Ministerul educaţiei şi cercetării
Yüklə 1,91 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- DICȚIONAR gramama
- Tren de plăcere. Dă o explicaţie modului în care începe schiţa: S-a hotărât, care va să zică... Personaje 1.
- Esenţa comicului. Contrastul esenţă-aparenţă 1.
- Viziune artistică 1.
- LIMBĂ SI COMUNICARE
- Factori care perturbă receptarea mesajelor orale
- EVALUARE CURENTA APLICAȚII
- FICȚIUNE SI REALITATE Lucian Blaga
- Hronicul ş i c â ntecul v â rstelor.
- Hronicul şi cântecul vârstelor.
- Hronicul şi cântecul vârstelor
- HRONICUL ŞI CÂNTECUL VÂRSTELOR (fragmente) de Lucian Blaga I. 9 mai 1895
Aminteşte-ţi că: Schiţa este o naraţiune de mici dimensiuni, în care se relatează o singură întâmplare din viaţa unor persoane. Textul conţine un singur instantaneu/ moment, împrejurare epică şi un singur personaj/ tip de personaj. Schiţa s-a născut ca „variantă" fictivă a genului jurnalistic. La nivelul expresivităţii textului, limbajul devine mijloc de fixare socială şi de caracterizare a personajului.
— Bravo! d-le Mialache! bravo! Este cocoana Anica, mamita lui madam Georgescu.
— La Voinea?... Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?...
— Eu ţi-am spus că am tras la Măndica. -Ei?! -Nu zbiera aşa!... Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluță... Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse. - S-a dusără la Vasileasca acasă. D. Georgescu şi cocoana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină... Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat.
Când zicevd. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă de vin, şi d. Mialache se pune să supeze cu cocoana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnit cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă teribel!" Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu; iar gra-mamă, în odaia copiilor, cu puiul. Dormeau încă profund când pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu... Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului. - Vezi, cocoană? zice d. Mihalache lui gramamă. Vezi? Dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana!... Ah! A fost o plăcere ce va rămâne neuitată... Pe lună, cu trăsurile la pas, şi deasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniând încetinel şi d. Mişu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi care-i place atâta lui madam Georgescu!... De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftând: -Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc! DICȚIONAR gramama, s. f. - bunică (adaptare fonetică de la fr. grand-maman) vert-mousse - verde deschis fraise ecrasee - roşu aprins demibotine - ghete înalte, cismuliţe (fr. hottine) barej, s. n. - batic conabiu, adj. - roşu închis, culoarea vişinei coapte muscal cu cauciuc - trăsură de lux, cu roţi îmbrăcate în cauciuc, condusă de un birjar rus, la modă în epocă gaspadin - birjar (din lb. rusă) Ies petits cochons - purceluşi Morfeu - zeul viselor, fiul lui Hypnus (zeul somnului) EXPLORAREA TEXTULUI S-a hotărât, care va să zică...
Personaje 1. Ce semnificaţie are faptul că puiul va purta, în călătoria de plăcere, uniforma de ofiţer de vânători ca prinţul Caroll 2. Care este atitudinea domnului Georgescu faţă de soacră? Doreşte ca ea să vină cu ei la Sinaia? Care este părerea ta?
5. Comentează replica pe care madam Georgescu o dă controloru lui când acesta se interesează de biletul mititelului. Esenţa comicului. Contrastul esenţă-aparenţă 1. Există în Tren de plăcere o succesiune de gesturi, atitudini care dezvăluie esenţa statutului social al familiei, deşi gestul plecării la Sinaia cu trenul de plăcere face parte din obiceiurile mondene ale vremii. Intre aceste gesturi se pot reţine:
D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc caută peste tot... Madam Georgescu -fatalitate! — nicăieri. Obosit, omul sade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând... Pe cine? Pe coana Anica... Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneeiface toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei: el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti... Şezând astfel pe bancă în parc, în prada unor gânduri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat; mergând fiecare către culcuşul său. Al e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine... le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? etc, etc. 4. Exprimaţi-vă opinia cu privire la repetarea cuvântului fatalitate de fiecare dată când d-1 Georgescu nu-şi găseşte nici consoarta şi nici un alt membru al familiei? Vezi şi sensul din dicţionar al cuvântului. Viziune artistică 1. în momente şi schiţe, Caragiale ne propune o viziune realistă asupra lumii, ironică de cele mai multe ori, asociată însă cu ele mente de modernitate precum cele care imaginează lumea ca un imens carnaval, o lume a măştilor, inautentică şi înstrăinată. Este vorba de o reprezentare a societăţii româneşti citadine de la sfârşitul veacului, cu aspectul de mahala ce se modernizează „trudnic şi discordant". Identifică itinerariul pe care-1 parcurge Domnul Georgescu în căutarea familiei. 2. Exprimă-ţi opinia cu privire la apariţia fugară a personajului
LIMBĂ SI COMUNICARE • Contextul. Cunoaşterea sensului corect al cuvintelor
• Factori care perturbă receptarea mesajelor orale Următorul fragment dialogat este semnificativ pentru o situaţie de comunicare în care informaţiile nu ajung la toţi cei interesaţi.
