Împotriva curentului Botezul unui intelectual în Rusia sovietică

Da, dar puterea era la ei. Chiar dacă erau diletanţi, ei stabileau regulile jocului.

Între timp, savanţii Academiei de Ştiinţe de la Institutul de Limbă au convocat mai mulţi filologi, lingvişti de frunte din Rusia – Sankt Petersburg, romanişti de la Moscova, care au venit şi au spus: „Limba de stat, limba română şi punct!” Şi au filmat această discuţie la studio, iar în timpul filmării, a asigurat filmarea şi înregistrarea nevastă-mea, care era inginer electronist la televiziune. Ea a asigurat – şi ea bănuia, că doar ea înţelegea ce se întâmplă, că emisiunea o să fie interzisă. Şi ea a făcut, fără ştirea autorităţilor, încă o copie a acestei emisiuni, pe acele bobine mari, şi a ascuns copia sub denumirea unui film, o comedie, ceva, şi l-a dus la arhivă ca film – dar ea ştia, numai ea ştia că în bobina aceea nu e filmul, ci e emisiunea aceasta. Într-adevăr, a fost interzisă emisiunea – dar noi ştiam că o aveam – şi a fost confiscat ruloul oficial cu emisiunea. Acum, cât de greu a fost să scoatem noi ruloul acela secret de la televiziune, ca să fie la noi; a fost la mine în apartament această emisiune. Şi când au apărut tezele, s-a pornit o mişcare în toată ţara contra acestor teze. Şi a fost mai-mai să fie demonstraţie! Ţin minte, la Uniunea Scriitorilor a venit prim-secretarul Moldovei, Semion Grosu, să se întâlnească cu scriitorii şi cu alţii. Şi acolo erau o mulţime de studenţi, tineri intelectuali, şi el a început să vorbească că nu este nevoie să ridicăm problema limbii. Lumea s-a sculat în picioare şi a început să aplaude, ca să nu-i dea voie să vorbească. Eram eu, într-o parte era Mihai Fusu, regizor, şi în cealaltă, Emil Mîndîcanu. Şi Emil Mîndîcanu îmi spune mie: „Hai să strigăm acuma: Limbă de stat! Alfabet latin!” Eu îi spun lui Fusu: „Hai să strigăm!” Şi Fusu spune: „Vă arăt eu cum! Bateţi cu mine în ritm!” Bate ritmul, şi apoi sala, de şase sute de locuri, bate şi ea. Dar erau mai mult de şase sute, că era lume... coridoarele erau pline. Şi începem noi trei să scandăm ritmic: „Limbă de stat! Alfabet latin! Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi tot batem, noi trei începem, şi în decurs de 15 secunde, a început toată sala. De-acuma scandau aşa, de se cutremurau pereţii: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Şi ăsta a încercat să spună ceva, primul secretar, dar nu putea, că lumea striga, nu-i dădea voie să vorbească. El a spus că da, şi-a luat rămas bun, aşa, prin semne, şi a părăsit sala. Şi de-atunci, aceasta a devenit lozincă, scandată: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Sau prescurtată: „Limbă! Alfabet!”, în sensul de limbă de stat.

Au fost nevoiţi să formeze o comisie a Comitetului Central pentru studierea situaţiei cu limba. Au fost nevoiţi să permită acea emisiune să meargă – şi au permis să meargă, şi a fost difuzată chiar de două ori, ca lumea să vadă că toţi lingviştii de la Moscova, de la Sankt Petersburg spun că moldovenii vorbesc limba română şi ea trebuie să fie limbă de stat aici.

Şi iată, lumea parcă s-a liniştit, în decembrie s-a format acea comisie, cu oameni oficiali din nomenclatură în ea, şi noi stăm şi aşteptăm ce-o să spună comisia. Trece decembrie, trece ianuarie. Era februarie, o noapte ploioasă de tot. Pe la 11 şi ceva, aproape de 12 noaptea, când de-acuma ne culcam, sună cineva la uşă. La etajul întâi locuiam noi, la Telecentru, un cartier din Chişinău, într-un apartament foarte mic. Cine poate să sune la uşă, la aproape 12 noaptea? Afară ploaie, plouă ca din găleată. Întreb: „Cine e?” O voce de femeie: „Viorel, deschide!” Deschid. Colega mea de clasă, cu trenciul în cap, udă leoarcă, şi ţine ceva greu în braţe. Colega mea de clasă, Victoria Miron. Intră. Zic: „Măi, ce te-a apucat? De unde ai aflat unde locuiesc eu?” „Mi-a fost greu, dar am aflat!” Eu mă mutasem de la părinţi, locuiam la nevastă-mea. Şi mi spune: „Ştii ce? Eu sunt secretara comisiei cu limba! Sunt secretară tehnică, nu secretară în funcţie. Pentru că şeful meu, rectorul Borşevici Ion, rectorul Institutului Pedagogic, mă ia pe mine la aceste şedinţe, ca eu să conspectez. Şi eu fac, practic, toată partea tehnică. Şi eu nu înţeleg mare treabă, dar eu cred că se întâmplă ceva rău aici cu limba noastră. Ia te rog, citeşte documentele acestea!” Şi mi-a dat să citesc nişte proiecte, avea mapele cu toate conspectele de la acele şedinţe.

Mare curaj a avut, şi-a riscat nu doar locul de muncă…

Am răsfoit, a stat până pe la unu noaptea. Atunci nu erau telefoane mobile. Eu, în casă, telefon nu aveam, nici staţionar. Nu puteam face comandă la taxiuri, era risc mare pentru ea, şi ea locuia în alt capăt de oraş.

Şi am văzut două proiecte. Un proiect de decret în care se spunea că folosirea alfabetului latin este crimă de stat, puşcărie 10 ani cine încearcă să folosească alfabetul latin. Cine numeşte limba română, limbă română – trădare de stat, deportare în Siberia. Era proiect! Şi alt proiect de lege: formal democratic, dar cu două limbi de stat, ceea ce însemna una, de fapt: rusa. Adică se punea la cale ceva foarte şi foarte rău. Şi atunci eu am spus: „Da, într-adevăr, Vica, ceea ce ai adus tu e foarte important şi foarte periculos”. Am ieşit afară, am condus-o, am găsit o maşină de ocazie s-o ducă acasă. Am notat numărul maşinii, că dacă ceva se întâmplă cu ea... Şi ea mi-a spus: „Fă ceva, să ieşi la contact cu Borşevici, că eu nu pot, că eu am funcţie mică, deşi el e şeful meu, şi eu îl ajut, eu nu pot să spun din capul meu, că eu nu ştiu ce fel de om e el sub aspect patriotic. El e membru al Comitetului Central, om din nomenclatură, şi nu pot să vorbesc deschis cu dânsul”. Dar eu ştiam că Borşevici e prieten cu părinţii mei, încă din copilăria mea, că-l vedeam la mine acasă. Dar eu personal contact cu el n-am avut de când aveam şase ani. Fuga la părinţi a doua zi şi spun: „Tăticu’, mămica, vedeţi care e situaţia cu limba. Faceţi-mi legătura cu Borşevici, dacă el e om de treabă!” Ei spun: „Da, e om de treabă, e om de-al nostru, român de-al nostru, e bucovinean”. Şi încă peste o zi, taică-meu a găsit treabă să treacă oficial pe la dânsul pe la lucru – taică-meu, care era şomer în ’89, că în ’86 l-au dat afară de la lucru; şi aceasta deja era în ’89, februarie. Deci, scrisoarea intelectualilor a fost în ’88, septembrie. Era februarie ’89. Şi taică-meu îmi spune să mă întâlnesc cu el, tot aşa, ca-n filme: la 5 dimineaţa să fiu într-un parc lângă casa unde locuieşte Borşevici, să fiu îmbrăcat de sport şi să mimez că fac sport. La 5 şi un sfert dimineaţa, o să iasă la plimbare domnul Borşevici, să respire aer curat. Şi o să ne oprim cu spatele, la distanţă de 4-5 m unul de altul, în două tufişuri anume, şi să mimăm că urinăm, cu spatele unul la altul, şi atunci să schimbăm vorbe între noi. Şi eu, într-adevăr, m-am dus. Trebuia să alerg, nu circula niciun troleibuz, trebuia pe la 4 dimineaţa să ies, să alerg de la Telecentru la Botanica - un alt cartier al Chişinăului, erau vreo 4-5 km până acolo –, să ajung la 5 dimineaţa pe acolo, să încep să fac exerciţii, să... şi era februarie, frig... să mimezi exerciţiile acestea, în costum de sport! Văd, pe la 5, că apare cineva. El e mai obez. Merge, cică, la plimbare. Mă vede. Altcineva n-are cine să facă, la 5 dimineaţa, în februarie, sport în parc. În parcul din Valea Trandafirilor, aşa se numea parcul acela. Într-adevăr, trece pe lângă mine, încoace, încolo, se opreşte şi-mi spune: „Păi, nu te pişi?” Zic: „Da, da! Da, da!”

Foarte conspirativ…

Ne întoarcem cu spatele unul la altul, la vreo 3 metri, ... zic: „Îndată, îndată...” Şi am vorbit cu spatele unul la altul, la vreo 3 metri unul de altul. „Păi, ce vrei să mi spui?” Zic: „Am citit documentele de la comisie”. „Cine ţi le-a dat?” Zic: „Secretara, Vica”. „Îndrăzneaţă fată!”, spune el. „Nu va păţi nimic ea?” „Depinde ce-mi spui tu!”

Cel puţin a fost sincer…

Zic: „Am citit proiectul lui Iakovlev, cu decretul; proiectul lui Rotaru cu legea cu două limbi, şi amândouă sunt foarte proaste. E împotriva noastră, ca popor, şi noi dispărem. Nu rezolvăm problema. Invers agravează, chiar cu două limbi agravează situaţia noastră”. „Eşti sigur de ceea ce spui?” Zic: „Categoric, sigur!” „Tu ai alternativă?” Zic: „Categoric, am!” „Atunci, facem aşa: ţinem legătura prin Vica, tot timpul. Tu-mi scrii care sunt principiile şi eu am să-ncerc să le-mping la comisie. Acuma continuă aici, faci exerciţii, eu am plecat!”

În felul acesta, am stabilit contactul cu el. Încă de la început deja ţineam legătura prin Vica. Eu scriam toate – o limbă, un teritoriu, care sunt funcţiile, tot, tot, tot, cum funcţionează limba şi argumentele. Plus, mi-a cerut să aduc citate din Lenin – că trebuia să facă apel la citate. Şi n felul ăsta am stabilit colaborarea. Apoi am început să vin şi la el în cabinet, sub felurite pretexte, şi continuam să lucrez cu el. Şi-ntr-o zi, el îmi spune: „Am pierdut!” „Ce?” „Ăştia au făcut limba lor, au respins propunerile mele, ei merg cu două limbi de stat. Pe 31 martie vor publica în presă proiectul legii cu două limbi de stat”. Şi eu spun: „Păi, ce facem? Trebuie să organizăm o publicare din timp a unui proiect alternativ de lege”. „Fă-l tu!” „Sub ce egidă publicăm?” „Sub egida Uniunii Scriitorilor, în săp­tă­mâ­na­lul «Literatura şi Arta». Bun, încercăm să facem. Eu n-am tre­cere la Uniunea Scriitorilor, vorbesc cu cineva care avea trecere să facă o adunare deschisă, unde să se vorbească pe tema aceasta. Exact fixează adunarea în timpul turei mele la traducere, la A.T.E.M., şi nu puteam să fiu prezent, decât după 3 fără un sfert să mă duc, şi am fugit chiar mai devreme de la serviciu şi am ajuns de-acuma când lumea pleca. Îl întâmpin acolo pe ziaristul Dinu Mihail, şi spun: „Măi, Dinu, ce-i acolo?” „S-a prăpădit totul, a plecat totul, n-a mai vorbit nimic Cimpoi, acolo, cu limba de stat”. „Hai repede la Cimpoi!” Mergem, îl prindem încă pe scenă pe Cimpoi, făcea ceva cu autografe acolo, că el e critic literar, şi spune: „Domnul Cimpoi, acesta e Viorel Ciubotaru, în privinţa legii cu limba de stat”. Şi eu spun: „Domnul Cimpoi, e nevoie urgent să facem limbă de stat! S-o tipărim!” „Cine s-o facă?” „Eu am s-o fac!” Se uită aşa: nimeni n-a făcut-o ... „Păi, trebuie, altfel nu putem, că publică ăştialalţi! Comitetul Central publică şi noi o să rămânem cu două limbi de stat!” Ţin minte, era vineri. „Dacă luni n-o aduci, n-o publicăm! Joi trebuie să iasă „Literatura şi Arta”. Luni trebuie discutată şi luni seara dată la redacţie, şi marţi la amiază se dă la tipografie, ca joi să iasă. Aşa era atunci. Redactor-şef, Nicolae Dabija, ca şi astăzi. Şi iată, vineri după-amiază, mie îmi spune lucrul ăsta, ca luni dimineaţă să aduc legea! Îţi dai seama?

Îl iau pe Emil Mîndîcanu, eu şi nevastă-mea. Acasă. El culegea textul la maşină, Emil. Eu scriam. Nevastă-mea tipărea şi ea. Decupam, legam, trebuia să fie o logică în toate acestea. Nu ştiam care e structura, nimic nu ştiam. În viaţa noastră nu am văzut noi lege cu limbă de stat. Şi am făcut o lege cu privire la limba de stat. Şi am ţinut seama şi de găgăuzi, şi de bulgari, şi de lipoveni, şi de toţi. Numai că pe aici, tot fiind moldoveni, să fie limbă de stat numai, şi limbă de comunicare între localităţile nemoldoveneşti şi moldoveneşti, limba noastră să fie. Şi comunicarea în afara republicii, limba rusă. Plus la aceasta, calea ferată, aeroportul, unităţile militare care erau armata sovietică, în limba rusă să funcţioneze, că altfel nu se putea, că era un singur imperiu, centralizat. Am scris două foi de ziar, era legea limbii. Două foi de ziar! Şi venim dimineaţa la Uniunea Scriitorilor. Nici nu se convocase măcar Prezidiul Uniunii Scriitorilor, care formal este organul permanent de conducere ... A trebuit să pierdem vreo trei ore, până să sune, să vină ei, că nici n au avut grijă să convoace, deşi era problemă de viaţă şi moarte!

S-a convocat prezidiul. Le-am citit legea, principiile. Nu înţelegeau nimic. Apare Mişa Ghimpu – acuma e preşedinte interimar la noi, în Moldova. Apare Mişa Ghimpu, juristul – aia era porecla lui: „juristul”. Spune: „Aaa... nu e nimic legea asta, nu e nevoie de ea! Noi mergem înainte cu unirea cu România şi nu e nevoie de limbă de stat!” De-acuma Uniunea Scriitorilor spune: „Ei, dacă spune asta Mişa Ghimpu de la Front (Frontul Popular), poate aşa şi este!” Eu zic: „Nu! Nu putem vorbi în termenii aceştia! Până ajungem la unire, ne mănâncă ruşii aici, cu limbă cu tot... Noi oricum trebuie să facem. Dacă ne dau două limbi de stat, o să fie limba rusă de stat, legiferată!” Până acuma, limba rusă nu era, era doar din inerţie limba rusă.

Văd că nu vor să semneze. Eu ies înfuriat şi, într-un alt cabinet, dau de Nicolae Costin, viitorul primar al oraşului. Era profesor de comunism ştiinţific, dar era băiat patriot. Şi spun: „Domnul Costin, iată legea cu limba. Semnaţi-o! Că ăştia nu vor să semneze!” Şi el spune: „O semnez! Eu am încredere în tine, că te cunosc!” Mă cunoştea bine. Şi o semnează. El trebuia cu titlu ştiinţific să fie, că el era candidat în ştiinţe, doctor în ştiinţe, cum se spune acuma. O semnează şi spune; „Mai găsiţi pe cineva care să semneze!” Şi prinde pe cineva, un poet, care era pe acolo, îl prinde, îl trage: „Măi, ia şi semnează aici!” „Dar ce-i aici?” „Am semnat eu, ia şi semnează şi tu!” „Dar ce-i asta?” „Nu-ţi bate capul! Semnează!” A semnat şi acela. „Cu două semnături, du-te la Cimpoi”. Nicolae spune: „Domnul Cimpoi, semnaţi!” „Dar ce e asta?” „E legea pe care tocmai am semnat-o şi eu”. „Trebuie să o semnez şi eu?” „Da, semnaţi-o!” Şi Nicolae Costin a cules toate semnăturile care trebuie şi aşa, în felul ăsta, am dat-o la redacţie. A semnat-o şi Dabija de-acuma, şi-n felul ăsta, a ieşit.

Când a ieşit, a fost un şoc pentru Comitetul Central. Ei de-acum au înţeles că lumea ştie ce înseamnă limbă de stat. Ştiau că n-o să poată să iasă cu o alternativă, şi totuşi, pe 31 martie, ei publică. Dar deja toată lumea era centrată pe această lege a Uniunii Scriitorilor. Toţi de-acuma ştiau că aceasta e legea, aceea – nu! Şi din aprilie, până la sfârşitul lui august, permanent demonstraţii, demonstraţii, cu tricolorul, cu tot: „Limbă de stat! Alfabet latin!” Numai una, o singură limbă de stat. Asta era principalul, ca lumea să ştie că e o singură limbă de stat şi cum funcţionează ea, să nu fie o lozincă limba de stat. Şi-n felul ăsta am reuşit, şi-n mai autorităţile au cedat şi au fost nevoite să formeze un grup mixt de lucru, în care să-i introducă pe lingviştii patrioţi. Şi ne-au adus pe mine şi pe Emil Mîndîcanu, în acest grup. Şi protecţia politică o făcea Ion Borşevici. Protecţia ştiinţifică şi precizarea finală a formulărilor o făceau Silviu Berejan, directorul Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe, – mort de-acuma; doctorul în filologie Nicolae Matcaş, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie; Pavel Barbălat, mort şi el – Dumnezeu să-l ierte! –, precum şi scriitorul Victor Prohin, care ne sprijinea ferm linia. Iar Emil şi eu scriam nopţile, redactam legea oficială, o refăceam de la zero, în baza legii acesteia a Uniunii Scriitorilor. Şi am introdus un preambul: limba moldovenească e echivalentă cu limba română, deşi în textul legii vine limba moldovenească, era condiţie. Ţin minte, venea şeful secţiei juridice, Vladimir Ţurcan – acuma, e la Partidul Moldova Unită, şeful; şi venea al doilea secretar de partid, prin protecţia căruia trecusem la A.T.E.M. (el nu ştia că protejata lui m-a trecut), care devenise între timp preşedintele Sovietului suprem – Veaceslav Pşenicinikov. Mă chemau deoparte şi şeful direcţiei administrative a Comitetului Central, de care ţinea şi securitatea. Mă luau pe mine şi pe Emil deoparte şi spuneau: „Voi scrieţi legea. Voi de ce aţi pus acolo limba română?” „Savanţii aşa au spus, că e limbă română”. „De ce alfabet latin? Nu poate să funcţioneze cu alfabet rusesc, ca până acuma?” „Cum adică? Nu poate!” Le arătam exemple, cum că cu alfabetul rusesc e mult mai complicat să scrii în limba română. „Dar nu puteţi face ca să scrie cu rusesc?” „Nu putem face!” „Luaţi seama, că o să fie revoluţie aici! Nouă nu ne trebuie revoluţie!” Şi căuta pe noi doi să ne preseze, că ştiau că noi scriem aceasta. Dar noi o făceam pe proştii, spuneam că savanţii. Şi în felul acesta am scris legea nouă, care era relativ bună. Nu era aşa de bună ca cea pe care am făcut-o noi, dar nu era aşa de proastă ca cea pe care o făcuse Comitetul Central.

Pe 31 august ’89 a fost votată legea aceasta, cu un singur vot abţinere: 380 deputaţi, 379 voturi pro – inclusiv toată Transnistria, tot Tiraspolul – şi un singur vot abţinere. Datorită muncii lui Borşevici, datorită poziţiei ferme a lui Mircea Snegur, datorită muncii prin coridoare, adică neoficiale, a lui Nicolae Andronic ...

Nicolae Andronic era adjunctul şefului de secţie juridică, adjunctul lui Vladimir Ţurcan. El chema deputaţii şi le dădea lor ce să vorbească în favoarea limbii. Deputaţii moldoveni toţi erau de aceştia: muncitori, mulgătoare; iar deputaţii ruşi erau doctori în ştiinţe, jurnalişti, filosofi, redactori-şefi. Ăştia puteau mai uşor să convingă şi să vorbească, de aceea trebuia să-i pregătim pe moldoveni. Şi atunci stătea Institutul de Filologie, de limbă; era scriitorul Andrei Ţurcanu, Constantin Tănase, Vasile Bahnaru şi alţii, scriau în diferite stiluri, diferite argumente, din punctul de vedere al mulgătoarelor, al muncitorilor, al mecanizatorilor, din punctul de vedere al... scriau argumente pe fiecare articol din lege, de ce anume aşa. Iar Nicolae Andronic împărţea articole la aceştia. „Tu ce eşti? Muncitor? Cutare! Învaţă asta să vorbeşti. La articolul cutare, vorbeşti tu. La cutare, tot tu vorbeşti. Iaca, tu. Tu eşti mulgătoare, iaca textul ăsta învaţă-l. Când o să fie articolul cutare, te ridici şi spui aşa. La articolul cutare, te ridici şi spui aşa!” Şi aşa împărţea la deputaţii moldoveni.

A fost un scenariu şi-n felul ăsta, pe 31 august, argumentele moldovenilor, zdrobitoare, ştiinţifice toate, dar expuse în limbajul mulgătoarei, ţăranului, colhoznicului, mecanizatorului, muncitorului, erau în limbajul acesta expuse, dar ştiinţific zdrobitoare, toate aceste argumente şi toată lupta aceasta a fost dirijată de Borşevici şi asigurată de poziţia fermă a lui Mircea Snegur. În felul ăsta, am câştigat limba de stat.

Dar deja e depăşită. De mult, de zece ani ar trebui să avem altă lege cu privire la limba de stat, altă lege! Că la modul real, la noi limba de stat nu s-a introdus. Ceea ce se face, ceea ce se vorbeşte la noi e doar o inerţie, să zic aşa, o formă de... de la sine merge lucrul ăsta. Lumea vorbeşte rău româneşte, lumea nu ştie să scrie documente în limba română. O mulţime de terminologii nu le cunosc. În stradă nu poţi să te descurci dacă nu ştii limba rusă. Situaţia a rămas la noi aşa: acum în Moldova limba română are acelaşi statut cum avea, să zicem, limba letonă în Letonia, care era cea mai rusificată ţară baltică. În Estonia, în Lituania, în ţările caucaziene, situaţia cu limba în perioada sovietică era mult mai bună decât acum în Moldova, cu româna. Noi abia ne apropiem de nivelul la care era în timpul sovietic, sub ocupaţie sovietică, Letonia, care era cea mai rusificată din toate republicile baltice. Pe când la noi de mult limba română trebuia să fie ca în România sau aproape ca în România – ca funcţionalitate, nu zic cu toate miştocăriile de acolo, din limbă, cu toate manelismele.

Aceasta e, pe scurt, povestea introducerii limbii de stat la noi în Moldova...

O poveste frumoasă. Frumoasă, mai ales pentru că este o poveste adevărată…

1 Adică la studii de doctorat.

2 P.L.D.M. – Partidul Liberal Democrat din Moldova.

3 În limba rusă: oглашенный.

4 Organizaţia Mondială a Comerţului.

5 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, Bucureşti, 2002, p. 88.

6 www.sfantuldaniilsihastrul.ro/index.php/articole/43-articole/102-lepdarea-de-istorie-interviu-cu-pr-mihai-andrei-aldea.html.

7 Material preluat de pe www.basarabia91.net/search/label/deportari.

8 Citat în articolul Despre sfinţii mucenici georgieni contemporani, scris de părintele Alexie Kjutaşvili-Lenski, apărut în Revista Scara, Treapta a şasea, martie 2001, p. 386.