Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova

Biserica Ortodoxă în secolele XI-XIV

Vechile Patriarhii Ortodoxe

Înfrângerea armatei bizantine de către turcii selgiucizi la Mantzikert, a determinat retragerea graniţelor imperiului mult spre vest, ceea ce a făcut şi jurisdicţia vechilor patriarhii răsăritene care pierdeau multe teritorii locuite de creştini, în care cu timpul s-au instalat islamicii.

Pentru unele Biserici Ortodoxe este o perioadă foarte grea. Datorită invaziilor şi expansiunii necreştinilor, unele Biserici sunt împiedicate în activitatea lor.

Patriarhia Ecumenică din Constantinopol

Face parte din imperiul Bizantin şi se bucură de ocrotirea basileilor. Relaţiile dintre Biserică şi împăraţi sunt uşor schimbate. Patriarhia Ecumenică are jurisdicţie foarte redusă. Multe teritorii au fost ocupate de păgâni. Peste tot apare interesul unionist al împăraţilor. De aceea unii împăraţi au recurs la măsuri de forţă faţă de patriarhi, pentru primirea unirii. Împăraţii, fiind în situaţie de a apăra Imperiul, au întins mâna şi la averea Bisericii, pentru a-şi acoperi cheltuielile lor. Acest lucru contribuie şi mai mult la creşterea tensiunii între Patriarhie şi Imperiu.

Cruciadele au făcut ca şi Biserica suporte exilul la Niceea, cu împăraţii. Totuşi relaţiile sunt pozitive. Dintre patriarhii mai însemnaţi amintim: Nicolae II Gramaticul, Luca Hrysovergheas, Ioan I Camateros, Ghermanos II, Arsenie, Ioan Vekkos, Filotei Kokinos, Iosif II.

Patriarhia Ecumenică a continuat să-şi menţină prioritatea onorifică în cadrul Bisericii Ortodoxe, extinzându-şi jurisdicţia din Asia Mică până-n Rusia, din ţinuturile Româneşti şi Sârbeşti până-n Grecia şi sudul Italiei. Dinastia Comnenilor a extins graniţele imperiului şi astfel a crescut şi prestigiul Patriarhiei Ecumenice.

La mijlocul secolului XII-lea Patriarhia Ecumenică numără 664 de episcopi şi 65 de mitropolii, iar misionarii bizantini erau menţionaţi în Mongolia şi China încă din secolul al XIII-lea. În Constantinopol se găseau 485 de biserici şi 825 de mănăstiri.

Patriarhia Alexandriei

Patriarhia a suferit mult sub stăpânirea islamică din Egipt. Atât patriarhul ortodox, cât şi cel copt au trebuit să-şi mute reşedinţa la Cairo, capitala sultanului. După cucerirea Ierusalimului de sultanul Saladin în 1187, Patriarhia de Alexandria a împărtăşit aceleaşi necazuri cu Ortodoxia din Ierusalim şi Palestina.

Patriarhia Antiohiei

În anul 1085 , Patriarhia a căzut sub turcii selciucizi, iar când a fost ocupată de cruciaţi, patriarhul ortodox a fost alungat. Reşedinţă vremelnică avea prin regiunea Cilicia, Niceea sau Constantinopol, iar în Antiohia era doar oaspete, titular fiind patriarhul latin.

La sfârşitul secolului XII-lea , patriarhia Antiohiei avea 14 mitropolii, 12 arhiepiscopii şi 127 de episcopii. În anul 1228 islamicii au cucerit oraşul Antiohia şi teritoriile din jurul lui. Sediul Patriarhiei a trebuit să se mute la Damasc, în Siria. Însă în 1254 Siria a fost cucerită de mamelucii islamici.

Patriarhia Ierusalimului

Aceasta fiind ameninţată de turcii selgiucizi, şi-a restrâns activitatea din anul 1071 la protejarea Locurilor Sfinte din Palestina, Prin înfiinţarea frăţiei Sfântului Mormânt. În perioada 1099-1245 Palestina în mare parte era cucerită de cruciaţi. Patriarhul ortodox a fost înlocuit cu unul latin, iar Palestina fărâmiţată feudal. Ierusalimul a căzut sub stăpânire islamică în 1187, iar apoi în 1245 pentru patru secole de-a rândul. Avea patru mitropolii iar Patriarhul Ortodox a putut să revină în Ierusalim, abia după încetarea dominaţiei cruciate la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Bisericile necalcedonene

Biserica Nestoriană

În secolele XI-XIII cunoaşte o puternică înflorire, care s-a manifestat printr-o activitate misionară proeminentă. Ea a ajuns până-n Persia şi China. Însă invazia mongolă-tatară a distrus toată această operă. Începând cu secolul XIII Biserica Nestoriană are de suferit pentru că trebuie să-si mute sediul care a fost întâi la Ctesifon, apoi s-a mutat la Bagdad. Mai târziu s-a mutat în nord.

