Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Adevărata legătură dintre oameni

În ziua de astăzi oamenii nu mai ştiu să comunice între ei. Vorbesc tot timpul la telefoane mobile, mulţi – mai ales tinerii – stau pe net şi vorbesc ore întregi, dar, cu cât comunică mai mult ca timp, cu atât parcă legătura dintre ei se diluează…

Din copilărie ţin minte, nu ştiu dacă eram la şcoală, aveam vreo cinci-şase ani, că ţin minte bine, a venit în vizită tatăl tatălui meu, Tuca Sânică – tuca de la Tătuca. Eram în camera mare, era o canapea, şedeau în extremele canapelei, taică-meu şi bunelul meu. Maică-mea era la bucătărie, se pregătea să-l primească pe socru. Şi din când în când trecea de la bucătărie în debara, că era în partea opusă a apartamentului, iar eu mă jucam pe covor, în faţa tatălui şi a bunelului, cu jucăriile. Şi stăteau şi tăceau. Tăceau. Efectiv, tăceau, nu spuneau nimic, numai eu mă jucam. Maică-mea trece o dată, ei tac. Peste vreun sfert de oră, mai trece în fugă, ei tac. Mai trece o dată, de două, de vreo trei, patru ori a trecut maică-mea. Şi maică-mea, aşa, mirată, că ei stau de acum de o oră şi ceva şi tac... şi trecând maică-mea a n-a oară, zice: „Ce faceţi?” Şi, după o pauză, bunelul spune: „Iaca, mai sfătuim...”

„Mai sfătuim” – ce înseamnă?

„Mai sfătuim” – expresie moldovenească, care înseamnă „Iată, mai stăm la taifas”.

Şi ei tăceau!

Da, tăceau... dar comunicarea era foarte intensă, asta era. Nu se simţea nevoia de a vorbi. Era tata cu feciorul, şi nepotul care se juca acolo. Era tata şi feciorul, vedeam aceste feţe la amândoi, aşa, o pace nemărginită, o bucurie nespusă că sunt împreună. Ei doar tăceau, nimic, niciun cuvânt n-au scos, doar aşa, din când în când mai oftau, se mai uitau unul la altul, iar oftau, şi era aşa o bucurie pe feţele lor, aşa o pace. Ţin minte imaginea asta din copilărie, comunicarea asta intensă dintre ei, erau într un duh. Şi toată dragostea era între ei şi orice cuvânt ar fi fost, pur şi simplu, inutil, de prisos.

Iată, uneori stai aşa, cu oameni din biserică – cu unii, nu cu toţi, dar cu unii, cu care eşti într-un duh – poţi să stai, nu există noţiunea de plictiseală, sau jenă că, iată, tăcem şi nu spunem nimic. E aşa de firesc, e o tăcere plină, o tăcere grăitoare, o tăcere care, să spun aşa, te bucură; e o pace. Şi tăcerea este foarte expresivă, este foarte sociabilă această tăcere. Uneori stăm aşa, chiar şi cu părintele Anatolie Moraru sau cu părintele Anatolie Cibric, stăm aşa şi tăcem. Sau cu alţii. Cum ar fi cumătrul meu, Slavian... Tot aşa, uneori stăm cu dânsul şi tăcem. El uneori vine pe la mine, mai discutăm, şi apoi linişte. Dar comunicăm, în continuare…


O luminare dumnezeiască

În prima perioadă de după apropierea de Biserică, mulţi oameni au o râvnă deosebită, similară râvnei celui care intră în mănăstire. Dar, după o perioadă, această râvnă se răceşte, uşor-uşor. În această etapă, de început, Dumnezeu trimite anumite mângâieri duhovniceşti, pentru întărirea în credinţă. Ţie ţi s-a întâmplat ceva de genul acesta?Mai ales că la tine a fost vorba chiar de perioada de după botez…

