Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Marcionismul. Montanismul. Hiliasmul. Alogii

Marcionismul este o erezie care are o oarecare asemănare cu gnosticismul. Marcion, şeful sectei a fost fiul unui episcop creştin. După ce a fost refuzat să intre în comunitatea creştină, şi-a înfiinţat o sectă proprie.

Erezia lui provine mai ales dintr-o greşită înţelegere a Sfintei Scripturi şi îndeosebi a raportului dintre cele două Testamente. Marcion credea că între ele sunt deosebiri radicale, nepotriviri, dezacord, ele nu sunt opera unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi deci există doi Dumnezei. Dumnezeul Vechiului Testament, creatorul lumii, nu este atotştiutor, nici atotputernic; Dumnezeul Noului Testament ştie şi poate totul. De asemenea Marcion nu admitea a doua venire a lui Iisus Hristos pentru judecarea lumii. Marcion mai era şi deochetist. Nici Întruparea, nici moartea lui Iisus n-a fost reală. El credea că urmează Sfântului Apostol Pavel pe care în realitate nu-l înţelegea bine. El nu păstar nici măcar Noul Testament întreg, ci-l mutila admiţând numai Evanghelia după Luca, fără primele capitole.

În morală, Marcion era rigorist, învăţa asceza severă., condamna căsătoria, oprea de la carne şi de la vin, pe care le socoteşte ale Dumnezeului-demiurg, care a făcut lumea.

Marcion a făcut propagandă cu succes. El nu a înfiinţat o şcoală ca gnosticii, ci o biserică formată din comunităţi proprii, cu cler, cu locaşuri de cult, cu imne. Marcionismul a dat şi martiri în persecuţii. El păstra Tainele Bisericii, dar le săvârşea în felul său. El permitea al doilea, al treilea botez pentru iertarea păcatelor. Macion a vrut să fie un reformator al Bisericii. Părinţii şi scriitorii bisericeşti la-u combătut ca pe un eretic mai rău decât alţii. Dar protestanţii l-au elogiat, socotindu-l un geniu religios, un adevărat reformator.

Montanismul a fost o sectă apărută în Frigia, în a doua jum. a sec. II. Montanismul tulbură Biserica prin ideile sale apocaliptice, hiliaste, rigoriste. Spre deosebire de gnostici care doreau să cuprindă creştinismul într-o reliogie universală, montaniştii concepeau un creştinism îngust, sectar, exclusivist. Montan, şeful sectei voia să fie şi el reformator. El credea că Biserica a decăzut pentru că era influenţată de lume, că morala şi disciplina ei a slăbit. Astfel, montanismul apare ca o reacţie contra acestei stări.

Montan era un vizionar care dorea să pregătească lumea pentru marele eveniment religios anunţat de el. din speranţa venirii apropiate a lui Iisus Hristos, speranţa care mângâiase pe primii creştini, Montan făcea un motiv de trezire excepţională a sentimentului religios, producând o surescitare bolnăvicioasă.

În creştinism, Montan era un neofit, el fusese sacerdot al zeiţei Cybele. El însă se considera Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Iisus Hristos. Montan pretindea că revelaţia Noului Testamnet nu este desăvârşită, ci se desăvârşeşte prin el, ca Paraclet. El nu schimba credinţa Bisericii, dar voia să aducă o viaţă religios-morală nouă, în spirit eshatologic, voia întărirea disciplinei, o renaştere morală.

În morală, montanismul era mai rigorist decât Biserica. A doua căsătorie era interzisă, socotită adulter; cei căsătoriţi a doua oară erau excluşi de comunitate. Fecioria era socotită necesară pentru a primi revelaţii. Postul lor era mai lung şi mai sever decât cel al Bisericii. Distracţiile şi podoabele erau socotite păcate, iar pentru păcate grele excludeau din comunitate.

Montanismul a făcut aderenţi numeroşi. Ei se numeau pe sine privilegiaţi ai Sfântului Duh. Din Frigia secta s-a extins şi în alte localităţi. Ea s-a organizat, având evanghelişti, profeţi, episcopi, mai târziu un fel de patriarhi. Chiar şi femeile puteau să intre în clerul montanist. După o oarecare ezitare, Biserica s-a pronunţat contra lor; primele sinoade cunoscute în acest sens, sunt cele împotriva montanismului. Respinşi de Biserică, montaniştii s-au organizat separat, ca o comunitate de sfinţi.

Montanismul a fost combătut şi în scris de Claudiu Apolunare, Miltiade, Rodon, Militon de Sardes şi alţii. Cu timpul montaniştii s-au dezbinat în mai multe secte. Secta s-a menţinut câteva secole şi a fost condamnată prin legi şi canoane.

Hiliasmul sau milenarismul este învăţătura conform căreia înainte de Judecata de apoi, Iisus Hristos va veni şi va în fiinţa o împărăţie de o mie de ani, în care vor intra numai drepţii. Puterea lui Satan va fi distrusă, iar drepţii vor domni cu Iisus peste cealaltă lume.

Atât ideea eshatologică, cât şi cea milenaristă aveau temeiuri scripturistice, dar aceste texte nu pot fi interpretate în legătură cu o împărăţie pământească. Hiliasmul are rădăcini mai vechi decât creştinismul, bazându-se pe profeţiile vechi testamentare despre o împărăţie viitoare, cea a lui Mesia. Ideea a fost preluată apoi în creştinism. Deşi Sfinţii Apostoli au precizat că Parusia este un eveniment iminent, simbolismul Apocalipsei a întreţinut această idee care a fost amplificată în perioada persecuţiilor. Ea este întâlnită la unii scriitori bisericeşti cum ar fi Păstorul lui Herman, Papias sau în Învăţătura celor doisprezece apostoli.

Hiliasmul a fost transformat în mişcare eretică odată cu apariţia montanismului, fiind în tâlnit în scrierile unor autori creştini, chiar în secolele al III-lea şi al IV-lea.

El a fost combătut nu numai de Biserică, ci şi de unele mişcări eretice de factură gnostică. Şcoala alexandrină, prin interpretarea alegorică dată Apocalipsei, a combătut vehement moilenarismul, iar în Apus Fericitul Augustin a contribuit la stoparea acestei erezii. Cu toate acestea, idei milenariste sunt întâlnite şi îăn Evul Mediu şi chiar la unele secte de astăzi.

Alogii au fost io sectă puţin cunoscută. Ei apărut în Asia Mică, ca adversari ai montanismului în secolul II. Alogoii contestau autenticitatea scrierilor Sfântului Evanghelist Ioan. Ei le considerau scrieri ale lui Cerint.