Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Organizarea Bisericii. Comunitatea de la Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor şi condusă de ei, având forma şi norma ei de viaţă nouă. Şi celelalte erau organizate astfel.

În Faptele Apostolilor se vorbeşte şi despre „presbiteri”. „Presbiteri” e primul nume întrebuinţat pentru ceilalţi slujitori ai comunităţilor, prin care se înţeleg la început şi preotul şi episcopul . Sf. Ap. Pavel a hirotonit presbiteri la Bisericile înfiinţate în prima călătorie misionară. Lor li se cereau calităţi morale deosebite, având rol şi cinste de păstori şi învăţători.

Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii. Din Epistolele Pastorale, scrise de Sf. Ap. Pavel spre sfârşitul vieţii sale, aflăm că episcopatul este o demnitate mai mare decât cea preoţească. Timotei şi Tit sunt în acest sens episcopi. El le porunceşte în calitatea lor de episcopi să pună presbiteri-preoţi în oraşe, ceea ce demonstrează că încă la sfârşitul epocii apostolice, numele de preot şi de episcop primesc sensul în care sunt cunoscute mai târziu.

Ucenicul apostolic Ignaţiu, episcop de Antiohia, arată că cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste. El afirmă „episcopul ţine locul lui Dumnezeu, preoţii ţin locul adunării Apostolilor, iar diaconii au fost încredinţaţi servirii lui Iisus Hristos”. Respectiv creştinii trebuie să se supună episcopului şi preoţilor ca lui Iisus Hristos şi Apostolilor.

Sfântul Clement Romanul aminteşte cele trei trepte ale ierarhiei creştine în comparaţie cu arhiereii, preoţii şi leviţii din Vechiul Testament. Aceată diferenţiere arăta limpede că episcopii, preoţii şi diaconii formau un corp conducător în Bisericile creştine, erau aleşi şi hirotoniţi şi se bucurau de cinste deosebită din partea credincioşilor.

Din scrierile Noului Testament rezultă că episcopii, preoţii şi diaconii aveau în grijă săvârşirea cultului, predicarea cuvântului, administrarea comunităţii, opera carităţii, supravegherea vieţii morale şi impunerea disciplinei creştine. Pe lângă aceşti slujitori ai Bisericii exista la început o altă categorie de slujitori doar ai cuvântului, al căror rol a fost însemnat în Biserica apostolică: harismaticii.

Harismaticii sau pnevmaticii erau unii creştini înzestraţi de Dumnezeu cu diferite daruri şi puteri cu caracter prodigios numite harisme, ei nu erau aleşi de comunitate, nici aşezaţi prin hirotonie dar se bucurau de mare cinste pentru harul lor, având drept la daruri din partea creştinilor. Dintre ei sunt mai însemnaţi Apostolii, după aceştia proorocii, apoi învăţătorii. Apostolii posedau mai multe şi mai mari daruri, putând să înveţe şi să facă minuni, alături de ei se enumeră şi evangheliştii, profeţii. Chiar femei, ca fiicele „evanghelistului” Filip (diaconul) puteau să aibă harisma proorociei. Dascălii erau învăţătorii comunităţilor, ei instruiau pe credincioşi asupra învăţăturii şi moralei creştine. Harisme excepţionale aveau uneori şi unii dintre laici.

Prin urmare, harismele au fost un dar supranatural special făcut Bisericii începătoare, pentru creşterea şi consolidarea ei. Ele făceau mare impresie asupra credincioşilor şi chiar a necreştinilor, atrăgeau la Biserică şi întăreau pe creştini în credinţa lor.