Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova


Cultul, disciplina şi viaţa creştină



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə20/48
tarix01.11.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#25754
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   48

Cultul, disciplina şi viaţa creştină



Cultul a îndeplinit în viaţa creştină în primele trei secole, un rol foarte însemnat. El a menţinut unitatea şi solidaritatea comunităţii creştine şi a apropiat pe credincioşi între ei.

Păgânii înşişi au înţeles importanţa cultului în Biserică şi l-au lovit prin măsuri de persecuţie, interzicând adunările creştine, confiscând sau distrugând locaşurile, arzând cărţile.

Cultul epocii apostolice s-a menţinut şi s-a dezvoltat în epoca următoare pe baza Liturghiei Sfântului Iacob. Centrul lui a rămas Sfânta Euharistie, pe care o găsim cu acest nume, pe lângă cele cu care era cunoscută mai înainte-frângerea pâinii, cina domnească. Încă înainte de sfârşitul secolului I, Euharistia se săvârşea duminica şi probabil dimineaţa, aşa cum mărturiseşte Pliniu cel Tânăr la începutul secolului II. Săvârşindu-se duminica dimineaţa, s-a introdus obiceiul ca să se primească pe nemâncate.

La Cartagina, poate şi în alte locuri (Roma, Spania), ea încă se mai săvârşea zilnic. În alte locuri se săvârşea miercuri şi vineri (în Egipt). Se săvârşea de asemenea la botezul catehumenilor şi în zilele de comemorare a martirilor.

Pentru cunoaşterea cultului creştin din primele trei secole, nu avem un formular liturgic, ci unele descrieri. Mai importante decât acestea sunt „Constituţiile bisericeşti” care cuprind indicaţii şi formule liturgice, ştiri şi reguli privitoare la cler. Sunt trei scrieri intitulate, una „Constituţiile bisericeşti egiptene”, foarte însemnată pentru istoria cultului creştin, alta „Didascalia Apostolilor”, alta „Constituţia bisericească apostolică”, precum şi cartea a VIII-a din scrierea „Constituţiile Apostolice”, cea mai completă scriere liturgică veche.

Cultul euharistic consta din două părţi:



  • didactică – se citea din cărţile Noului şi Vechiului Testament, o omilie asupra celor citite, rugăciuni comune;

  • liturgică – se punea pe altar pâine, vin şi apă, episcopul sau preotul liturghisitor făcea rugăciuni şi aducea „euharistii” (mulţumiri) celor de faţă, clerici şi credincioşi.

Diaconii duceau Sfânta Euharistie şi celor absenţi (bolnavi, neputincioşi, celor închişi)

Rugăciunile erau parte improvizate, pentru nevoile comunităţii, parte stabilite, pentru Sfânta Euharistie. Atitudinea obişnuită era cea de „orantes”: în picioare, cu braţele întinse, cu ochii ridicaţi spre cer. Se făceau şi cântări. Muzica instrumentală nu era admisă în cult.

După o anumită rugăciune, înainte de Sfânta Euharistie, creştinii îşi dădeau şi sărutarea sfântă, semn al comuniunii lor în credinţă şi în dragoste, al împăcării lor, pentru împărtăşirea ce urma să primească. La prima parte a Liturghiei puteau asista şi catehumenii, penitenţii sau chiar necreştinii. După aceea diaconii îi invitau să părăsească locaşul. Se închideau uşile, se făcea tăcere solemnă, se săvârşea Sfânta Euharistie.

„Pâinea euharistică” era dospită; azima s-a introdus în Apus mult mai târziu. Vinul era curat, culoarea lui nu era stabilită, însă de obicei era roşu. În vin se adăuga şi apă. Acest amestec era uzual şi obligatoriu. Pentru vin se întrebuinţa un potir, la început din lemn, apoi de sticlă sau de metal.

Împărtăşirea se făcea începând cu clericii, apoi ceilalţi. În Sfânta Euharistie, creştinii primeau trupul şi sângele Domnului. Refuzul de a primii pe unii creştini la Sfânta Euharistie era o grea pedeapsă. Cei căzuţi în păcate grele primeau Sfânta Euharistie doar după o lungă penitenţă. Primirea ei cu nevrednicie era socotită un mare păcat. Împărtăşirea era precedată de mărturisirea păcatelor.

Pe lângă ofrande euharistice – pâine şi vin – credincioşii aduceau la cult daruri în alimente, bani, pâine, veşminte, încălţăminte, pentru ajutorarea săracilor şi pentru întreţinerea clerului.

Cultul era şi un excelent mijloc de educaţie şi de binefacere totodată, el era un continuu control şi stimulent al vieţii morale. Frecventarea cultului era obligatorie şi regulată. Sinoadele Elvira (300), Arelate (314), prevăd anumite măsuri pentru lipsă nejustificată la mai mult de trei duminici.
Sărbătorile creştine. Duminica a devenit sărbătoarea săptămânală a creştinilor încă din epoca apostolică şi are destinaţia de zi de adunare şi de cult. Duminica era serbată ca zi a Învierii Domnului, zi de bucurie, în care creştinii se rugau fără a posti şi a îngenunchea.