Da, era cam la o lună după botez şi mi-am zis: „Credinţa e mai presus de logică. Asta eu ştiu. Deci eu trebuie să cred în credinţă, dar nu în logică. De aceea, am să iau ceva din Biblie, care este în totală contradicţie cu ceea ce ştie ştiinţa. Şi am să mă rog să am răspunsul”. Răsfoind Biblia, dau de turnul Babel, că s-au amestecat limbile. Zic: limbile sunt foarte diferite. Eu înţeleg că sunt... grupul indoeuropean de limbi, între ele seamănă; grupul turcic, ugrofinic, cele africane în general sunt deosebite, dar grupul din America de Sud, limbile amerindienilor, iarăşi e foarte diferit, niciun cuvânt nu găseşti comun cu noi. De aceea, este imposibil să fi existat turnul Babel. Logica aşa îmi spunea, dar eu trebuie să cred că a fost până la Turnul Babel o singură limbă.. Şi atunci încep să mă rog. Mergeam la lecţii, mergeam la întâlniri, dar tot timpul mă rugam. „Doamne, descoperă-mi. Doamne Iisuse Hristoase, descoperă-mi cum a fost cu turnul Babel, pentru că eu cred ce spui Tu, nu ce spune ştiinţa”. Şi într-o seară, întorcându-mă cu metroul, în tren, cu o creştină, tot o moldoveancă, dar credincioasă, tot la aspirantură era acolo – Angela Zgardan –, şi discutând cu ea, în timpul ăsta simt că vine răspunsul la întrebarea mea, în mine. Şi vine undeva, parcă de sus începe să toarne. Eu discutam pe altă temă cu ea. Ne apropiam deja de ultima staţie, unde să coborâm, şi eu spun: „Angela, te rog, taci, nu mai discutăm. Mergem pe drumuri diferite către cămin – că aveam încă vreun kilometru de la staţie până la cămin – tu du-te la magazin, eu mă duc direct la cămin. Şi alergam la cămin, pentru că venea în mine această informaţie. Dar nu era informaţie, era o stare de a şti, de a şti răspunsul. Fără să vorbesc cu nimeni, răspundeam aşa, foarte vag la saluturi, că circulaţia de aspiranţi era intensă. Urc repede la mine în cameră – locuiam deja singur în cameră. Pe masă tot timpul aveam un teanc de foi albe. Mie îmi plăcea să scriu pe foi albe. Mă aşez, zvârl haina de pe mine. Era decembrie. Mă aşez în faţa mesei de scris, iau foaia şi încep să scriu. Dar nu erau din mine aceste gânduri, nu erau din mine! Şi am scris, ţin minte, două pagini şi jumătate. Apoi m-am oprit, ţin minte că eram sleit, m-am lăsat pe speteaza scaunului, total sleit, o oboseală, o sfârşeală. Am stat vreo cinci minute, şi apoi: „Dar ce-am scris acolo?” Nu ştiam ce-am scris. „Ia hai să citesc ce-am scris acolo”. Şi-ncep să citesc. Era lămurire pentru mine despre cum a fost mecanismul psiho-lingvistic al turnului Babel. Mecanismul a fost minciuna. Când lumea a încercat să mintă, a fost nevoită să schimbe, să spună una, să înţeleagă alta; că până atunci, limbajul era altul, limbajul era situaţional. Era un limbaj foarte cuprinzător. Şi noi avem reminiscenţe din acest limbaj la noi. Bunăoară, desinenţele, cândva, erau cuvinte pline, cuvinte de rădăcină erau – s-au transformat în desinenţe. Tot mecanismul – şi lingvistic, şi psiholingvistic – era derulat în două pagini şi jumătate. Şi acum am aceste pagini, undeva, scrise cu scrisul meu mărunt, aşa, amănunţit. Şi eu încă mă grăbeam să scriu, că gândurile veneau mai repede decât eu puteam să scriu cu mâna.

E important un detaliu, că la tine nu a fost ca la spiritiştii cărora le mişcă mâna duhurile necurate, la tine a fost o luminare dumnezeiască în acea problemă. Dumnezeu te-a luminat, şi tu ai scris, chiar dacă nu analizai critic valoarea gândurilor care îţi veneau. Nu se mişca mâna singură, tu voiai să scrii lucrurile respective.

Eu scriam, eu îmi mişcam mâna ca să notez gândurile care „îmi veneau”. Aveam „o stare de a şti” şi mă grăbeam să notez gândurile până dispare acea stare. Aşa cum seacă un izvor, aşa au secat şi aceste gânduri: încetişor, încetişor, au secat, s-au oprit. Tot mai puţin, mai puţin, picături, apoi s a oprit. Atunci am pus şi eu tocul. Şi au urmat cinci minute de sfârşeală, după care am citit ce am scris. Pentru mine era deja foarte clar. Răspunsul este şi e total logic. Era scris în limbaj gramatical, în limbaj lingvistic era scris răspunsul, adică acel limbaj pe care-l cunoşteam eu bine, că eu am învăţat foarte bine filologia.

Dar ulterior ţi-ai putut da seama dacă ce ai scris atunci coincide cu părerile specialiştilor, sau erau doar nişte idei coerente din punct de vedere logic?

