu numai pentru psihologia personalităţii, ci şi pentru psihologia socială, psihoterapie, psihologia educaţională, etc, iar pentru psihodiagnoză a prilejuit construirea, mai ales în ultimii 15 ani, a unor chestionare şi tehnici de evaluare importante.

Înainte de anii 80, ceea ce a prevalat, cel puţin în domeniul instrumentelor de măsurare, a fost aplicarea în psihodiangnoză a tipologiilor privind temperamentul, deci chestionare tipologice construite din diverse perspective: constituţionale, psiho-endocrine, a caracteristicilor activităţii nervoase superioare etc. De asemenea, unii cercetători precum E. Spranger (34), au încercat şi modelarea unor tipuri psihologice în funcţie de orientarea valorilor şi utilizarea lor într-o taxonomie comportamentală. Aceste instrumente nu s-au impus însă, cercetarea contemporană înglobând, după cum vom vedea, şi caracteristicile de temperament printre dimensiunile de bază definibile statistico-matematic (v. Cattell, Guilford etc.).

Ceea ce s-a impus în evaluarea contemporană a personalităţi, este, după cum spuneam, o perspectivă care transcede o propriu-zisă taxonomie, într-un instrument care permite abordarea diferenţială a persoanei. În esenfă tipologia lui C. G. Jung prezentată în detaliu în 1921 odată cu lucrarea Psychologische Typen (35} aduce dovezi substanţiale din interiorul psihologiei analitice despre coexistenta în psihic a două atitudini de bază, extraşi intro-versia, complementare în funcţionarea complementară a celor două instante psihice: conştientul psihismul subiectiv, şi inconştientul – psihismul obiectiv. In situaţia în care există în planul conştient al eului o predominantă şi preferenţiala raportare I? Realitate prin deschiderea spre exterior, în plan inconştient se manifestă atitudinea opusă, deci o preferenţială centrare pe interioritatea psihică.

Şi invers. Aceasta complementaritate este responsabilă de comportamentul complex şi integral ai persoanei, si, în plan ontogenetic, este evidentiabilă prin preferinţele şi comportamentul mai ales din epoca de tine-eţe şi maturitate De-a lungul vieţii, există un subtil joc, o trecere treptată spre preluarea în conştiinţă a atitudinii de tip contrar, ptoces numit de Jung şi jungieni enantiodromie (36).

Teoria tipurilor atitudinale, aşa cum este definită deocamdată de aceste două tipuri de predispoziţii este relativ cunoscută dar, ceea ce se cunoaşte mai pujin este modul concret cum descrie Jung funcţionarea psihicului. In esenţă, datele empirice indică că patru funcţii mentale bazale^ sau procese fundamentale prin care se desfăşoară viaţa psihică s! Cunoaşterea, denumite: senzoriaiitate, intuiţie, gândirejloqică) şi simţire, sau afectivitate. Viafa noastră psihică se desfăşoară mereu prin acesie coordonate care nu pot fi reduse una I? Cealaltă., prin care operăm diferenţieri între obiect şi subiect, între interior şi exterior. Funcţiq este definită de Jung ca proces de orientare preferenială a conşiiinţei, sau „o formă particulară a activităţii psihice care rămâne neschimbată în împrejurări diferite” (Jung, 1921 -(37).

Multe aspecte ale activităţii mentale conştiente pot fi atribuite modului cum intervin şi evoluează cele patru categorii de funcţii. De asemenea, se face o grupare a lor în ceea ce Jung dihotomizează ca: 1.pe de o parte, funcfiÜe raţionale, care ţin de abilitatea fiinţei de a judeca aspectele realităţii şi 2. Funcţiile iraţionale, sau abilitatea de a deveni conştient de aspecte fără a desfăşura un raţionament logic sau valoric. Astfel, din prima grupare, şi opuse ca demers inferenţial, sunt judecarea logică sau gândirea, şi judecata valorică sau simţirea afectiva (v. Ribot, afectivitatea ca raţiune – (38). Din a doua grupare^la fel diametral opuse ca modalitate, sunt senzorialitatea şi intuiţia, care aduc informaţia despre realitate şi selecţionează stimuli! Fără ca I? Baza acestor surse de informare să existe şi o constrângere inferenţiala, un demers de organizare raţională a datelor squ a valorii acestor informaţii. O prezentare mai pe larg o vom realiza odată cu descrierea instrumentelor psihologice MBPl şi ŞUP.

Teoria tipurilor presupune că indivizii umani se nasc cu o predispoziţie de a prefera o anumită funcţie fată de celelalte. L? Copii acest aspect este mai uşor de evidenţiat, pentru că ei sunt motivaţi din interior spre a exersa I? Nivelul conştiinţei în formare acea funcţie care devine preferenţială, şi din ce în ce mai diferenţiată, mai nuanţată, şi adaptată, cu alte cuvinte devine modul preferenţial de adaptare conştientă a persoanei, odată cu întărirea dată de practică (succese şi insuccese personale în a face fată diferitelor împrejurări ale vietü). Exersarea ei conduce treptat spre definirea unui „sentiment” de competenta personală, iar întărirea pozitivă a succesului se generealizează şi pentru alte zone de activitate care cer utilizarea aceleiaşi funcţii, ceea ce conduce treptat I? Definirea unor trăsături de suprafaţă, spre unele comportamente şi deprinderi asociate acestei funcţii.

