Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Cultul şi viaţa creştină în epoca apostolică

La Ierusalim comunitatea creştină înfiinţată de Sfinţii Apostoli, în ziua Cincizecimii, continua să trăiască în sânul poporului iudeu şi să meargă la templu, dar şi-a stabilit de la început un cult şi o viaţă proprie, prin care se deosebea de restul poporului. Cultul creştinilor consta în „frângerea pâinii”, făcută în adunări ţinute în case particulare. „Frângerea pâinii” era săvârşită de Sfinţii Apostoli după porunca Mântuitorului, în amintirea cinei Lui şi se nume „Cina domnească”. Că această cină avea un caracter sacru de taină creştină şi nu era un ospăţ sau o masă obişnuită, o dovedesc cu prisosinţă cuvintele Sf. Ap. Pavel, care o numeşte „împărtăşanie” cu sângele şi cu trupul lui Hristos. Frângerea pâinii mai era însoţită de învăţătura Apostolilor şi de rugăciuni. Adunarea creştinilor se făcea în casă, nu la templu sau la sinagogă. Creştinii se adunau „în toate zilele”, aşa cum mergeau şi la templu. Adunarea se făcea seara, când credincioşii erau liberi de ocupaţiile lor zilnice şi când de altfel erau şi mai feriţi de ochii iscoditori ai prigonitorilor.

În afară de Ierusalim creştinii erau dezlegaţi de practicile cultului iudaic şi cultul lor era organizat prin analogie cu cel al sinagogii. Pe când la Ierusalim iudeo-creştinii puteau să meargă la templu, atât cât era linişte, în diaspora, creştinii erau alungaţi din sinagogi şi nevoiţi să se organizeze în comunităţi aparte, care nu mai aveau nici o legătură cu sinagoga.

Ei oficiau astfel numai cultul lor creştin, pe care-l săvârşeau credincioşii de la Ierusalim în case şi cu care, fără îndoială, aveau asemănare. În general, cultul creştin a păstrat unele forme din cultul sinagogii. În sinagogă se citea din Vechiul Testament, se cântau psalmi, se rosteau rugăciuni şi cuvântări. Adunarea era prezidată de un apostol, dacă era prezent, sau de întâistătătorul comunităţii, episcopul.

Ce fel de rugăciuni rosteau la început creştinii în adunarea lor, nu ştim. De regulă, ele erau improvizate şi potrivite cu momentul şi scopul lor: unele erau rugăciuni euharistice, care probabil s-au fixat de timpuriu, altele rugăciuni ocazionale, de cereri sau de mulţumire lui Dumnezeu, în legătură cu nevoile şi cu bucuriile credincioşilor sau ale Apostolilor.

Rugăciunea comună şi obişnuită era cea domnească, Tatăl Nostru, care trebuia fi rostită de trei ori pe zi.

Cultul creştin era însoţit uneori, în epoca apostolică, da manifestări cu caracter harismatic. Ele sunt adeverite pentru Biserica din Corint.