Iată, peste o zi, două, aveam un seminar la un centru de calcul, şi, când ieşeam de acolo, treceam pe la o librărie specializată a Editurii Ştiinţa. Intru iarăşi la librăria aceasta, Ştiinţa, şi treceam pe lângă nişte rafturi unde nu mă opream niciodată, dar în acea zi am simţit că trebuie să mă opresc în dreptul raftului cutare. Şi mă opresc, şi nu ştiu de ce. Dar ştiam că trebuie să mă uit la raft. Şi văd din depărtare o carte verde, culcată. Cărţile stăteau vertical, ea era culcată. Nu văd ce-i scris pe ea, dar ştiu că acea carte trebuie s-o iau.

Şi vânzătoarea nu-i. Şi o întreb pe cealaltă vânzătoare: „Unde e vânzătoarea din secţia aceasta?” Îmi spune: „Acuşi vine, bea ceaiul şi vine!” Şi a stat 40 de minute. Colegii mei toţi au plecat, că noi plecam cu toţii la cămin. Dar eu ştiam că trebuie să rămân, să iau cartea asta. Vine vânzătoarea, spun: „Cartea aceea daţi mi-o!” „Care?” „Aceea verde, culcată”. „Dar cum se numeşte?” „Uite că nu ştiu cum se numeşte!” „Dar de ce vă trebuie cartea ceea anume?” Zic: „Îmi trebuie, cartea aceea daţi mi-o, cea verde!” O iau, deschid cartea, ţin minte şi acuma autorul, o am aici pe raft, Andreev. Autorul, Andreev, titlul „Limba stră-indoeuropeană timpurie”, în care el demonstra că limbile indo-europene, turcice şi fino-ugrice au aceeaşi rădăcină. Şi dă lista de cuvinte rădăcini, şi mecanismul e acela pe care eu îl descrisesem atunci, în cele două pagini şi jumătate. Numai că la el, într-o întreagă carte, era exemplificarea unui singur element din acel mecanism. Şi el 20 de ani a muncit ca să facă această carte. Eu în trei zile am căpătat răspunsul care e mult mai plenar, mai cuprinzător decât acea carte. Acea carte venea să confirme nişte momente din cele ce eu scrisesem. Şi eu mi-am cumpărat cartea aceea, deşi nu era de interesul meu, nu făcea parte din preocupările mele. Şi era un fel de confirmare a logicii celor ce le-am scris eu acolo.

Sunt situaţii limită, în care Dumnezeu te luminează să faci ceva, ştii că trebuie să faci lucrul acela, chiar dacă nu înţelegi motivul. Aşa şi cu cartea din librărie…

Asta e una din acele aşa-zise mici minuni. Au fost multe.

Ţi s-a mai întâmplat ceva similar, cu întrebări care te frământau şi la care nu ştiai răspunsurile?

Nu, mi s-a întâmplat o singură dată.

Părinţilor cu viaţă sfântă li se întâmplă de multe ori, fiind plini de Duh Sfânt. Poate că tu, fiind slab în credinţă, aveai nevoie de un astfel de semn după botez…

Am simţit totuşi o anumită luminare de la Dumnezeu, nu cu multă vreme în urmă. La sfârşitul lui aprilie 2010, la o adunare creştinească de preoţi, mireni, când se vorbea despre starea de rătăcire a patriarhilor Bisericilor Ortodoxe oficiale – în particular, a patriarhului Chiril – şi ce trebuie să facă creştinii, preoţii şi mirenii, în situaţia aceasta. Şi dat fiind că eu sunt foarte conservator – conservator nu în sensul general, ci în sensul că greu mă mut dintr-o parohie într-alta; şi acum se mai pune problema şi cu Patriarhia Moscovei, că nu ar fi bună; şi mai ales că am dubii în privinţa serghianismului; în privinţa ecumenismului nu există dubii că ar fi apostazie curată, normal. Şi mi-am pus în gând să fiu calm, să ascult ce vorbesc alţii la adunarea aceasta: ce va spune părintele Pafnutie, ce va spune părintele Anatolie Cibric; eu să ascult şi, din când în când, să vin poate cu vreo replică, care să nu fie tranşantă. Şi zic: „Mai trebuie încă două, trei, patru, cinci, şase luni de documentare, de investigare a canoanelor, a istoriei Bisericii”. Şi la această adunare, parcă era aşa, o putere din spate, care mă împingea să spun ceea ce spuneam. Şi când spuneam, parcă îmi venea: „Taci! Ce vorbeşti? – îmi spuneam eu, mie. Ce te-a apucat? Închide gura! Nu vorbi!” – dar aceasta peste mine ieşea. Şi ceea ce spuneam era în favoarea respectării canoanelor, şi anume respectarea plenară, tranşantă, a canoanelor. Da, cu toate pogorămintele posibile, ţinând seama de toate circumstanţele, tot, tot, tot, dar cu respectarea canoanelor! Nu putem să ne abatem de la ele! Şi la această întrunire am spus ceea ce nici nu bănuiam că am să ajung să gândesc. Dar aici nu doar că am gândit, dar am şi spus! Şi a fost aceasta de vreo trei-patru ori, nu ştiu câte au fost intervenţiile acestea, care mă făceau să intervin aşa, direct, poate chiar fără suficientă evlavie faţă de feţele bisericeşti.

