Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Isihasmul. Controverse, erezii şi schisme în Răsărit

Monahismul în Răsărit în secolele XI-XV. Isihasmul.

Deşi popoarele ortodoxe din Egipt, Palestina, Siria, Asia Mică şi Peninsula Balcanică au trecut prin grele încercări şi suferinţe din cauza fanatismului arabilor şi turcilor, monahismul în secolele XI- XIV s-a menţinut. Din contra, a cunoscut chiar o mare înflorire la Muntele Athos, în Bulgaria, Serbia, Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Rusia. Majoritatea mănăstirilor au păstrat organizarea monahală dată de Sf. Vasile cel Mare în Regulele mari şi mici. Centrul vieţii monahale pentru Biserica Ortodoxă a fost Sfântul Munte Athos, numit „Grădina Maicii Domnului”. Încă din sec. al X-lea, el cunoaşte o mare dezvoltare.

Sfântul Atanasie Athonitul a zidit în Athos Marea Lavră, cu biserica principală numită „Katholicon”. S-au ridicat apoi alte mari mănăstiri. În jurul anului 1000 s-au zidit mănăstirile „Vatoped”, „Zograful” pentru călugării bulgari, „Ivir” pentru călugării bulgari, „Sf. Pantelimon” numită „Rusikon” pentru călugării ruşi. În 1197 a fost zidită mănăstirea Hilandar care a fost dăruită printr-un hrisov călugărilor sârbi. În sec. IV s-a pus temelia mănăstirii Cutlumuş care a devenit Marea Lavră a Ţării Româneşti. Până la 1375 pe Muntele Athos s-au clădit 17 mănăstiri mari, apoi numărul lor a crescut până la 20. Astfel, Muntele Athos a ajuns cel mai vestit centru de viaţă duhovnicească şi cultural-artistică.

Românii au fost cei mai mari binefăcători ai Athosului, căci ei au făcut mănăstirilor cele mai mari danii decât toate popoarele ortodoxe luate la un loc. dărnicia românilor faţă de Muntele Athos a fost mult apreciată de învăţatul arhimandrit rus Profirie Uspenski, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Muntelui Athos. Dar cu toate acestea, românii nici până azi nu mai au o mănăstire mare din cele 20, cum au sârbii, bulgarii şi ruşii. Abia în 1856, Patriarhia Ecumenică a aprobat pentru români schitul Prodromul, dependent de mănăstirea Vatoped. Mai au şi schitul Lacu, înfiinţat în 1754 de călugării moldoveni, supus mănăstirii Sf. Pavel.

Pentru a se menţine unitatea şi disciplina monahală, toate mănăstirile din Athos se află sub ascultarea unui protos, cu reşedinţa la Karies, care este centrul lor administrativ. Independent de mănăstirile mari, s-au construit în Munte diferite schituri în care vieţuiau câte 4-5 monahi, apoi chilii şi sihăstrii independente cu viaţă mai aspră. Schiturile mai mari sau mai mici se află sub ascultarea uneia din mănăstirile mari.

Sihăstriile nu sunt altceva decât locuinţe foarte modeste, uneori săpate în peşteri şi stânci. În acestea se nevoiesc unii asceţi, care duc o viaţă foarte aspră. O altă categorie de locuinţe pentru monahii mai bătrâni o formează cathismele, care nu sunt decât nişte colibe modeste cu câte un pat şi un scaun. Vieţuitorii lor trebuie să participe la slujbele divine în biserica mănăstirii celei mai apropiate. Felul de viaţă al celor mai multe mănăstiri atonite era cel chinovial sau de obşte. Monahii lucrau, se rugau, meseau în comun.

Începând cu secolul al XIV-lea, isihasmul care cerea o mai mare apropiere de Dumnezeu prin rugăciune, asceză şi contemplaţie, a introdus un stil de viaţă mai aspru decât în mănăstirile cu viaţă de obşte sau chinovială. Pe la 1200 s-a îngăduit monahilor din Muntele Athos şi stilul de viaţă idioritmic, cu chilii separate, având permisiunea să posede şi bunuri materiale.

