Colin Forbes

Văd că liftul ăsta merge până la subsol, îl amână Buchanan.

Acolo e garajul subteran. De multe ori suntem grăbiţi să plecăm, să prindem un avion; este o organizaţie internaţională, doar.

Am înţeles asta, domnule Morgan. Şi-am mai văzut că deasupra uşilor nu sunt becuri care să indice poziţia liftului acestuia, ceea ce înseamnă că paznicul de serviciu de la parter n-are cum să ştie cine vine sau pleacă cu liftul conducerii.

Bancul lui de monitoare TV nu include garajul, răspunse Morgan scurt. Şi acum spuneţi-mi, vă rog, cine este implicat în aşa-zisa tragedie de care mi s-a vorbit.

A, pentru persoana implicată a fost chiar o tragedie; dar mai bine am merge în biroul dumneavoastră, să putem sta de vorbă în tir patru ochi.

Erau deja pe culoarul de la etajul optsprezece când Buchanan făY propunerea, după care îi făcu semn lui Warden, postat în faţa birou Iu lui Doyle, să-i urmeze.

— Am ajuns, zise Morgan în doi peri deschizând uşa biroului său. | opri brusc văzându-1 pe Warden oprit lângă Buchanan, cu o ligii inexpresivă: parc-am înţeles că era vorba de o discuţie între patru oi Iu

— Asistentul meu, sergentul Warden, va fi prezent la discuţie. II aşteptară stând în picioare pe Morgan până când acesta îşi SCS paltonul, se aranja în oglindă şi se aşeză la biroul său. Le făcu semn s.1 loc, prilej cu care inspectorul remarcă mâna scurtă, cu degetele groaij unghii tăiate scurt, trădând o deosebită forţă fizică.

— Luaţi loc, domnilor, şi spuneţi-mi ce s-a-ntâmplat, începu Mor

— Cu regret vă anunţ că azi, la primele ore ale dimineţii, conta şef al firmei dumneavoastră, Ted Doyle, a fost găsit mort pe trotuar dreptul ferestrei deschise a biroului său.

Buchanan şedea într-o poziţie relaxată, picior peste picior. Pri lui somnolentă era înşelătoare, pentru că de fapt era foarte atl reacţia lui Morgan. Acesta îşi desfăcu larg braţele:

Vestea e cumplită. Doyle lucrează la noi de zece ani. Ce-nseamnă „a fost găsit mort”? Un atac de cord?

N-aş zice; de fapt, nu m-am exprimat prea bine: omul s-a prăbuşit optsprezece etaje, se pare că de la fereastra biroului său.

Adică, a alunecat pe fereastră?

Nici asta nu-i o ipoteză plauzibilă. Ii ştiţi probabil biroul; ei bine, chiar dac-ar fi fost beat ar fi trebuit să se caţăre până la marginea exterioară a pervazului care-i foarte lat. Apropo, avea obiceiul să bea?

Warden făcu o sforţare să-şi păstreze imobilitatea feţei. Jocul pisicii cu şoarecele era strategia preferată a lui Buchanan când lua un interogatoriu. Scotea informaţiile de la om cu o artă desăvârşită, ca un maestru în avocatură. Morgan deschise o cutie aflată pe birou, îşi alese un tra-buc, îi tăie vârful şi-1 aprinse.

— După câte ştiu eu, n-avea obiceiul să bea, dădu el răspunsul în cele li ii urmă. Toate astea mi se par de-a dreptul tulburătoare.

— Chiar arătaţi foarte tulburat…

LUichanan tăcu, iar Morgan îi aruncă o privire scurtă: remarcase ¦ iu. Iu ţa ironică a observaţiei. La rândul lui, Warden, intrigat, începea să 11 i

— Am mai remarcat că aţi accentuat cuvântul „bea”, continuă inspecţii. De ce, domnul Doyle avea cumva alte vicii?

Toţi avem câte ceva; presupun că nici dumneavoastră nu faceţi pţie. Eu, de exemplu, fumez, zise Morgan plimbând trabucul prin li i Mă faceţi să cred că săracul Doyle s-a sinucis.

I'ikhanan îşi vârî amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor. I mi puteţi spune de unde v-a venit ideea asta?

— Păi, e logic: de vreme ce aţi respins ipoteza unui accident, alter-Mitliv. I firească e sinuciderea.