Simţeam zona din spate a capului, gâtul şi treimea de sus a şirei spinării, şi lăţimea de vreo 10-15 cm; zona aceasta, parcă cineva cu o mână împingea ceea ce trebuia să spun, şi ieşea pe gâtlej. Aşa era senzaţia, stai aşa, spui, spui, şi parcă nu spui tu! Dar eşti de acord, pe de o parte, cu ceea ce spui, dar pe de altă parte, te miri cum de spui!

Au fost momente în istoria Bisericii în care oameni simpli, fără multă pregătire teologică, au primit această putere de a mărturisi Adevărul.


Intelectualii şi Biserica

Care sunt principalele reţineri ale intelectualilor care vor să se apropie de Biserica Ortodoxă?

Propria lor prostie. Adică prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. Adică, dacă are mai multă cultură mondenă decât preotul, înseamnă că el este superior preotului! E o prostie fără margini! Pentru intelectual, handicapul lui colosal este lipsa smeritei cugetări. El poate să fie foarte bun, el poate să fie foarte moralicos, cum îi vezi pe ăştia care o fac pe moralii; poate să fie sincer moral – eu cunosc, am prieteni de aceştia. Dar ei nu pot depăşi stereotipurile lor. Ei idolatrizează raţiunea, îşi idolatrizează cunoştinţele pe care le au, îşi idolatrizează erudiţia pe care o au – neştiind că sunt foarte limitaţi. Nu pot depăşi această axiomatică ştirbă a gândirii raţionaliste.

Într-adevăr, numai un intelectual sincer, care caută adevărul, poate să depăşească lucrul acesta. Am şi un prieten care mi-a spus: „Viorel, eu ştiu unde este adevărul: numai în Ortodoxie. Dar eu nu sunt gata să intru, pentru că trebuie atunci să lepăd modul meu de viaţă. Dar mie îmi place şi o ţigară cu o cafea; îmi place şi să mănânc gustos; îmi place şi o întâlnire mai mondenă. Eu ştiu că a fi ortodox înseamnă asceză. Eu nu sunt gata pentru asceză. Eu nu vreau numai să mimez aflarea mea în biserică”. Şi Dumnezeu să-l întărească, ca să ia această decizie de a trăi ortodox. Mă rog pentru dânsul. Este fiul unui cunoscut scriitor de la noi.

Una dintre ispitele intelectualilor care se apropie de Biserică este că ei vor să măsoare tot ce ţine de credinţă cu logica lor omenească, fără să fi ajuns să judece lucrurile duhovniceşte. Pun totul pe un pat al lui Procust, în loc să aibă puterea de a se lepăda de omul vechi şi a face loc omului cel nou, luminat de Dumnezeu.

Unul dintre momentele care m-au făcut să mă deschid către Ortodoxie a fost că credinţa, Ortodoxia, este, pe lângă toate câte are ea, este şi logică, şi extrem de logică. Nu are nicio contradicţie. Şi această logică este mult mai vastă şi mult mai puternică, o logică copleşitoare, pe care nu o are nici matematica – matematica fiind regina logicii, regina ştiinţelor.

Crezi că un ortodox poate fi un spirit enciclopedic?