În acelaşi timp cu aceste dezvoltări prilejuite de funcţia preferată, are loc, complementar, neglijarea celorlalte, iar, dintre ele, mai ales a funcţiei cu sens diametral opus, care va rămâne relativ nedezvoltată, primitivă şi nenuantată şi utilizată mai ales de manifestările unor conţinuturi inconştiente. Cu atte cuvinte, fiecare dintre oameni, în mod natural, firesc, va deveni relativ diferenţiat într-o anumită arie, şi va rămâne relativ nediferenţiat în alte arii ale funcţionării psihice, în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene, cadrul sociocultural existenţial, determină individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care it dau o şansa să-şi utilizeze mintea în sensul modului pe care îl preferă. De exemplu, cel care prezintă de I? Început o preferinţa spre?

— şi trăi viaţa (a se adapta cerinţelor vieţii} prin intermediul senzorialului, îşi va diferenţia preferenţial aceste procese devenind un acut observator al realităţii imediate. Pe măsură ce se dezvolta în plan ontogenetic, persoana îşi va dezvolta şi acele tipuri de caracteristici care sunt consubstanţiale unor astfel de orientări preferenţiale, deci realismul, spiritul practic, simţul comun sau „bunul simţ” etc. Atenţia fiindu-i canalizată/centrată din ce în ce mai mult pe specificul mediului, îşi va cheltui din ce în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta funcţia diametral opusă, reaspect'rv intuiţia. Centrarea pe prezent a acestui tip de oameni care preferă funcţia perceptivâ-senzorială 1e restrânge cantitatea de energie disponibila pentru a se centra pe viitor (intuiţie); I? Fel, centrarea pe concret, 1e dă puţin timp să se centreze pe abstract; centrarea pe aplicări practice, îi îndepărtează de I? Preocupări teoretice; centrarea pe real, de I? Dezvoltarea imaginaţiei, etc.

În acest model, exemplificat deocamdată numai prin funcţionarea divergentă a două dintre funcţii, senzorialitatea şi intuiţia, ceea ce numim mediu, sau condiţii social-culturale de formare devine un factor care poate influenta fie în direcţia dezvoltării predispoziţiei preferenţiale, fie poate descuraja dispoziţia naturală a individului, printr-o artificială întărire a unui tip de activităţi care intrinsec nu sunt o sursă de satisfacţie şi motivare pozitivă, şi care, în plus, fac mai dificilă şi formarea unor deprinderi. Forţarea datorită mediului a dezvoltării unei alte funcţii decât cea predispozantă, conduce spre dificultăţi, crize de neadaptare, întârzieri în dezvoltare etc. De câte ori, de exemplu, un părinte care doreşte formarea unui pianist de excepţie dintr-un copil cu evidente abilităţi de alt ordin forţează dezvoltarea unor abilităţi care nu sunt în acord cu predispoziţia „născută. Influenta mediului asupra dezvoltării psihotipului, poate duce şi 1a un proces de „falsificare„ a acestuia, şi ne vom afla în fata unor persoane ce s-au format iniţial printr-o capacitate mai puţin în acord cu datele de bază, care astfel trăiesc în plan interior un sentiment de insatifactie fată de ceea ce sunt şi fac, se simt mai puţin competenţi în domeniul pentru care s-au format şi simt că încă nu şi-au dezvoltat ceea ce, dm putea numi cu un sens larg, „dotarea naturală”.

Dezvoltarea de-a lungul vieţii poate fi concepută, din perspectiva tipurilor preferenţiale de apreciere-cunoaştere, ca un proces care durează I? Fel de mult cât viaţa, prin care, treptat, eul câştigă control asupra funcţiilor, diferenfiindu-le pe fiecare şi învăţând să 1e utilizeze concordant cu situaţia. În perioada tinereţii, eul conştient se dezvoltă pe măsură ce evoluează şi se diferenţiază şi funcţia preferenţială, sau dominantă, care, în principiu este predispoziţia naturală. În paralel, în acest proces, odată cu funcţia dominantă, va intra într-un proces de evoluţie, ceva mai lent şi desigur treptat şi una dintre funcţiile auxiliare de sens opus.

Astfel, dacă funcţia dominantă este una raţională, în paralel o serie de sarcini existenţiale care nu pot fi rezolvate raţional vor atrage în manifestare şi dezvotare şi una dintre funcţiile iraţionale. Jung (39) descrie cerinţa pentru o a doua funcţie auxiliară, care este „în toate privinţele diferită de funcţia dominantă. Astfel, de exempiu, scriind despre tipurile de persoane care dezvoltă în conştiinţă un mod predominant introvert în care prevalează gândirea logică, pentru a contrabalansa un efect prea unidirecfionat, funcţia auxiliară iraţională va avea un caracter 'extrovert. Deja, odată cu maturitatea, persoana începe să-şi câştige o treptată capacitate de a utiliza diferenţiat şi o a treia funcţie, de acelaşi gen cu cea secundă. În genere, în măsura în care funcţia strict opusă functei dominante rămâne în urmă, ea va fi mereu purtătoarea unui mod primitiv, nediferenţiat de manifestare. Eul nu va fi stăpân decât foarte greu şi pe această ultimă funcfie. Foarte puţine persoane ating un stadiu de evoluţie superior în procesul de individuare, în care pot utiliza conştient şi cu uşurinţă această a patra funcţie atunci când contextul o cere.