Şi iar o înjurătură — de astă dată la adresa tuturor^ celor trei fiinţe iubite pe cari la caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. - Bravo! d-le Mialache! bravo! Este cocoana Anica, mamita lui madam Georgescu.
-După noi!... Ce spui frate?... Dar la Oppler nu puteai să vii?... A nemerit orbul Brăila... şi d-ta... -La Oppler te-am trimis eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene... La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler!... Eu v-am căutat la Mazăre, la Manolescu, la Voinea, în parc...
- Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileschii, locotenent Mişu de la itidentă?
- Eu ţi-am spus că am tras la Măndica. -Ei?! - Nu zbiera aşa!... Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...
EVALUARE CURENTA APLICAȚII
Scrie un text de circa 10 rânduri pe această temă. 3. Ca şi în cazul fragmentelor din romanul Mara, şi în schiţa Tren de plăcere tema este aceeaşi: familia, tratată din perspectivă ficţională. Diferenţele de reflectare a temei în cele două texte sunt mari, deşi timpul istoric al acţiunii este acelaşi: sfârşitul de secol al XlX-lea. Dincolo de această formală asemănare, diferenţele sunt numeroase şi importante. Tipul de familie este diferit: familia unei pre- cupeţe în romanul Mara, familia domnului Georgescu a cărui ocupaţie n-o aflăm în cuprinsul tex tului, dar care pare a face parte din lumea mondenă care consideră de „bon-ton" ca la sfârşit de săp tămână să meargă la Sinaia. Diferenţele sunt, aşadar, mai numeroase decât asemănările şi ele privesc:
4. Organizaţi o discuţie în legătură cu aspectele de mai sus. Adăugaţi şi alte asemănări sau deosebiri privind modul de a vedea lumea al celor doi autori. FAMILIA FICȚIUNE SI REALITATE Lucian Blaga, n. 1895, Lancrăm - m. 1961, Cluj, poet, filosof şi eseist. Se naşte în localitatea Lancrăm, judeţul Alba. Fiu de preot. Imaginea părinţilor, Isidor şi Ana, se va contura în Hronicul şi cântecul vârstelor. Face studii teologice şi de filosofie pe care le va termina în 1920. Debutează cu volumul de poezii Poemele luminii în anul 1919. Scrie versuri, drame, şi este autorul unei opere filosofice importante din care se desprind concepte originale. Unul dintre acestea, cu circulaţie în cultura română, este spaţiul mioritic, prin care se înţelege o anume formă alternantă, deal-vale, a geografiei româneşti, ce are legătură cu destinul nostru, ca neam, cu spiritualitatea adâncă a culturii române; doina populară ar fi, între altele, o reflectare a acestui spaţiu „ondulat". ÎNAINTE DE TEXT Ce imagine îţi trezeşte în minte forma arhaică a cuvântul hronic? Caută sensul de dicţionar al acestuia. Exprimă opinia despre ce ar putea sugera sintagma cu valoare de metaforă cântecul vârstelor. Bazează-ţi opinia şi pe lectura următoarelor versuri care au fost aşezate de Lucian Blaga ca moto la creaţia sa Hronicul şi cântecul vârstelor. Sat al meu ce porţi în nume/ Sunetele lacrimei./ La chemări adânci de mume/ In cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ Şi potecă patimei./ Spre tine cine m-a-ndrumat/ Din străfund de veac,/ In tine cine m-a chemat/ Fie binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac. (9 mai 1895) Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga este, în esenţă, o lucrare cu caracter autobiografic, o carte memorialistică în care sunt reconstituite principalele evenimente ale vieţii autorului, mediul în care şi-a trăit copilăria, chipul părinţilor, imaginea satului etc. Evenimentele evocate se opresc în anul 1918, când are loc adunarea de la Alba Iulia, care avea să consfinţească unirea Transilvaniei cu Tara. HRONICUL ŞI CÂNTECUL VÂRSTELOR (fragmente) de Lucian Blaga I. 9 mai 1895 Începuturile sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să primesc o înşirare de ştiri mai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era - cuvânt. Cuvântul meu nu însemna nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte, că muţenia mea plutea în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Când eram pus la încercare, cedam pe planul mişcării şi al faptei. Gestul meu semnifica întocmai semnificaţia poruncii. O dorinţă rostită de cineva îşi găsea răsunetul în actul cel mai prompt. Totuşi, împlineam aproape patru ani - şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele de bază ale vieţii: „mamă", „tată". Cazul prezentând feţe destul de ciudate, nu putea să aibă decât două explicaţii, între care nici astăzi nu m-aş simţi chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuş nu tocmai de toate zilele, sau poate o Puncte de reper
nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine şi cuvânt, într-o zi Mama\ cuprinsă de nelinişte şi îngrijorare, dar purtată de nădejdea unei dezlegări, găsi de cuviinţă să mă ducă la oraş să mă arate unui doctor. Nu mai era nimic de ascuns. Medicul, un vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creştet, mi-a pipăit maxilarele, şi pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre căreia, printr-o uşoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui grai omenesc. „ Copilul e întreg" fu încheierea liniştitoare a doctorului. Sosiţi acasă, Mama mai făcu o ultimă încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Hotărâse să mă ia cu binişorul, ca pe un copil mare, şi-mi vorbi. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. „Dragul mamei, tu eşti copil mare de acu! Va trebui să vorbeşti... Aşa nu mai merge... Ne faci de ruşine... Azi-mâine, copiii din sat au să spuie că eşti mut... ". M-am uitat la Mama cu aceiaşi ochi, mereu limpezi, vii, înţelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi, după cine ştie ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo în viaţa fără de grai, m-am dus lângă ea. Şi prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub straşina degetelor şi a palmei, cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picturat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obştesc, dar fără de truncherile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative. [...] S-a întâmplat să fiu în casa părintească al nouălea copil, şi cel din urmă. Sora mea Letiţia, cea mai mare între fraţi, se căsătorise cu un tânăr din acelaşi sat, tocmai în timpul când, lepădându-mi veşmântul muiat în linişti de-nceput, mă integram cu atâtea ocoliri şi amânări în regnul uman. Cea mai veche frază de care îmi aduc aminte s-a închegat în gura mea într-o împrejurare banală, într-o după amiază de vară, nu mult după ce Letiţia se măritase. Bătea un ceas canicular. Cumnatul meu şi cu sora mea s-au refugiat în grădiniţa dinspre uliţă, în umbra unor viţe sălbatice, ce săreau peste gard, din curte. Cumnatul meu, punând o mângâietoare dulceaţă în numele meu, mă cheamă în curte, unde mă jucam în nisip; îmi dete un ,,zlot" şi îmi zise să mă duc până la ,,boldă" (prăvălia satului), s-aduc o sticlă de bere sau, dacă nu se găseşte bere, o sticlă de „sodă" (sifon). Am luat zlotul, i-am pipăit zimţii, l-am învârtit în mâna mea umedă şi am plecat. Pe drum însă, ispitit de acel ceas de dogoare, aveam să-mi fac socotelile mele. Berea îmi făcea rău şi nu înţelegeam slăbiciunea celor mari pentru această amăreală. Hotărâi deci să nu mă încarc cu sticla de bere, chiar dacă s-ar fi găsit. îmi plăcea însă siropul de zmeură cu sifon şi mă înţelesei cu mine însumi să nu aduc decât „ sodă". După o jumătate de ceas mă întorceam fără bere şi fără sifon la tânăra pereche din grădiniţă. Le împărtăşeam foarte calm rezultatul excursiei mele: - „Bere este, sodă nu-i şi zlotul l-am chiert (pierdut) ". Uluire. Sora mea se uită la mine fără să scoată un cuvânt. Cumnatu-meu se ridică, mă ia de mână: ,,Haidel". Stăruia să-i arăt întocmai pe unde am umblat pe drum, până la boldă şi înapoi. Zlotul l-am găsit acoperit de praf în mijlocul uliţei la calea jumătate. La întoarcere, sora mea m-a luat în braţe şi m-a sărutat cu putere. După stupoarea de-o clipă, întâmplarea cu berea, soda şi zlotu începuse să-i facă haz şi să-i scuture diafragma. Avea Letiţia o slăbiciune aproape maternă faţă de mine, dintotdeauna. [...] 