Poate! Categoric, poate! Deci, practic, toţi teologii ortodocşi erau prin excelenţă intelectuali ai vremii lor. Începând cu Sfinţii Părinţi, Iustin Filosoful, martirul, şi în zilele noastre, marii teologi, pe Dumitru Stăniloae, poţi să adaugi acolo, în listă, pe oricare. Este imposibil să fii, în vremurile noastre, sau atunci când ai un mesaj pentru cei din afara Bisericii – adică e imposibil să ai un mesaj apologetic fără o cultură colosală; este imposibil să ai un mesaj exegetic fără o cultură colosală. Poţi să fii teolog fără cultură, dar atunci mesajul tău e gen filocalic, vine din experienţa Duhului Sfânt, din agonisirea Duhului Sfânt. Eu cred că Sfântul Serafim de Sarov era un mare teolog, deşi noi cunoaştem viaţa şi spusele lui din scrierile, însemnările moşierului Motovilov. Dar el nu avea mesaj adresat celor din afara Bisericii. El nu făcea exegeză, nici cateheză, nici apologetică. El trăia în Hristos. El agonisea Duhul Sfânt. În acest sens, el era teolog, ca şi mulţi alţii. Sfântul Spiridon al Trimitundei era mare teolog, dar mesajul lui nu era verbal, mesajul lui era prin trăirea lui. Cel care se adresează, care raţionalizează, pentru mintea profană, mesajul infinitului, mesajul adevărului – că adevărul este dragoste infinită; infinită nu ca timp; şi ca timp, dar ca intensitate – normal că el va vorbi în limbajul celui căruia i se adresează. Cum spunea şi Apostolul Pavel: cu iudeii am fost iudeu, cu cei din neamuri am fost ca şi din neamuri. Şi normal că Hristos S-a răstignit pentru toţi şi cuvântul Lui este valabil pentru toţi. Pentru toţi cei cu inima înfrântă. Dar ca să ajungi la inima înfrântă, trebuie să ai cel puţin smerita cugetare, cel puţin să recunoşti că mintea ta este extrem de limitată. Şi pentru ceea ce noi nu înţelegem sau ni se pare că este greşit sau banal în Ortodoxie, în slujbele noastre, trebuie să dăm vina pe propria micime a minţii, pe propria anchilozare a minţii, pe propria închistare a ei, dar nu pe mesajul pe care nu suntem în stare să-l acceptăm sau îl catalogăm drept banal.

Care crezi că sunt deficienţele principale ale intelectualului ortodox contemporan?

Nu pot răspunde la întrebarea aceasta, pentru că nu ştiu ce înseamnă deficienţele intelectualului ortodox – ci doar ale oricărui ortodox! Nu depinde dacă este intelectual sau nu! Dacă eşti ortodox, de acum nu mai există nici rob, nici slobod; nici bărbat, nici femeie; aş preciza că nici intelectual, nici neintelectual, în Ortodoxie; toţi sunt una în Hristos. Şi deficienţele intelectualului ortodox sunt deficienţele oricărui neintelectual ortodox.

Ce greşeli face intelectualul ortodox când expune învăţătura Bisericii? Ce tipuri de greşeli face?

Dacă el este ortodox, nu face greşeli.

Dar cel care se consideră ortodox, dar nu este, ce fel de greşeli face?

Cei care pretind a fi intelectuali ortodocşi?

Da!