> Avea Doyle alte vicii? Repetă inspectorul întrebarea. I >e… Morgan şovăi, trase câteva fumuri din trabuc. Nu-mi place i'iin, dar am motive să bănuiesc că era ahtiat după cursele de cai şi ¦ i pariuri.

„ Nu vă supăraţi, cum aţi aflat? Nu prea e genul de distracţie care 11” i. uă atrage pe un contabil şef, după părerea mea.

Prima dată când mi-a venit ideea asta a fost acum vreo două luni: era-ntr-o sâmbătă, lucram aici şi i-am telefonat acasă, să-1 întreb despre nişte cifre. Am avut impresia că era iritat şi nerăbdător, iar în fundal auzeam un comentariu la cursele de cai, transmise la televizor.

Asta nu îndreptăţeşte concluzia pe care aţi tras-o. Câţi oameni nu sunt pasionaţi de cursele de cai şi le urmăresc la televizor, fără să le treacă vreodată prin minte să parieze.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat în alte două sâmbete. Recunosc că a treia oară am născocit eu un pretext ca să-1 sun, să văd dacă treaba asta se-ntâmpla chiar în fiecare sâmbătă. Ori de câte ori eram presaţi sâmbăta, el refuza să lucreze. Duminica – da, sâmbăta – niciodată.

Tot nu e concludent, domnule Morgan.

Dar ce s-a întâmplat ieri seară mă face să cred că am dreptate. Plecând chiar de la observaţia dumneavoastră, că pariurile nu sunt o îndeletnicire la îndemâna unui contabil-şef, veţi înţelege probabil că Doyle nu avea acces la sume mari de bani. Orice cec mai substanţial trebuia semnat fie de mine, fie de doamna Buckmaster, preşedintele fir mei; nu mai vorbesc de faptul că funcţia de contabil-şef i-a fost acordat.1 de fapt ca răsplată pentru loialitatea lui în serviciu. Avem însă un director financiar, Axei Moser, care se ocupă de problemele financiare majore şi care acum este în Australia.

Şi ce s-a întâmplat ieri seară?

Morgan avu o nouă ezitare şi strânse din buze, de parcă n-ar fi vrui să murdărească numele unui coleg mort. Zise apoi:

Mi-a cerut un împrumut de două mii de lire sterline, în baiu lichizi, pretinzând că-i trebuiau pentru dobânda la ipotecă. L-am refuzai din capul locului, bănuind că de fapt voia să parieze pe căluşei.

Cum a întâmpinat refuzul?

Cam rău, spunea că, în fond, suma asta nu-nseamnă nimic pentru o firmă ca a noastră…

Şi deci v-aţi certat? Interveni brusc Buchanan, aplecat înainte, 111 mâinile împreunate pe genunchi, cu ochii împlântaţi într-ai dn< torului general.

Nu, deloc; doar că părea, cum să spun, dezamăgit; ca şi când iul s-ar fi îndoit nici un moment că o să-1 ajut.

La ce oră şi unde a avut loc discuţia asta?

În biroul lui Doyle. Eu am plecat de aici la ora zece seara, deci trebuie să fi fost cam nouă şi jumătate când am avut discuţia.

Buchanan îşi reluă poziţia comodă şi schimbă unghiul de atac pe neaşteptate:

— Cum se face că ştiţi cu precizie cât era ceasul când aţi părăsit clădirea? Mai e cineva care ar putea confirma? Intebări de rutină, nu vă supăraţi pe mine…

Morgan îşi scutură ţigara de foi într-o scrumieră masivă de cristal. Vrea să câştige timp de gândire, îşi zise Warden. Morgan simţea un adversar redutabil în persoana acestui inspector înalt şi slab; se lăsă pe spate în fotoliu, hotărât să impună el ritmul conversaţiei.

V-am pus o întrebare simplă, insistă Buchanan pe un ton liniştit.

Mi s-a părut că sunt două întrebări…

Aşa este, vă rog să mă scuzaţi. Cred că aţi avut timp să vă pregătiţi răspunsurile.

Timpul meu e preţios, atacă Morgan agresiv; sunt plătit bine toi mai pentru a-1 folosi cu chibzuială, aşa că sunt obişnuit să stau cu Ol liii pe ceas. Poftim, uitaţi-vă aici… Întinse mâna după o cutie neagră, Hiare, şi o întoarse cu faţa spre Buchanan. Erau acolo mai multe cadrane Oi ceasornic indicând ora exactă la Londra, New York, San Francisco, I i inkfurt, Sydney.

— Interesantă jucărie, începu Buchanan, dar nu putu continua pentru i Morgan vorbea mai departe.

— Ştiu precis că era ora zece, pentru că m-am uitat la ceasul ăsta chiar te de a coborî la garaj, unde mă aştepta Hanson, şoferul meu, să

¦ii ducă acasă în Wandsworth.

— Sunt convins că ştiţi şi la ce oră aţi ajuns acasă, dacă trăiţi după MUS, precum spuneţi.

La zece şi douăzeci şi cinci. Ştiu ce întrebare urmează, aşa că o să ' i ispund cu anticipaţie: Soţia mea poate confirma că n-am plecat de i.1 până azi-dimineaţă, când m-aţi chemat încoace. Şi acum, dacă nu iveţi nimic să mă întrebaţi, v-aş ruga să înţelegeţi că am în grijă o

¦ riuizaţie internaţională, pe care trebuie să o conduc.

Ar mai fi câte ceva, domnule Morgan. Aţi fost în clădirea aceasta până la ora zece, aşadar. După ce aţi plecat, Doyle a rămas probabil în biroul dânsului. A mai fost cineva aici ieri seară?

Da, doamna Buckmaster. Eu tocmai sosisem din străinătate, aşa că am avut multe lucruri de discutat. Am vizitat câteva filiale europene şi voia să ştie rezultatele. Cam asta ar fi.

Şi doamna Buckmaster mai era aici când aţi plecat?

Warden observă broboane de sudoare apărând pe fruntea lui Morgan. Nu era prima dată când vedea treaba asta la indivizii interogaţi de Buchanan, care schimba din mers unghiul întrebărilor şi atitudinea, măsurându-şi forţele cu adversarul fără a se pierde cu firea o singură clipă.

— Nu, răspunse Morgan, a plecat pe la nouă. Tocmai ieşeam din birou să-mi dezmorţesc picioarele, când am văzut-o luând ascensorul nostru.

Buchanan se ridică să plece, iar Morgan îi conduse pe amândoi pân. L la uşă. E bine să laşi întotdeauna o impresie de amabilitate. Buchanan aşteptă ca Morgan să deschidă uşa, apoi îi aruncă ultima surpriză:

— N-aţi vrea să ne însoţiţi până în biroul lui Doyle? In fond, a fost angajatul dumneavoastră timp de zece ani. O să fie cam aglomerat locul din cauza oamenilor mei, dar n-avem ce-i face…

Buchanan ieşi pe culoar, Warden se trase în lături şi Morgan se sini|i obligat să-i însoţească. In sinea lui, fierbea: calmul imperturbabil al lll Buchanan îl dăduse gata. Îşi strivi trabucul într-o scrumieră de pe con dor şi se opri alături de inspector, care stătea în faţa intrării în biroul lui Doyle. Brusc, acesta se întoarse şi puse altă întrebare:

Când aţi venit să vorbiţi cu Doyle, aţi observat cumva un carte cu mâncare şi o ceaşcă de carton, cu cafea, pe biroul dânsului?

Da, le-am văzut; m-am gândit că, rămânând peste program, ieşi* până la bufetul din colţ să-şi ia ceva de mâncare.

Sunteţi sigur că mâncarea şi cafeaua erau neatinse?

V-am spus o dată, nu? Când lucrezi în securitate eşti antrenai observi detalii.

Mulţumesc. Cred că nu-i totuşi momentul potrivit să intrăm aitl e prea mare forfota.

Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, eu am să mă întorc în biroul meu. Toată povestea asta cu Doyle e foarte tristă într-adevăr, însă treburile companiei nu pot sta în loc.

Încă ceva, înainte să plecaţi: Aş avea nevoie de o cameră, ca un fel de sediu temporar pentru perioada anchetei…

Hogeacul lui Moser, v-am spus, e plecat în Australia. Morgan scoase din buzunar un inel de chei, alese una cu care descuie o uşă, apoi i-o dădu lui Buchanan. E singura cheie, minţi el, aşa că sunteţi în perfectă intimitate.

Mulţumesc pentru colaborare, zise Buchanan politicos. Când Morgan se întoarse să plece, adăugă brusc, ca şi când atunci şi-ar fi adus aminte: A, să nu uit, vor mai fi câteva întrebări, dar pot să mai aştepte până când mai strâng nişte date.

Intrară într-un birou spaţios. Ferestrele ar fi putut ţine loc de tablouri, cu priveliştea impresionantă a zgârie-norilor din jur. Printre doi astfel de coloşi, înainta o perdea de ceaţă dinspre fluviu. Buchanan ii mase un moment în contemplarea contururilor estompate, după care il. Ibordă pe Warden:

Ce impresie ţi-a făcut Morgan?

Un tip ciudat; parvenit, înălţat din nimic, prin propriile puteri, mândru din cale-afară de situaţia lui de-acum.

Pân-aici, toate bune, fu de acord Buchanan pe fondul clinchetului Bl mărunţiş pe care-1 răsfira cu mâna în buzunar. Insă, comentă el mai departe, reacţia lui la vestea morţii lui Doyle nu-i normală. „O veste umplită etc”, dar nici urmă de stupefacţie a omului căruia nu-i vine să ii lă în primul moment ce aude.

— Poate că e unul dintre aceia care nu se gândesc decât la persoana lOl Ce credeţi c-a fost, domnule? Sinucidere?

Mai c-aş fi înghiţit ipoteza asta, dacă n-ar fi cartonul de mâncare il şi paharul gol de cafea aruncate în coşul de hârtii.

— Nu prea vă-nţeleg…

Ei, hai, dă-o-ncolo! Adică eşti într-un asemenea hal sufleteşte încât Hri să te arunci de la etajul optsprezece, însă înainte de a sări te aşezi iinos la masă şi înfuleci o cantitate substanţială de sandvişuri cu şuncă ir care mai verşi o ceaşcă de cafea…?! Cred că Morgan era pe picior greşit când a răspuns că mâncarea era neatinsă în faza în care s-a întâlnit cu Doyle şi, chipurile, a refuzat să-1 împrumute. Băieţii au găsit urme de şuncă şi firimituri de pâine pe cartonul din coş, iar în pahar, urme de cafea. Ei, ce zici?

Inspectorul se întoarse cu faţa la subordonatul său.

Da, nu-mi închipui că s-ar fi putut întâmpla aşa, aprobă acesta gânditor.

Prin urmare, dacă am dreptate, continuă Buchanan pe acelaşi ton egal, n-a fost nici accident, nici sinucidere; ceea ce înseamnă ca aici anchetăm o crimă.

Morgan descuie sertarul blindat al biroului său, din care scoase o listă dactilografiată cu numele angajaţilor săi. Fiecărui nume îi corespundea un număr. Doyle era numărul 35. Din grămada de chei aflate în cutia metalică, Morgan scoase una pe a cărei plăcuţă anexată era trecut numărul 35. Ca o măsură de precauţie împotriva vreunei „molii” strecurate în organizaţie, el comandase la Departamentul Cercetare şi Dezvoltare duplicate ale cheilor de la domiciliile tuturor angajaţilor.

Dacă vreun salariat era suspectat de ceva, locuinţa acestuia putea fi astfel percheziţionată în absenţă. Procedura era ilegală, însă tocmai această prudenţă maximă făcuse din World Security cea mai puternică şi mai prosperă organizaţie de acest gen din lume.

Morgan vârî cheia în buzunar, deschise uşa biroului, se asigură câl nu-1 vede nimeni pe coridorul pustiu şi se-ndreptă cu paşi grăbiţi spre liftul direcţiunii. In garaj, îl găsi pe Hanson la volanul limuzinei, citind un roman şi muşcând dintr-un măr. Ii întinse cheia.

Ştii adresa lui Doyle, în Pimlico; i-ai dus documente acasă de-atâ-tea ori. E burlac, aşa că nu e nimeni acasă.

Ii fac o percheziţie?

Dimpotrivă. Ştiu că te duci la cursele de cai. Ai cumva bilete de pariu înregistrate la totalizator?

— Da.

— Bun! Astea-s anonime şi deci nu pot fi urmărite nominal. Avem nevoie de câteva bilete perdante…

Am câteva chiar aici, zise Hanson deschizând torpedoul. Şi mai am o serie în portofel. Nu ştiu de ce le păstrez, dar când se strâng prea multe le arunc.