Afară de duminică se ţineau în cinste zilele de post - miercuri şi vineri. În aceste zile se făceau şi adunări cu cult. Erau zile de tristeţe în care creştinii se rugau în genunchi.

Paştele era sărbătoarea anuală a Învierii Domnului, aşa cum duminica era cea săptămânală. Paştile era sărbătoare creştină generală. Sinodul de la Ancira (314) o numeşte „ziua cea mare”. Ziua era sărbătorită cu mare evlavie, bucurie şi solemnitate, ea era precedată de post şi de nopţi de priveghere. Deosebirile cu privire la data ei au fost motivul controverselor pascale din secolul II. În legătură cu Învierea Domnului era comemorată şi Răstignirea.

Stabilirea datei Paştelui a făcut necesare studii astrologice. Calculul se făcea şi se anunţa de la Alexandria prin epistole pascale sau festive. S-au făcut de timpuriu încercări de stabilire a unui ciclu sau canon pascal, în care să se prevadă revenirea periodică regulată a datei Paştilor în aceeaşi zi, după un şir de ani. Dionisie al Alexandriei a întocmit un ciclu pascal de 8 ani, episcopul Laodiceei, Anatolie, un ciclu de 19 ani.

Cincizecimea era sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh. Ea este, după Paşti, cea mai mare şi cea mai veche sărbătoare creştină. Se numea Cincizecime şi tot timpul de la Paşti până la Pogorârea Sfântului Duh (50 de zile), era timp de bucurie, în care creştinii nu posteau şi nu îngenuncheau la rugăciune.
Alte sărbători creştine. Probabil din sec. al III-lea se serba în Orient Epifania, adică arătarea Domnului, în amintirea Botezului Mântuitorului şi a descoperirii dumnezeirii Sale. Se pare că sărbătoarea nu era generală. În Egipt, Clement Alexandrinul spune că o asemenea sărbătoare ţineau gnosticii, iar Origen nu o aminteşte. Ea este menţionată într-un act martiric, ca o „zi sfântă” În secolul al IV-lea, se făcea amintire în această zi de Naşterea Mântuitorului, de chemarea neamurilor şi de Nunta din Cana Galileei, ca prima minune a Domnului. În acest secol, sărbătoarea Epifaniei era generală în Orient.

În Occident se ţinea ca sărbătoare corespunzătoare Naşterii Domnului ziua de 25 decembrie, pentru a o opune sărbătorii păgâne a solstiţiului de iarnă. Simbolismul creştin uşura această coincidenţă, prin care Biserica înlocuia pentru credincioşii ei o sărbătoare veche cu una creştină. Creştinii orientali au introdus sărbătoarea Naşterii Domnului în a doua jumătatea a secolului IV-lea. Pentru prima dată s-a despărţit sărbătoarea Naşterii Domnului de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 377, apoi s-a introdus în Biserica de Constantinopol în 379. Cei din Apus au introdus în schimb Epifania la 6 ianuarie.

Sărbătorile martirilor sunt cele mai vechi. Ziua morţii martirului numită „ziua naşterii” era serbată de creştini cu adunare şi cult. În unele cazuri se serba ziua mutării moaştelor martirilor.

Nu se cunosc în primele trei secole sărbători ale Sfintei Fecioare, deşi se bucura de mare cinste în rândul creştinilor. Augustin considera veche sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.



Postul. În afară de zilele de miercuri şi vineri, când se ajuna de obicei până la orele 15.00, creştinii mai posteau în zilele dinaintea Paştilor. Acest post era general, dar durata lui varia. Pe alocuri se postea o zi, în altele două, în unele patruzeci de ore. În sec. III, postul s-a lungit la 6 zile. , în care creştinii mâncau o dată în zi pâine, sare şi apă, la ora a noua. Postul s-a lungit apoi la 40 de zile, iar în perioadele următoare chiar mai mult.

Din „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se ştie că se mai postea cu prilejul botezului de către primitorul lui, de către săvârşitor şi de cei care mai voiau.


Agapele. Obiceiul apostolic de a se lua o masă comună în adunarea creştină s-a menţinut. Ele erau de regulă mese cumpătate, probabil cu pâine, peşte, vin şi aveau un rol important în viaţa creştinilor, prin ajutorul ce se da celor săraci şi prin spiritul de comunitate în dragoste, pe care îl întreţineau. Necunoscând caracterul lor, anticii le batjocoreau cu scopuri calomnioase, ca prilejuri de desfrâu.

Pliniu cel Tânăr le numeşte o „masă cuviincioasă”. El ştie că se lua dimineaţa, după adunarea euharistică duminicală. Se constată astfel separarea timpurie a agapei de cultul propriu-zis. Ele începeau şi se terminau cu rugăciuni şi erau însoţite de cântări de psalmi.