Eu cred că cea mai mare greşeală este ecumenismul. El se crede mai deştept decât Sfinţii Părinţi şi mai iubitor decât Hristos. Şi iubeşte, cu tot cu păcătoşi, iubeşte şi păcatele lor. Este gata să accepte şi erezia! Este foarte condescendent faţă de erezii. El crede că acestea sunt nişte varietăţi ale gândirii, nişte varietăţi ale căii de cunoaştere a lui Dumnezeu, varietăţi ale trăirii aceluiaşi Dumnezeu – ceea ce este o prostie! Dumnezeu nu a dat un mesaj pentru catolici, altul pentru ortodocşi, altele pentru musulmani, altele pentru iudei, iehovişti ş.a.m.d. Dumnezeu este nemincinos, şi mesajul evanghelic este accesibil pentru toţi, pentru toţi sub aspect intelectual, dar nu este accesibil pentru toţi sub aspect duhovnicesc. Pentru cel care are inima zăvorâtă, împietrită, care nu are smerita cugetare, care se crede mai deştept decât mesajul evanghelic – pentru dânsul mesajul evanghelic nu se va deschide, va rămâne închis; va trece pe lângă dânsul. El va vedea literele, maximum cuvintele, dar nici măcar propoziţia sau versetul n-o să-l vadă. Nu mai vorbim deja de epistole sau de capitole şi Evanghelie, texte. Vede literele şi cuvintele, atâta. Şi atunci, legătura dintre ele o face el din capul lui, şi rezultă prostii de aici. Şi aceştia nu sunt ortodocşi. Ei sunt intelectuali, recunosc, dar prostia pe dânşii îi face să nu primească mesajul evanghelic. A fi intelectual nu înseamnă a fi înţelept. Pentru că, dacă eşti intelectual, atunci pentru orice da al tău, spui de ce da şi, pentru orice nu al tău, eşti în stare, cu preţul vieţii, să spui de ce este nu. Şi dacă îţi pui în joc viaţa, atunci devii ortodox. Nu poţi să spui altceva. Cine este în stare, cu preţul vieţii, să apere corectitudinea teoriei cererii şi ofertei, în economics? Sau teoria statului de drept? Sau mai ştiu eu ce alte teorii legate de bunăstarea aceasta omenească? El poate să lupte în simpozioane, pe internet, în tipografii, cu adversarii săi, dar niciodată nu va urca pe cruce sau în alt mod să-şi pună în pericol viaţa! Intelectualul nici măcar cariera nu şi-o pune în joc, sau onorariul nu şi-l pune în joc, pentru a spune de ce da sau de ce nu, cu preţul respectiv. De aceea, intelectualul care este intelectual în sensul deplin al cuvântului poate să fie ortodox. De aceea, nu pot să spun ce deficienţe are un intelectual ortodox. Eu spun ce deficienţe are intelectualul care se pretinde a fi ortodox, nefiind ca atare, ceea ce am şi spus deja. Pentru că intelectualul ortodox niciodată nu vorbeşte de la dânsul, pentru că este conştient de propria limitare, propria mărginire a minţii, a gândirii sale. De aceea, intelectualul ortodox pur şi simplu cunoaşte ce spun Sfinţii Părinţi, şi cunoaşte aceasta mai mult decât alţii, eventual. Intelectualul ortodox niciodată nu va pretinde, nu va îndrăzni să „îmbunătăţească ideile Sfinţilor Părinţi” cu propriile „contribuţii”. Şi de aceea el pur şi simplu are o cultură mai vastă în Sfinţii Părinţi şi poate, cu mai mare uşurinţă, să găsească mai multe spuse ale acestora, mai multe citate, are mai multă experienţă în lecturarea Sfinţilor Părinţi. Intelectualul ortodox poate are mai multă îndemânare de a lămuri pentru alţii, mai pe înţelesul acelora, sensul sfintelor scrieri. Deja trăirea personală nu ţine de gradul de intelectualitate, de intelectualismul lui; ţine deja de frângerea inimii.

Un alt handicap al intelectualului care se consideră ortodox, dar nu este?

Crede că, dacă este intelectual, atunci mai uşor se iartă păcatele lui! Poate să-şi permită să fumeze, să mai curvească, să mai... care se pretinde ortodox, deci. Adică Dumnezeu se uită la mintea lui, dar nu la inima lui.

Alt handicap: că intelectualul se consideră superior preoţilor, superior ierarhiei, că el se vede mai citit, mai erudit decât ei, chiar în cele ale Sfinţilor Părinţi. Pe când dracul ştie toată Biblia şi toţi Sfinţii Părinţi pe de rost, pe din afară – şi nu devine ortodox dracul din cauza aceasta! A cunoaşte nu înseamnă a trăi după cele pe care le cunoşti. Şi eu pot să ştiu, să citesc o mulţime de cărţi de Nietzsche sau Bhagavad-Gita, asta nu înseamnă că eu le urmez.

A fi ortodox este un mod de viaţă, nu cunoştinţe. Modul de viaţă rezultă din trăire, din cugetul lui Hristos pe care îl torni în capul tău... Gândeşti după Hristos, gândeşti după Sfinţii Părinţi şi acţionezi, făptuieşti după Sfinţii Părinţi. Şi simţi, trăieşti după Sfinţii Părinţi, nu numai pur şi simplu îi cunoşti. Faptul că cunoşti mai mult ce au scris Sfinţii Părinţi şi poţi să citeşti din Sfinţii Părinţi mai mult decât tot sinodul Bisericii locale nu înseamnă că tu eşti superior oricărui episcop de acolo sau sinodului.

Poţi critica orice episcop, mai mult decât atâta, ai datoria să critici orice episcop, orice sinod, orice cleric, dacă ei se abat de la Sfinţii Părinţi, de la canoanele Sfinţilor Părinţi. Dar dacă tu taci aici şi cauţi să scormoneşti în canoane ceva, trăgând de păr, ca să justifici anumite abateri, atunci nu că eşti intelectual, eşti trădător de Hristos! A te considera superior harului preoţesc, episcopilor, este aproape de blasfemie.

Şi handicapul ăsta anume se observă la intelectualii care se pretind a fi ortodocşi şi stau în toată splendoarea mândriei de smerenia lor în biserică! Ei sunt mândri de smerenia lor, că iată: somitatea cutare intelectuală, cu atâta smerenie se află în biserică şi poate şi mai stă, cu atâta demnitate, în genunchi la Evanghelie sau la Heruvic sau la canonul euharistic. Şi uneori vezi asemenea intelectuali care sunt atât de plini de smerenia lor, că ţi se face milă de ei – că omul e pe alăturea de Biserică, pe alăturea de Hristos.

