Manastirea Pângarati
Nu departe de Bisericani, urmând soseaua Piatra Neamt - Bicaz (DN15), un drum colateral urca pâna în apropierea hidrocentralei "Dimitrie Leonida" de la Stejaru, unde se afla un alt ansamblu monumental care poate fi reperat de la mare distanta. Aici, la rasarit de Muntele Botosanu, pe care constructorii l-au strapuns cu un tunel de aductiune lung de aproape 5 km, pe malul stâng al pârâului Pângarati, se afla Manastirea Pângarati, un asezamânt de veche traditie de pe valea Bistritei.
Istoricul Manastirii Pângarati este în multe privinte asemanator cu cel al Bisericanilor. Si aici, pe coasta dealului Paru, s-a constituit o veche sihastrie a unor calugari veniti de la Manastirea Bistrita în timpul scurtei domnii a lui Ilias Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun. Monahul Simion, caruia i se atribuie constituirea acestei sihastrii, s-a straduit - ca si Iosif la Bisericani - sa ridice o biserica de lemn dupa obiceiul deja împamântenit. Si va reusi - conform traditiei - cu ajutorul lui Stefan cel Mare, în primii ani de domnie ai acestuia, construind lacasul pe locul unde se afla si astazi.
Se pare ca în timpul expeditiei lui Mahomed II din vara anului 1476 si obstea monahala de la Pângarati a trecut prin momente de grea încercare.
Probabil ca un podgheaz turcesc razletit dupa prada în aceasta parte a dat foc bisericii, iar calugarii s-au ascuns în munti, trecând apoi în Transilvania unde au ramas pâna la încetarea razboiului. Nu se stie daca Stefan cel Mare a ajutat la ridicarea unei noi biserici pe locul celei incendiate, dar schitul a continuat sa fiinteze din moment ce la 1560 Alexandru Lapusneanu ridica la Pângarati biserica de piatra.
Numita multa vreme Schitul lui Simion si mai apoi Manastirea lui Amfilohie, asezarea monahala de la Pângarati va apare pentru prima oara sub denumirea care a consacrat-o si care a dainuit peste veacuri, într-un document emis de cancelaria lui Petru Schiopul la 9 iulie 1577. Pornind de
la o mica suprafata de teren atribuita de Alexandru Lapusneanu, Manastirea Pângarati va ajunge în mai putin de un secol - prin danii si cumparaturi - unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistritei, rivalizând prin putere si bogatie cu toate manastirile învecinate si în primul rand cu Manastirea Bisericani.
Pe la sfârsitul domniei lui Vasile Lupu, Manastirea Pângarati stapânea mai multe poieni de pe muntele Botosanu si împrejurimile acestuia, sate din ocolul târgului Piatra, o seliste pe Almasul Mic, precum si întinse suprafete de teren pe valea Tarcaului, de la varsarea în Bistrita pâna la hotarele Comanestilor. Acestor proprietati li se adauga numeroase locuri de prisaca, mori, cârciumi si familii de tigani robi, pomenite în diferite acte de danie si întarire emise de cancelaria voievodala.
O întreaga serie de scutiri sprivilegii asigurau si acestei obsti calugaresti puteri depline asupra impresionantei sale avutii, reprezentantii domniei fiind în imposibilitate sa intervina fara o dispozitie expresa din partea voievodului.
În acest cadru trebuie subliniat si faptul ca obstea monahala era împuternicita sa readuca taranii si robii fugiti de pe mosiile manastirii, oriunde acestia ar fi fost gasiti.
Dispunând de o asemenea putere economica, nu este de mirare ca manastirea s-a dezvoltat continuu si din punct de vedere constructiv: chilii si cladiri-anexa, ziduri de incinta cu turnuri de aparare, modificari si adaugiri facute bisericii. În orice caz, la începutul secolului al XVIII-lea, Manastirea Pângarati constituia unul dintre putinele adaposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Romanului a încercat sa ascunda tocmai aici odoarele eparhiei, în timpul domniei lui Mihai Racovita, când catanele austriece invadasera tara.
S-a construit mult si la începutul secolului al XIX-lea, când egumenul Macarie a desfasurat o rodnica activitate reparând biserica si înlocuind vechile chilii cu încaperi solide din piatra si caramida,ale caror substructii impresioneaza si astazi prin masivitatea si ampla lor desfasurare.
Dupa 1863, viata calugareasca se restrânge si se stinge treptat,iar întregul ansamblu constructiv începe sa se ruineze. Dupa câteva decenii de functionare a unui penitenciar (în timpul regelui Carol I), aici se va organiza în 1914 un spital militar si ulterior (1918) un sanatoriu T.B.C., pentru ca apoi cladirile sa ramâna din nou nefolosite.
În anii '50 ai secolului XX (mai precis în 1956), la Pângarati se va organiza Statiunea de cercetari geografice, geologice si biologice "Al. I. Cuza" a Universitatii din Iasi, pentru ca în 1985 cladirile
sa fie folosite de catre Laboratorul Plantavorel ca depozit de plante medicinale.
Abia dupa 1990 acest remarcabil ansamblu monumental va reintra în patrimoniul proprietarului de drept, Biserica Ortodoxa Româna.
Dostları ilə paylaş: |