Agapele se petreceau fie la biserică, fie în case particulare, la creştinii înstăriţi. Săracilor li se da alimente şi acasă. Din mese comune, agapele au ajuns mese de sărbătoare. Asemenea mese se organizau cu prilejul înmormântărilor, botezului, nunţilor sau la diferite sărbători.
Locaşul de cult. Ilegalitatea creştinismului, numărul mic şi lipsa de mijloace nu au îngăduit existenţa locaşurilor de cult până la un timp. Creştinii se adunau în case particulare mai încăpătoare, în cimitire sau catacombe, în locurile ferite de ochii păgânilor. Odată cu creşterea numărului creştinilor, aceştia a trebuit să-şi ridice locaşuri de cult, ei nu mai încăpeau într-o casă, iar clerici nu mai ajungeau pentru a sluji în mai multe. Pentru a ridica locaşuri se profita de anii de pace, de toleranţa unor împăraţi (ca Alexandru Sever, Filip Arabul).

Existenţa unor asemenea locaşuri proprii se constată de la sfârşitul sec. II, mai ales după 280. Locaşul creştin se numeşte „casa lui Dumnezeu”, locul „de rugăciune”, casa rugăciunii. De la începutul secolului IV se numea „basilica”, nume rămas în limba noastră (biserica-casa împărătească). Acest nume arată că locaşul creştin avea asemănare cu locaşul Domnului din Vechiul Testament. Basilicele aveau trei părţi: un atrium sau portic, care era un spaţiu în formă pătrată, mărginit de coloane, având la mijloc un bazin sau o fântână; catehumenii şi unii penitenţi asistau la cult în atrium, numit mai târziu pronaos; partea de mijloc, naos, formată la rându-i din trei spaţii dreptunghiulare paralele, despărţite prin coloane, spaţiul din mijloc era mai larg şi mai înalt, aici şedeau credincioşii, o absidă în fund (semicerc), unde sta clerul şi care era despărţită de restul clădirii printr-o perdea ce se trăgea. Ea nu avea o masă fixă pentru săvârşirea Sfintei Euharistii, ci una mobilă de lemn, ce se lua şi se aducea după trebuinţă. În faţa absidei, în naos, era un amvon sau două, cam de înălţimea unui om, de pe care se făceau citirile.

Probabil au fost ridicate locaşuri şi de alte forme. Basilica era îndreptată de obicei de la răsărit la apus. Nevoia de a se ruga creştinii cu faţa spre Răsărit a făcut să se obişnuiască aşezarea intrării la apus şi a altarului spre răsărit.

Bisericile aveau şi clădiri anexe: baptisterii, locuinţă pentru episcop, camere pentru păstrarea darurilor aduse de creştini, unele chiar săli destinate agapelor. Aveau de asemenea cărţi şi obiecte de cult. De timpuriu s-a luat obiceiul de a pune moaşte sub Sfânta Masă – când a ajuns fixă - şi de a se ridica locaşuri pe mormintele martirilor.


Cimitirele este numele creştin simbolic dat locurilor de îngropare ca loc de odihnă, în aşteptarea învierii. Creştinii au luat obiceiul de a se îngropa în cimitire comune, pe proprietatea unuia din ei sau a Bisericii. Cei săraci erau îngropaţi de comunitate.

Afară de cimitirele obişnuite, ca locuri de înmormântare, erau folosite catacombele. Acestea erau galerii săpate în pământ, adânci şi uneori suprapuse, lungi şi înguste. Cele mai multe catacombe se găseau la Roma, unde episcopii aveau una specială, numită cimitirul lui Calixt. Catacombele mai serveau ca loc de refugiu şi de cult pe timpul persecuţiilor. De regulă ele se găseau în apropierea bisericilor. Spre a nu fi profanate de păgâni, intrările lor au fost astupate, mai ales în timpul persecuţiilor de la începutul secolului al IV-lea.


Arta creştină a fost la început simplă şi simbolică, în strânsă legătură cu concepţia creştină despre viaţă, moarte şi mântuire. Creştinii au folosit-o ci unele rezerve, ca mijloc de manifestare a credinţei şi nădejdilor lor. Semnificaţia figurilor creştine este mult mai importantă decât valoarea lor artistică.

Spre deosebire de arta antică, care era liberă în manifestările ei imorale de cele mai multe ori, arta creştină era sobră, serioasă, castă, edificatoare, utilă credinţei şi moralei evanghelice.

Arta creştină a început ca artă decorativă, artă de interior subteran. Pe lângă motive decorative obişnuite, creştinii reprezentau chipuri şi scene biblice sau simbolice, peştele, mielul, porumbelul, ancora, ramura de măslin, sălciile. Afară de acestea se mai reprezentau – animale, păsări, plante sau obiecte – simbolizând idei religioase sau acte creştine, virtuţi sau figuri evanghelice. Mântuitorul este reprezentat de obicei foarte tânăr şi, la început fără barbă. Apostolii sunt reprezentaţi adesea în grup cu Mântuitorul.

Sculptura a fost întrebuinţată mai ales în reprezentarea de scene pe sarcofage, în basoreliefuri. Era mai mult o artă funerară. Statuile nu erau acceptate, fiind uz antic şi mitologic.

În arhitectură, creştinii au urmat fără îndoială arta şi tehnica profană, adaptând-o scopului clădirilor.


Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   48




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin