Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove Universitatea de Teologie Ortodoxă din Moldova



Yüklə 1,01 Mb.
səhifə4/48
tarix01.11.2017
ölçüsü1,01 Mb.
#25754
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   48

Întemeierea Bisericii


Activitatea Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor lor



La Înălţarea Mântuitorului, credincioşii Lui formau două grupuri mai cunoscute: unul în Galileea, altul la Ierusalim, trăind în rugăciune, în aşteptarea Mângâietorului promis şi a botezului cu Duhul Sfânt. După 10 zile de la Înălţare, făgăduinţa făcută de Iisus s-a împlinit, prin Pogorârea Sfântului Duh, care a întărit pe Apostoli cu puteri şi daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume.

La originea Bisericii Creştine, întemeiată de Sfinţii Apostoli după învăţătura şi puterea Mântuitorului, stă acest fapt extraordinar din ziua praznicului Cincizecimii. Efectul Pogorârii Sfântului Duh a fost imediat şi revelator. Grăind în limbile mulţimii de iudei şi de prozeliţi adunaţi la Ierusalim pentru praznic, Apostolii au convertit din prima zi „ca la trei mii de suflete”.

Prima comunitate creştină era astfel formată. Se trăia o viaţă nouă, „stăruind în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Aceşti trei mii de primi creştini, iudei şi prozeliţi, dovedesc succesul prodigios al predicii apostolice şi caracterul supranatural al evenimentului care stă la începutul Bisericii.

Aceşti primi creştini mergeau la templu, pentru rugăciune, şi constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii şi un nou mod de viaţă. Numărul lor creştea zilnic. Apostolii încredinţau cu mărturia lor Învierea lui Hristos, pe care se întemeia predica lor, iar acest fapt tulbura şi mânia pe iudeii care-l condamnaseră la moarte. Cuvântul cald şi puternic al Apostolilor era crezut, încât numărul credincioşilor a crescut în curând ca la cinci mii de bărbaţi (Fapte 4, 4). Credincioşii din Ierusalim au realizat benevol şi parţial comunitatea bunurilor: cei care aveau case sau ţarini le vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor”, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia „după trebuinţă”.

Cu toată împotrivirea Sinedriului, Apostolii continuă să predice cu succes. Vin la ei şi bolnavi ca să-i vindece prin minuni. Apostolii respectiv, sunt arestaţi, ameninţaţi cu moartea. Prigoana se întinde asupra întregii comunităţi. Credincioşii se răspândesc în provincie, Apostolii rămân în Ierusalim. Saul prigoneşte cu patimă pe creştini, căutându-i prin case şi târându-i la judecată. Credincioşii împrăştiaţi propovăduiesc credinţa lor prin Samaria, ajung în Fenicia, în Cipru, la Antiohia.

Antiohia, perla Orientului, era reşedinţa imperială şi cel mai mare oraş al Imperiului Roman, după Alexandria. Acolo au predicat creştinismul mai întâi iudeo-creştinii din diasporă, care s-au dovedit a fi misionari zeloşi, aducând pe mulţi la creştinism. Aici, la Antiohia, pe teren păgân, creştinismul se răspândeşte într-un mediu nou şi cu un nume nou, cel de creştin. Numele de creştin este şi o idee nouă. Creştinii, care în mediul iudaic se numeau ucenici, credincioşi, fraţi sfinţi, se vor numi de acum înainte cu numele lui Hristos.

Altă comunitate creştină însemnată s-a format în Siria.

La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41-44) aduse tulburare creştinilor. Deşi, prigoniţi, nu toţi Apostolii au părăsit Ierusalimul. Prezenţa lor se constată peste câţiva ani, cu prilejul aşa-numitului Sinod Apostolic ţinut în anul 50, care a rezolvat problema privitoare la situaţia creştinilor dintre păgâni, pusă la Antiohia.

După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, urma Apostolilor se pierde în Faptele Apostolilor. Pe scena istoriei cunoscute, rămâne dominată, mai mult de 2 decenii, figura uriaşă a Sfântului Apostol Pavel. Activitatea celorlalţi Apostoli este mai puţin cunoscută, iar a unora nicidecum.

Apostolii şi ucenicii s-au împrăştiat în toată lumea şi au predicat creştinismul. Se ştie că:



  • Toma a predicat la parţi, apoi şi în Persia şi India;

  • Andrei în Asia Mică, Galatia, Capadocia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciţia Mică;

  • Ioan în Asia;

  • Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară;

  • Bartolomeu în India, Arabia Sudică, după o tradiţie orientală şi în Armenia;

  • Matei printre iudei, apoi la alte neamuri, chiar şi în Etiopia;

  • Tadeu în Palestina şi Persia;

  • Filip în Frigia;

  • Matia în Iudeea şi Etiopia.

Apostolii au avut şi numeroşi ucenici şi colaboratori. Cei 70 (72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe Apostoli sau lucrau în legătură cu ei.

Sfântul Apostol Pavel. Persoana şi activitatea Sf. Apostol Pavel sunt mai bine cunoscute decât ale celorlalţi Apostoli. Cronologia vieţii lui se poate stabili, cu aproximaţie, pe baza câtorva date cunoscute cu probabilitate, în jurul cărora gravitează viaţa Apostolului.

Pavel e cunoscut cu numele său iudaic de Saul (cel dorit). S-a născut în oraşul Tars în primii ani ai erei creştine. Părinţii lui erau iudei, cu o oarecare bunăstare. El a primit în familie şi în şcoală de la sinagogă o bună educaţie şi instrucţiune religioasă, după tradiţia riguroasă a iudaismului.

Oraşul Tars avea şi scoli eline vestite, pentru care era comparat cu Alexandria şi Atena. Trăind în mediu de limbă şi cultură greacă, Saul le-a cunoscut în chip firesc şi le-a însuşit într-o măsură în care nu le poseda nici unul din ceilalţi Apostoli. Pe lângă cultura elenistă, el avea din familie dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi au avut mare importanţă în activitatea lui misionară. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a învăţatului Gamaliel, vestit atunci în toată lumea iudaică.

Prin calităţile lui sufleteşti, Saul era un om superior, rar, un geniu religios. Gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, un foarte bun psiholog cu un sentiment religios excepţional de cald şi puternic, cu un simţ moral foarte fin; personalitate puternică, bogată şi complexă.

Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea activităţii publice a Mântuitorului, el terminase studiile la Gamaliel şi trăia în oraşul său natal, unde era rabin. În istorie el apare ca un persecutor fanatic şi cu o violenţă sângeroasă aparte, fiind sufletul acestei prime persecuţii din Ierusalim.

Convertirea lui Saul este un fapt de o importanţă excepţională în viaţa şi istoria Bisericii. Pentru a-i nega caracterul supranatural, istoricii raţionalişti au căutat s-o explice pa calea naturală, considerând-o efectul unei obsesii, halucinaţii, presiuni psihologice, boli, insolaţii sau a oboselii drumului. Însă, mărturia pe care o dă însuşi Sf. Pavel înlătură aceste explicaţii. Convertirea sa a fost efectul apariţiei reale, obiective, a lui Iisus Hristos. Hotărârea lui de a mărturisi de acum înainte pe Hristos, cu riscul vieţii sale, dovedeşte caracterul miraculos şi irezistibil al chemării lui la apostolat. Convertirea Sfântului Pavel a însemnat dezarmarea celui mai periculos adversar al creştinismului şi transformarea lui în cel mai mare Apostol.

Ca renegat al Legii iudaice, cum era socotit, Saul a fost continuu bănuit, urmărit şi ameninţat de iudei. Deşi el a păstrat toată viaţa dorinţa de a converti neamul său şi a suferit mult pentru aceasta, a trebuit să facă misiune îndeosebi printre neamuri, adică printre păgâni. În misiune, el se adresa de regulă comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele mai însemnate, unde interesul pentru ideile noi era mai mare.