În biserică nu poţi deosebi intelectualul de neintelectual. În comportament, intelectualul de neintelectual nu se deosebeşte în biserică, în raport cu preotul, în raport cu episcopul. Nu poţi spune: „Acesta este intelectual! Acesta nu este intelectual!” Toţi au aceleaşi gesturi, toţi au aceeaşi evlavie faţă de preoţi, episcopi – doar să fie aceia şi preoţi şi episcopi corecţi! Nu încurcăm respectul cu evlavia. Respectul e chestie laică, din afara Bisericii. Nu putem spune că avem respect faţă de icoane sau faţă de preot sau... Avem evlavie, avem o iubire şi o frică de Dumnezeu, în raport cu harul sau cu sfinţenia celor care sunt reprezentaţi pe icoane.


Convertirea unui copil evreu

Tu însuţi te-ai convertit de la necredinţă la credinţă. Povesteşte o convertire care te-a impresionat…

Au fost mai multe convertiri la părintele Anatolie. La părintele de la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, părintele Anatolie Moraru, de care am mai vorbit. Într-o zi de post, când vine foarte multă lume la biserică, din ăştia care în post vin, eram uşier în acea zi. Adică aveam grijă de ordinea în biserică. Când e multă lume, trebuie să faci cărarea să treacă cei de la împărtăşanie; să dai drumul la copii înainte, la neputincioşi înainte, apoi bărbaţii, apoi femeile, să-i mai instruieşti acolo...

Se mai păstrează aici această funcţie, în Moldova?

Numai în unele biserici. În biserica asta era. Nu se păstrează, dar e reintrodusă. Trebuie să depistezi cine se bagă fără mărturisire. Vezi vreunul care are o faţă aşa, mai neclară, şi-l întrebi: „Te-ai mărturisit?” „Dar ce-i asta?” Zic: „Ieşi din rând!” Sau: „Da”. „Când?” „Iată, acum două săptămâni. Zic: „Ieşi din rând!” Dacă-mi spune că „Da, ieri”, spun: „La cine?” Dacă nu poate spune numele preotului la care s-a mărturisit, iarăşi, scos din rând. Şi trebuie să fie totul aşa, după regulă.

Era un băiat care venea din când în când la biserică, venea cam o dată la o lună şi jumătate. Şi-l ştiam la faţă, că e foarte evlavios. Şi-l văd în acea zi: parcă e acest băiat, parcă nu. Zic: dar adolescenţii se schimbă repede la chip. Seamănă foarte tare, dar parcă nu-i el, dar parcă-i el; era cu încă un băieţel mic, stau la rând la împărtăşanie. Şi îmi spun: „Nu-l mai întreb, că ăsta trebuie să fie dintr-ai noştri”. Şi văd că cel mic s-a împărtăşit, el s-a împărtăşit, şi reacţionează neadecvat: nu merge ca de obicei, cu mâinile cruciş la piept, să ia anafura, şi văd că se uită aşa, prin părţi. Eu mă apropii şi spun: „Ce stai? Ce te-ai oprit?” Şi el spune: „Простите, не понял!” Adică: „Mă scuzaţi, n am înţeles!” Cel cu care îl confundasem era român, dar ăsta văd că nici nu înţelege româneşte. Zic: „Măi, tu de unde te-ai luat aici?” „Iată, am intrat să văd. Lumea stă la rând, am stat şi eu”. Zic: „Dar tu eşti botezat?” „Nu!” Şoc! Zic: „Stai, nu te mişca! Stai aici!” Fuga la părinte, care urma să împărtăşească pe alţii – că l-am scăpat, că eu răspundeam să nu ajungă la împărtăşanie oameni la întâmplare – şi spun: „Părinte, l-am scăpat pe unul, nici botezat nu este!” S-a făcut verde părintele, s-a schimbat la faţă îndată, şi spune: „Ţine-l până termin slujba, să nu plece!” Şi-i spun: „Va trebui să aştepţi aici, că tu ai încălcat ceva foarte grav. Tu nu eşti de vină, eu sunt de vină, dar părintele o să vorbească cu tine”. „Bun, stau”. A venit părintele, eu am şters-o îndată. Trece o săptămână. La următoarea Liturghie, îl văd pe băiatul ăsta, stă la slujbă. Mă apropii de el şi spun: „Ce ţi-a spus părintele?” „A spus să trec catehizarea. Şi să stau la slujbe, până la «Cei chemaţi să iasă». Şi iată, eu cu frăţiorul meu, am să ies. Să-mi spui când”. Că slujba era româneşte, el nu ştia româneşte... Bun! Când vine „Cei chemaţi să iasă!”, îi fac semn, el iese. Aşteaptă afară, după slujbă. Şi la vreo două săptămâni, îl întreb. „Te botezi?” „Da, urma să mă botez, dar iată, mama e contra, tata e indiferent”. Zic: „Dar de ce mama e contra?” „Ea la sinagogă umblă”. Zic: „Aoleu! Tu eşti evreu?” „Da, sunt evreu!” şi spune: „Mi-a interzis să-l iau pe fratele meu cu mine”.