4. Relatarea despre casa părintească este destul de precisă, cu date exacte despre dispunerea camerelor sau a curţii şi a grădinilor. Unele dintre aceste informaţii pot fi verificate printr-o vizită în satul Lancrăm. S-au conservat, de exemplu, din vremea copilăriei poetului treptele care duc către odaia mare, de primire a oaspeţilor de la oraş. Sunt prezentate, în acelaşi timp, date despre mobila din „casa dinainte", despre ceasul adus de la Viena, ceea ce contribuie la crearea unei atmosfere de epocă. Casa părintească din Lancrăm, sat situat între orăşelul Sebeş-Alba şi Cetatea Bălgradului (Alba-Iulia), era o clădire veche, destul de masivă în asemănare cu celelalte case dimprejur. Ne rămase de la moşul Simion Blaga, care fusese pe vremuri, până pe la 1870, preot în sat. Către uliţă, de o parte şi de alta a ogrăzii, erau două grădiniţe împrejmuite cu stâlpi de zid şi de gard- una de flori, cealaltă, mai mică şi chiar în faţa casei -cu straturi sterpe: aci se ofilea în permanenţă un pin, de sub care culegeam adesea acele căzute, gălbui, înmănuncheate la un capăt ca nişte ţânţari cu cinci lungi picioare. In aceeaşi grădiniţă se înălţa uriaşul castan, ce copleşea cu coroana lui toată casa. Bănuiam sub scoarţa castanului un duh legat în chip misterios de destinul casei şi al familiei (castanul avea să se stingă astfel, mai târziu, tocmai în anul când murea şi Tata). Trepte de piatră, cizelate depăşi şi netezite de ploi, suiau din curte în casă. Alături era gârliciul, pe unde coboram în pivniţă, pe lespezi, sub care forfotea umedă şi cu miros pătrunzător o enormă prăsilă de broaşte râioase. Spre curte, casa era în întregime acoperită de viţă sălbatică, cu rod mărunt. Intre casă şi şură, se înghesuia, pitită, bucătăria de vară, străjuită de-un dud cu frunză deasă, sub care vara luam masa, învăluiţi de cântecul puterilor păsăreşti. In casă se urmau în şir patru încăperi, dintre care una era de „ lux": odaia spre uliţă („ casa dinainte", cum îi ziceam), un modest salon, aproape totdeauna sumbru, care se deschidea rar de tot şi numai musafirilor de la oraş. In salon, mobilat într-un fel mic-burghez, dormea totdeauna o răcoare de piatră. Mi-aduc aminte de două dulapuri vechi, de nuc, cu uşi ce luceau în jocuri ca de apă, şi de o comodă Biedermeier, pe care un ceas auriu, pus sub un clopot de sticlă, cânta, când era „tras", două melodii vieneze cu sunete metalice, săltăreţe şi uşurele, ce evocau o epocă. De multe ori mă furişam în salon numai ca să declanşez automatul închis sub clopotul de sticlă. întorceam resorturile, cepârâiau şubrede, cu o cheie ruginită, şi melodiile începeau să picure. 5. Descrierea tatălui se constituie într-un portret care surprinde iniţial înclinaţiile practice ale preotului Isidor Blaga, dar şi profilul său spiritual. Documentele vremii confirmă pasiunea iniţială a acestuia pentru agricultură şi maşinile agricole care a dus şi la scrierea unei cărţi privind exploatarea terenurilor comasate. [.. .]