Activitatea Sf. Ap. Pavel de răspândire a Evangheliei s-a desfăşurat în trei călătorii misionare, întreprinse în perioada anilor 45 - 58. Punctul de plecare de fiecare dată era Antiohia.

În prima călătorie (45-48) principalele repere geografice ale misiunii Sf. Pavel, care era însoţit de Barnaba, sunt Cipru, provinciile Pamfilia, Pisidia şi Licaonia.

Întorşi la Antiohia Siriei, Pavel şi Barnaba continuară activitatea lor misionară. În sânul comunităţii din Antiohia s-a produs o tulburare din cauza unor iudei-creştini, veniţi din Iudeea, care învăţau că păgânii convertiţi la creştinism trebuie să observe şi Legea mozaică, primind circumciziunea. Astfel, s-a născut disputa despre valabilitatea Legii mozaice. În anul 49, Pavel şi Barnaba, însoţiţi de Tit merg ca delegaţi ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim ca să spună chestiunea celorlalţi Apostoli. A fost un moment critic şi important pentru misiunea creştină.

În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor şi credincioşilor din Ierusalim, în frunte cu Petru şi Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia şi au hotărât, în numele Sfântului Duh, să nu se impună creştinilor dintre neamuri „jugul” Legii mozaice, ci ei să se ferească „de cele jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrânare”. Această hotărâre înţeleaptă a produs mare bucurie în Biserica Antiohiei şi a uşurat mult misiunea creştină între neamuri.

Cea de-a doua călătorie misionară (51-54) este mai fructuoasă, extinzându-se către nord-vestul Antiohiei. Sf. Pavel vizitează şi întăreşte Bisericile Creştine întemeiate anterior, înfiinţează noi comunităţi.

A treia călătorie (54-58) misionară a avut în itinerar vizitarea comunităţilor creştine din Galatia şi Frigia, cu un popas de doi ani şi jumătate la Efes. În anul 57 pleacă în Macedonia şi Iliria, rămânând la Corint unde scrie Epistola către Romani. În Milet se întâlneşte cu prezbiterii din Efes, plecând apoi pe mare la Cezareea Palestinei şi la Ierusalim. Este arestat în templu de către iudei şi ţinut în închisoare doi ani de procuratorul Felix.

Între anii 63-64 face o călătorie misionară în Spania, vizitează Bisericile din Asia Mică, Macedonia şi Ahaia şi revine în Italia. Este închis pentru a doua oară în vara anului 66, iar la 29 iunie 67 suferă moarte martirică.

Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerate pentru răspândirea creştinismului. Activitatea lui misionară a fost mai însemnată ca a celorlalţi Apostoli, prin calităţile lui personale, ca şi prin întinderea şi rezultatele ei. Prin misiunea lui printre neamuri, el a înrădăcinat mai ales creştinismul în lumea greco-romană, şi l-a întărit la Roma în centrul Imperiului. El a eliberat mai ales creştinismul de servitutea Legii iudaice şi a asigurat universalismul lui. El este cel mai însemnat ca scriitor şi gânditor între Apostoli, urmat de Sfântul Ioan. Prin epistolele sale, Sf. Pavel a făcut începutul teologiei creştine, a scos, din viaţa şi învăţătura Mântuitorului, învăţături de o neasemuită frumuseţe, a lăsat Bisericii Universale o nepreţuită experienţă în misiune, organizare şi viaţă creştină.

În timpurile mai noi, unii autori raţionalişti au apreciat cu vădită exagerare rolul şi meritele Sf. Pavel, alţii le-au contestat cu patimă. După unii, el ar fi adevăratul întemeietor al creştinismului, transformând în doctrină şi instituţie ceea ce la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiraţie; după alţii, el a denaturat creştinismul, transformând învăţătura Mântuitorului într-un sistem teologic îngust. Ambele păreri păcătuiesc grav, ignorând, cu sau fără ştiinţă, faptul că Sf. Ap. Pavel a fost cel mai credincios şi mai mare interpret şi instrument al Evangheliei lui Hristos.





Yüklə 1,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   48




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin