Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Situaţia politico-religioasă în Ţara Sfântă. Palestina, leagănul creştinismului, făcea parte din Imperiul Roman. Acest Imperiu era un stat universal. El cuprindea toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa Armeniei, Arabiei şi Marea Roşie, din Bretania, de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei şi a Etiopiei.

În anul 63 î. Hr., profitând de unele dezbinări din interiorul statului iudeu, generalul roman Pompei cucereşte regatul Iudeea, care devine ţinut clientelar al Imperiului Roman. Această stăpânire a fost suportată foarte greu de iudei, mai ales după ce romanii îl vor numi rege al Iudeii pe Irod cel Mare (37- 4 î. Hr.), care va nemulţumi prin comportamentul său despotic şi prin indiferenţa faţă de religia poporului peste care domnea. El este regele în timpul căruia s-a născut Mântuitorul.

După moartea sa, regatul s-a împărţit între fii săi: Arhelau, Antipa, Filip.

Sub raport religios, poporul evreu aştepta cu înfrigurare venirea lui Mesia. Această aşteptare a fost apoi stăruitor cultivată de unii profeţi, până la Sfântul Ioan Botezătorul.

Două partide erau influente în Palestina în preajma naşterii Mântuitorului: fariseii şi saducheii.

Fariseii ţineau legea lui Moise pe care adesea o îngrădeau cu datini omeneşti sau uneori chiar o călcau în favoarea datinilor. Mulţi dintre ei dovedeau fariseism, interes şi ipocrizie în respectarea Legii. Pentru că erau ostili stăpânirii romane şi proveneau în general din straturi sociale umile, se bucurau de o oarecare trecere în rândul poporului.

Saducheii reprezentau aristocraţia sacerdotală care ocupau în Sinedriu funcţiile cele mai importante. Ca doctrină, tăgăduiau învierea morţilor, nemurirea sufletului şi existenţa îngerilor. Între saduchei şi farisei era o rivalitate permanentă. Pentru prietenia lor cu romanii, erau urâţi de popor.

Mai existau în Palestina şi samarineni, locuitorii unei regiuni din nord-vestul Mării Moarte care reprezentau un amestec de iudei şi alte neamuri.

Tabloul confesional al Ţării Sfinte cuprindea şi o serie de secte, precum esenienii, care practicau un rigorism religios, terapeuţii, grupaţi îndeosebi în Alexandria şi care se ocupau cu citirea Vechiului Testament pe care-l interpretau alegoric, zeloţii, extrema fanatică a fariseilor.

Toate aceste partide şi grupări, prin preocupările lor religioase, au favorizat pătrunderea creştinismului. Totodată, comunităţile iudaice din afara graniţelor Palestinei, care formau diaspora, au contribuit, prin mediul religios pe care îl cultivau, la răspândirea Evangheliei. Coloniile evreieşti din jurul Mediteranei numărau o populaţie cu mult mai mare decât cea a Palestinei.

Trebuie de asemenea, să avem în vedere că monoteismul evreilor care s-a păstrat îndeosebi după întoarcerea din robia babilonică, aşteptarea unui Mesia prezis de profeţi şi conştiinţa păcătuirii subliniată îndeosebi de cele zece porunci au fost factori importanţi, care au permis acceptarea Creştinismului de către o parte însemnată din poporul ales. Sinagoga evreiască a devenit lăcaşul unde s-a predicat cu mult succes (în prima parte a misiunii Apostolilor) Evanghelia lui Hristos.