Câţi ani avea băiatul?

Ăsta avea vreo 14 ani, şi fratele lui vreo şapte ani, şase ani poate.

Şi tatăl lui, tot evreu?

Da. Şi după un timp, îl văd că nu mai iese. Îi fac semn: „Ieşi!” El dă din cap că nu iese. Zic: A! Înseamnă că s-a botezat! Şi s-a împărtăşit în aceeaşi zi, de-acum cu frate-său – totuşi l-a luat pe frate-său la botez. Şi aşa, umbla la biserică, apoi, brusc, a dispărut. Nu l-am văzut vreun an de zile, doi ani. Şi într-o duminică după amiază, mă plimbam prin centrul oraşului, un grup de tineri trecea pe lângă noi şi văd că se desprinde acest tânăr şi mă salută: „Benedict, vă salut! Sunt Andrei”. Şi îndată: „Să nu credeţi că eu nu umblu la biserică! Eu cânt în corul bisericii cutare! De aceea nu pot veni dincoace, că eu cânt dincolo!” Bun! Mai trec câţiva ani, şi eram la un hram la biserica universităţii, la părintele Octavian. Când colo, îl văd pe dânsul la reverendă, slujind în altar, paracliser. Şi-l întreb pe părintele Octavian: „Ce-i cu băiatul ăsta?” „Ăsta e băiatul care absolveşte acum Facultatea de Teologie la noi, şi ei trec practica aici”. Nu-i minune? Cum adică, om intrat întâmplător în biserică, vede că se stă la rând undeva şi asta-i schimbă lui viaţa – evreu fiind! Mama umblă la sinagogă, tata nu umblă, era aşa, evreu necoşer. Maică-sa era evreică coşeră.

Tulburătoare această convertire… Dar eu cred că la fel de tulburătoare sunt convertirile celor care, deşi au fost botezaţi în copilărie, au crescut departe de Biserică, fără să se gândească că îşi vor găsi locul acolo…

În august 2009 am început un cenaclu de simţire şi gândire românească. Şi veneau diferiţi băieţi care aveau un sentiment naţional. Şi creştini! Iniţiativa aparţine unui grup de tineri creştini, şapte tineri creştini români, şi i-au chemat şi pe alţii care... oricare! Şi era un băiat care studiază la Bucureşti, la Regie, cu gândire foarte liberală. O gândire extrem de netradiţională şi netradiţionalistă. Ascuţit la minte, căuta să ajungă până în ultimele sensuri, punea întrebări până se clarifica – dar întrebări foarte agere, pentru o minte ageră de om ateu. Şi căutam să răspund în logica lui. Lămuream numai, atâta. Ca pe urmă, spre surprinderea mea, să aflu că a început să umble regulat la biserică, se spovedeşte, se împărtăşeşte, face pravila dimineaţa şi seara, se interesează cum se face rugăciunea, discută cu băiatul meu cel mare, Hristofor, şi pune întrebări foarte serioase, filocalice, să spun aşa, în privinţa rugăciunii. Şi Hristofor e nevoit să citeze din Filocalie, că de la dânsul nu poate răspunde. Şi băiatul deja, într-adevăr, cu toată sinceritatea, se roagă şi se roagă creştineşte. Şi schimbarea aceasta s-a produs în trei luni, poate două luni. Dar pentru mine, eu mi-am spus mie, când vedeam ce întrebări pune, mi-am spus mie în gând: „Ăsta dacă mai vine de vreo două ori la cenaclu - aveam cenaclu săptămânal -, dacă mai vine de vreo două ori, el ori pleacă definitiv, urând Ortodoxia, ori se face ortodox.” Şi a devenit ortodox... Era botezat din copilărie, dar aşa, fără să meargă la biserică.