\Tata, deşi preot şi mare iubitor de carte, închinat grijilor spirituale, fusese în tinereţe şi un priceput, îndemânatic, harnic gospodar. El, cel dintâi, s-a încumetat să aducă în regiune maşini, menite să cruţe puterile omului: o greblă mecanizată, cu loc de şezut înalt, de pe care puteai să cazi uşor ca de pe un cal nărăvaş, o maşină de treierat, o altă maşină - de îmblătit, cu o semistabilă cu aburi şi horn zvelt, care în repaos era culcat pe-o furcă. Locomobilei îi spuneam „ ghibolu " (bivolul). In ciuda profesiunii sale duminicale, Tata ţinu să-şi treacă examenul de maşinist, încercare închipuită de el mai mult un îndemn ca pentru alţii. Câteva veri în şir, Tata a cutreierat satele cu maşina de îmblătit, până la Cheile Turzii şi până dincolo de Orăştie. După ce şi-a însuşit subtilităţile tehnice, Tata fu repede lovit de plictiseală, iar în această stare de lâncezeală el cedă maşina câtorva ţărani din Lancrăm, pe care i-a iniţiat în noua meserie. Despre aventura de „maşinist" a Tatei eu n-am aflat decât din auzite. Descopeream însă prin şură, risipite pretutindeni, vestigiile aventurii, soiuri de unelte, şuruburi, cârlige, al căror rost nu-l pătrundeam. [...] Pe Tata eu nu l-am pomenit decât ca pe un pasionat om al cărţii. Asupra gospodăriei el nu se mai apleca deloc, sau numai arar. De multe ori nu cunoştea câte şi cefei de vietăţi avea pe linia ieslelor. El închina mai multe ceasuri grijilor pentru celelalte „fumuri" ale satului decât grijilor pentru vatra sa. Aproape ziua întreagă el citea întins pe pat. Cu noi nu mai ajungea decât la un schimb de tăceri. înainte de amiază, după-amiază şi noaptea - 6. Pasiunea pentru lectură va fi însă cea care îl va absorbi, ocupân-du-i aproape întreaga zi. până pe la ora două - el citea. Era cuprins de obicei de cărţi nemţeşti, ce şi le procura de la profesorii saxoni de la gimnaziul din Sebeş. Tata întreţinea legături - nu s-ar putea spune tocmai prieteneşti, dar cordiale - cu aceste cercuri, căci pe vremuri fusese şi el elev la gimnaziul săsesc din Sebeş, şi-l mânau într-acolo amintirile. Mai păstra în bibliotecă „Poeziile" lui Schiller, un volum ce-l luase cândva ca premiu, purtând pe întâia pagină un elogiu caligrafic şi semnătura barocă a directorului. 7. Portretul mamei vorbeşte de o „existenţă încadrată în zarea magie?'. Aceasta înseamnă o vieţuire fără a avea conştiinţa vieţuirii, într-un fel în care vieţuirea este un miracol, o sărbătoare a cosmosului, iar conştiinţa de sine nu face altceva decât să îndepărteze omul de la o stare originară în care „cântecul vârstelor" mai este posibil. Poezia, dar nu numai poezia ci şi dramaturgia lui Blaga, vor celebra această trăire a misterului prin absenţa cuvântului. IX Mama era o fiinţă primară. Eine Urmutter, cum îi spuneam eu mai târziu, făcând uz de un cuvânt nemţesc ce mi se părea că i-ar cuprinde chipul şi prin care o proiectam în arhaic. Fără multă şcoală, cu instincte materne şi feminine preistorice. Preistorice în sensul deplinătăţii vitale, grele, masive. Nu avea Mama cunoştinţe folclorice deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice. Existenţă încadrată în zarea magiei, ea se simţea cu toată făptura ei vibrând într-o lume străbătută de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Fiinţă impersonală, fără gând întors asupra ei însăşi, stăpânită numai de sacrul egoism al familiei, Mama era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă toate rânduielile vieţii noastre. Asta o ştiam cel puţin noi — copiii. In tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumuseţe ce nu avea deloc conştiinţă de sine. Cât mă priveşte, nu-mi aduc aminte de ea decât ca de-o femeie mai în vârstă, cu mişcări apăsate, ca de-o arătare adusă puţin din spate, cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari de basm. Avea în sângele ei o ascendenţă macedoneană. Strămoşii ei, din familia Moga, ce a dat neamului mulţi preoţi şi un episcop, veniseră în Ardeal din Macedonia, pe la sfârşitul secolului alXVII-lea, după reprimarea de către turci a unei răscoale şi după arderea acelei Moscopole, cetate balcanică de strălucită faimă, ce întreţinea impunătoare legături de comerţ şi de cultură cu Veneţia. DICȚIONAR Yüklə 1,91 Mb. Dostları ilə paylaş:
|