Pentru că în sec. XV s-au iscat tulburări cu privire la alegerea de patriarh, în 1450 s-a hotărât ca demnitatea de „Catholicus” să fie ereditară, din unchi în nepot.

Ca şi Biserica Ortodoxă, au fost expusă politicii unioniste a Romei. Sinodul de la Florenţa, în 1445 la Roma, a semnat şi o unire a nestorienilor din Cipru, insula aflată sub stăpânirea latinilor, cu Biserica Romei.

Biserica Coptă (Monofizită) din Egipt

Îşi are reşedinţa la Alexandria. Cucerirea Egiptului de către mameluci, în 1254 a adus suferinţe şi acestei Biserici. Este expusă presiunilor de unire cu Roma. În decursul vremii, „abuna” sau căpetenia Bisericii din Absinia s-a despărţit de Biserica-Mamă din Egipt, luându-şi şi el reşedinţă separată în Alexandria. Patriarhul copţilor egipteni a delegat pe egumenul mănăstirii Sfântul Antonie ca, la 4 februarie 1442, să semneze la Roma unirea unei părţi dintre copţi cu Biserica Romei. Tot atunci au semnat unirea şi monofiziţii din Palestina şi din Absinia. În realitate, aceste uniri n-au avut nici pe departe efectele scontate. La această perioadă Biserica Coptă încorporează şi Biserica Etiopeană.

Biserica Iacobită din Siria

Avea în frunte un patriarh de Antiohia cu reşedinţa la Nardin, nu în Antiohia. Sunt atestate aici mai multe neajunsuri mai ales pentru că au existat mai mulţi pretendenţi pentru scaunul patriarhal. Patriarhul catolicos al sirienilor poartă şi numele de Ignatie. În sec. XIV s-au scindat în trei grupe, în 1444 o grupă s-a unit cu Roma. Mitropolitul Abdala din Edessa s-a declarat unit cu Roma pentru a deveni patriarh.

Biserica Armeană

Cei mai numeroşi credincioşi monofiziţi din Asia erau armenii. Biserica Armeană a avut o soartă deosebit de tragică de-a lungul istoriei. O parte a Armeniei era ocupată de perşi, alta de turci. În Asia Mică se formează regatul Armenia Mică. În acest regat s-a mutat şi scaunul patriarhal dar, după un timp, s-a întors la Encimiadzin. A mai apărut o patriarhie la Ierusalim şi alta la Constantinopol. Astfel, au avut patru centre religioase: Encimiadzin, Siş, Constantinopol şi Ierusalim. O parte dintre armeni au fost uniţi cu Roma.

Biserica Moroniţilor

Moroniţii sunt cei care au continuat să mărturisească monoteismul. Ei reprezintă singura Biserică ce s-a unit în totalitate cu Roma.

Bisericile Ortodoxe Locale
Biserica Bulgară

Bulgarii nu erau slavi propriu-zişi. Această populaţie războinică a pătruns în secolul IX în Peninsula Balcanică. Aici au dat de o populaţie slavă care i-a asimilat. Respectiv de la bulgari a rămas doar numele.

După cucerirea Bulgariei de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), bulgarii au fost înglobaţi din punct de vedere bisericesc în Arhiepiscopia Ohridei, afirmându-şi o oarecare autonomie bisericească.

Se vorbeşte despre o primă patriarhie a Bisericii Bulgare în secolul X. În urma exploatării nemiloase a împăratului Isac II Anghelos (1185-1195) s-a declanşat revolta bulgarilor condusă de fraţii vlahi Petru şi Asan, formându-se Imperiul vlaho-bulgar în 1185, cu capitala la Târnovo. După moartea lor, conducerea acestuia a trecut în mâinile fratelui lor mai mic, Ioniţă Caloian (1197- 1207). El a organizat Imperiul într-un stat puternic, numindu-se ţar în fruntea lui. Credincioşilor vlaho-bulgari dorea să le ofere o patriarhie independentă, cerere care a fost refuzată de Patriarhia Ecumenică. Papalitatea îşi dorea să-i atragă de partea lor, de aceea a trimis o scrisoare ţarului Ioniţă, amintindu-i de rudenia de sânge cu romanii.