În mănăstirile idioritmice existau reuniuni de câte 7-8 membri, care formau o familie monahală, în fruntea căreia se afla un proestos.

Mănăstirile din Muntele Athos au fost şi centre de cultură teologică. La ei s-au conservat peste 13.000 de manuscrise în limbile greacă, română şi slavonă, iar bisericile sunt adevărate monumente de artă creştină. În sec. XIV era celebră în tot Răsăritul şcoala de pictură din Athos a lui Manuil Panselin.

Supunându-se de bună voie turcilor, înainte de căderea Constantinopolului în 1453, sultanul Murad al II-lea acordă Muntelui unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă acces femeile.

Alte renumite mănăstiri ortodoxe au existat la Ierusalim şi în Palestina.

În ceea ce priveşte isihasmul, menţionăm că este o controversă legată de practica ascetică care se transformă într-o controversă dogmatică. Se dezvoltă în special sub influenţa teologiei scolastice din Apus, pentru că în urma contactelor dintre Apus şi Răsărit, s-a ajuns la unele influenţe. O serie de teologi bizantini au cunoscut teologia scolastică, iar începând cu sec. XIII putem întâlni teologi ortodocşi în gândirea cărora se sesizează influenţe scolastice.

După secolul XIV putem vorbi de teologi simpatizanţi ai latinilor, latinofoni ca de exemplu Varlaam de Calabria. De aici şi se naşte controversa în jurul isihasmului. Isihasmul este o practică pe care o cultivau monahii, în special. Numele vine de la „isihia”- linişte. Ea se referă la anumite exerciţii duhovniceşti pe care le practicau monahii în linişte, spre a ajunge la o mai adâncă cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu. Din punct de vedere teologic, Varlaam susţinea că lumina pe care au văzut-o Apostolii pe muntele Taborului este creată, căci dacă ar fi necreată ar fi identică cu Dumnezeu. Dacă ar fi identică cu Divinitatea, ar fi şi ea invizibilă ca Dumnezeu.

Practica aceasta este foarte veche şi a existat şi în epoca patristică, la Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog. Practica isihastului consta în: un monah se retrage, se aşează într-o anumită poziţie, privind spre abdomen, sustrăgându-se complet de la cele materiale. Nu închideau ochii pentru că erau încredinţaţi că pot vedea cu ochii fizici lumina Taborului. Respiraţia era controlată. În această poziţie se concentra, rostind rugăciunea lăuntrică.

În jurul isihasmului se angajează o adevărată luptă politică, începând cu anul 1341. în acest an domnea Andronic al III-lea (1328-1341). Tot în acest an are loc la Constantinopol un sinod. Personalitatea cea mai importantă a fost aici Ioan Cantacuzino care se bucura de multă trecere. El a fost un sprijinitor de seamă al isihasmului. Sinodul se pronunţă în favoarea isihasmului, consfinţind învăţătura Sf. Grigorie de Palama ca adevărată. Grigorie de Palama este cel care formulează învăţătura ortodoxă cu privire la energiile divine. În 1341 moare Andronic III Paleologul.

La tron urmează fiul lui, Ioan V Paleologul, un copil. Ana de Savoya vede în Ioan Cantacuzino un pericol, de aceea ea se plasează în partida împotriva isihasmului. În 1345, iarăşi este convocat un sinod, unde isihasmul este condamnat, iar Sf. Grigorie Palama condamnat şi anatemizat. Acesta este punctul de criză.

În 1347 are loc din nou un sinod, dar abia la cel din 1351 este aprobat definitiv isihasmul şi condamnaţi cei care au luptat împotriva lui.

În 1359 Grigore Palama moare. În 1368, patriarhul Filotei Kokinos l-a canonizat. Prin Filotei, isihasmul devine o învăţătură a întregii Biserici Ortodoxe, nu numai în sânul Bisericii Bizantine. Dintre susţinătorii lui amintim pe Nil Cabasila, Nicolae Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului, iar la noi Paisie Velicicovschi. Dintre adversari- Nichifor Gregoras, Achindin, Constantin Armenopoulos.