În urma tratativelor, vlaho- bulgarii au încheiat în 1204 o unire cu Roma. Astfel, la 7 noiembrie 1204, legatul papal, cardinalul Leo, a uns în Catedrala din Târnovo pe arhiepiscopul Vasile, ca primat al vlaho-bulgarilor, adică ca patriarh.

După ofensiva împăratului latin din Constantinopol, Balduin de Flandra, asupra ţarului bulgar, Ioniţă, în fruntea unei armate de vlahi, bulgari, cumani şi români din nordul Dunării, a obţinut o strălucită victorie la Adrianopol. Balduin a fost luat prizonier, apoi moare.

Imperiul vlaho-bulgar a cunoscut o şi mai mare înflorire în timpul ţarului Ioan Asan al II-lea (1218-1241). După mai multe tratative cu împăratul de la Niceea, lui Ioan Asan al II-lea i se recunoaşte titlul de ţar, iar prin Sinodul de la Lampsak din primăvara aceluiaşi an (1235), undde au participat şi patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, numeroşi ierarhi greci şi bulgari, patriarhul ecumenic Gherman al II-lea (1222-1240) a recunoscut statutul de patriarhie Bisericii vlaho-bulgare cu reşedinţa la Târnovo. Această Patriarhie a desfăşurat o intensă activitate culturală şi misionară. Au fost traduse numeroase cărţi. Însă în secolele următoare Biserica Bulgară a cunoscut o confruntare cu secta bogomililor. Câteva sinoade au condamnat desigur această erezie.

Patriarhia vlaho-bulgară de Târnovo a durat până în anul 1393, când oraşul a fost cucerit de turci. După 1393, Biserica Bulgară este reincorporată Patriarhiei Ecumenice.

Biserica Ortodoxă Sârbă.

Statul sârb s-a consolidat în timpul regelui Ştefan al II-lea Nemania (1196-1228), încoronat ca rege în 1217. Este vorba de secolul XII. Nemania este cel care a contribuit la înfiinţarea unei arhiepiscopii autocefale sârbeşti. Mai târziu Sfântul Sava, călugăr atonit de la Mănăstirea Hilandar, a obţinut de la patriarhul ecumenic Gherman al II-lea recunoaşterea acestei arhiepiscopii.

În secolul XIV, Ştefan Duşan (1331-1355) a consolidat şi a extins graniţele regatului, făcând din el cel mai puternic stat din Balcani, mai ales după ce statul bulgar se divizase şi slăbise în secolul XIII. Dar înflorirea statului sârb a fost brusc frântă de expansiunea turcă. În 1346 Ştefan Duşan se declară împărat.

În 1346, Sinodul de la Scopje a ridicat Biserica Sârbă la rang de Patriarhie cu consimţământul patriarhului de la Târnovo. În 13 52 Patriarhia Ecumenică a pronunţat anatema asupra acestei Biserici. Situaţia creată a durat până în 1375, când o delegaţie din care făcea parte şi cuviosul Nicodim de la Tismana, obţine împăcarea celor două Biserici. Patriarhia Ecumenică recunoaşte Patriarhia Sârbă. În 1389 statul este desfiinţat, sudul Serbiei fiind anexat Imperiului Otoman. În 1459 este desfiinţată şi Patriarhia Sârbă, întreaga Serbie a fost transformată în paşalâc turcesc.

Ca şi bulgarii, sârbii s-au confruntat cu secta bogomililor.
Biserica Ortodoxă Rusă.

Încreştinarea ruşilor s-a făcut la Kiev, în anii 988-989 sub principele Vladimir cel Mare (980-1015). Prestigiul mitropolitului Kievului a cresut tot mai mult, încât înainte de invazia mongolă, mitropolia avea 15 episcopii sufragane. Mitropoliţii erau fie greci trimişi de la Constantinopol, fie ruşi. Următorul centru spiritual al ruşilor a fost oraşul Vladimir, în cnezatul Suzdal, unde în urma Sinodului din 1274 condus de mitropolitul Kiril (1250-1280) a adoptat monocanonul slav Kormciaia Kniga completat cu timpul cu alte rânduieli canonice.

În perioada 1241- 1480 Biserica Rusă s-a aflat sub stăpânirea tătară a Hoardei de Aur sau a Imperiului Kipciak cu capitala în oraşul Sarai pe Volga.

Din 1325 Mitropolia Kievului avea reşedinţă la Moscova, mitropolitul purtând titlul de „mitropolit de Kiev şi Moscova”.

În 1386 Kievul a fost cucerit de lituanieni. În urma formării statului catolic Lituania, când Lituania cu Polonia s-au unit, mitropolia Kievului a avut de suferit din cauza propagandei catolice.

Odată cu victoria marelui principe Dimitrie Ivanovici Donskoi asupra tătarilor, puterea Moscovei a crescut. În 1395 Hoarda de Aur a suferit o nouă lovitură din partea mongolilor lui Timurlenk, aceasta însemnând destrămarea Imperiului Tătar. Bazele puternicului stat rus s-au pus în timpul prinţului Ivan al III-lea, cel care a pornit în anul 1480 luptele de „adunare a pământurilor ruseşti”.

După ce a fost semnat actul de unire la Florenţa (1439), mitropolitul Isidor al Kievului şi al Moscovei, dorind să impună unirea şi în Biserica Rusă a fost întemniţat de principele Vasile al II-lea Orbul. Alegerea unui mitropolit rus în persoana lui Iona a însemnat desprinderea mitropoliei ruse de Patriarhia de Constantinopol.

Datorită faptului că la 12 decembrie 1452 se proclamă în Constantinopol unirea cu Roma, alegerea mitropolitului de neam rus în 1448, corespundea cu declararea Bisericii Ruse ca biserică autocefală. La 1589 patriarhul Ieremia al II-lea a ridicat mitropolia rusă la rang de patriarhie recunoscută de celelalte şi din februarie 1593 conferindu-i-se locul al V-lea în ordinea onorifică.

După căderea Constantinopolului, principele Ivan al III-lea al Moscovei, a favorizat naşterea ideii de „a treia Romă”, care a stat la baza Imperiului Ţarist.

Mitropolia Haliciului a fost înfiinţată mai întâi ca episcopie pentru ortodocşii ucraineni, la începutul sec. al XII-lea şi pusă sub jurisdicţia Mitropoliei Kievului, pentru ca mai apoi în timpul împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282- 1328), să fie ridicată la rangul de mitropolie cu cinci episcopii sufragane: Vladimir, Peremisl, Luţe, Turov şi Helm. După 1328, însă revine din nou ca episcopie sufragană Mitropoliei Kievului.

În anul 1349 regele Poloniei, Cazimir cel Mare (1333-1370) a alipit Poloniei cnezatele ruseşti de Halici şi Lwow. După ce în 1352 graniţele Poloniei ajungeau până aproape Moldova de Nord, pentru a împiedica pe ducii Lituaniei şi cnezii ruşi să revendice aceste ceritorii, Cazimir a cerut patriarhului ecumenic Filotei să ridice iarăşi Haliciul la rang de mitropolie, fapt ce s-a produs în 1371.

În 1448 Biserica Rusă se declară autocefală. De regulă, mitropoliţii ruşi sunt aleşi dintre ruşi. Din 1547 prinţul Ivan IV îşi ia titlul de „ţar”. Sub Feodor I, Biserica Rusă obţine, în 1589, rangul de patriarhie a fost Iov.

Biserica Ortodoxă Română

La români ca şi la alte popoare răsăritene, viaţa bisericească a fost în strânsă legătură cu dezvoltarea politică a statului. În această perioadă ea se bucură de o tot mai pronunţată autonomie. Biserica trece într-o nouă fază de dezvoltare, o reorganizare bisericească ce a avut menirea să adapteze Biserica la noile structuri sociale din Ţările Române. Au fost întemeiate Mitropoliile Ţării Româneşti în 1359 şi cea a Moldovei în 1401.

În Transilvania sunt atestaţi episcopi încă din secolul XIII, în Bula papei Grigorie IX, de la 1234. în sudul Dunării exista o numeroasă populaţie valahă, sub conducerea fraţilor Asăneşti. Pentru aceşti vlahi a fost înfiinţată o episcopie specială.

Biserica Română este prezentă la Sinodul de la Constanţa şi de la Ferrara-Florenţa în frunte cu Damian al Moldovei.