Chiar asta urmează să faci. Şterge bine biletele, foloseşte mănuşi, după aia mototoleşte-le şi lasă-le într-un sertar acasă la Doyle; să fie la-ndemână, să nu pară ascunse. Şi încă ceva…

Morgan îl apucă de braţ pe şofer, înainte de a continua:

— Hanson, înainte de a intra în apartamentul ăla asigură-te că nu e nici un poliţai prin preajmă – în curând or să mişune pe-acolo. Şi ilu-te cu Ford-ul, nu cu limuzina, să nu bată la ochi. Hai, mişcă, omule, dă-i bătaie…!

La ora zece dimineaţa Leonora Buckmaster îşi parcă maşina, un Volvo break, în faţa intrării principale a clădirii World Security. Un cer plumburiu cernea fulgi de zăpadă pe Threadneedle Street, pregătind şi aici cearşaful alb adus dinspre răsărit şi care acoperea acum tot vestul Europei.

Cu eleganţă în mişcări, femeia coborî din maşină şi se opri o clipă să privească în sus la blocul care se înălţa, uriaş, deasupra ei. Avea o expresie dură când intră pe uşa deschisă de paznicul în uniformă, Intr-o mână ţinea legitimaţia, iar în cealaltă cheile maşinii şi pe cei de la ascensor. Apăru un bărbat în haine civile, care se uită la fo tografia legitimaţiei.

— Poliţia, doamnă Buckmaster.

— Atunci vreau să-1 văd imediat pe inspectorul-şef Buchanan – pan aşa îl cheamă, nu? Apoi, întinzându-i paznicului cheile maşinii: Keiili, fii bun şi du-mi maşina în garaj. Mersi. Ce se-ntâmplă aici? Îl întrebă ct pe detectivul îmbrăcat în civil. Eu sunt preşedintele aceste instituţii.

Domnul inspector-şef vă aşteaptă la etajul optsprezece.

Da? Foarte drăguţ din partea lui!

Cu pas lung, elegant, traversă podeaua de marmură până la lill special, destinat personalului din conducere. In spatele ei, detectivul făcu semn din cap colegului său care luase în primire tabloul de coral dă de la recepţie; acesta ridică receptorul unui telefon.

Când se deschiseră uşile liftului, la etajul al optsprezecelea, Leonii dădu cu ochii de un bărbat înalt, suplu, care o privea cercetător dc câţiva paşi. Frumoasă, bine făcută, treizeci şi ceva de ani, aprecie a< i blană de samur trei-sferturi, o coamă bogată de păr auriu în care se topeau câţiva fulgi de nea. Ochi ageri, gură senzuală, dar fermă, genul de femeie care cucereşte instantaneu majoritatea bărbaţilor. Nu acesta fu însă efectul şi asupra lui Buchanan. Pentru el, ea nu era decât un martor în anchetarea unui deces încă neelucidat.

Doamna Buckmaster? Sunt inspectorul-şef Buchanan. Am putea sta de vorbă în biroul dumneavoastră?

Ce naiba se întâmplă aici? Oamenii dumitale se pare că au luat în stăpânire tot aparatul de securitate al clădirii. Warden, sergentul dumitale, îmi telefonează şi-mi spune să vin urgent că s-a întâmplat o tragedie, după care refuză net să-mi dea detalii…

Vorbind, mergea cu paşi mari de-a lungul coridorului pustiu spre biroul ei. Lui Buchanan, care avea picioare lungi, nu-i fu greu să ţină pasul. Păstra o atitudine neutră, aproape jovială.

— Prefer să discutăm între cei patru pereţi ai biroului dumneavoastră. Cât despre sergentul Warden, el n-a făcut decât să-mi urmeze Ordinul.

Înainte de a vârî cheia în broască, Leonora se opri uitându-se la bărbaţii care ieşeau din biroul lui Doyle, cu aparate de fotografiat. Privirea untată nu-i scădea nimic din frumuseţe.

— Alţi oameni de-ai dumitale? Ce fac în biroul lui Doyle? Buchanan arătă uşa cu mâna întinsă. O clipă mai târziu, la intrarea mi WC-urile personalului de conducere, îşi făcu apariţia Warden.

— Vi-1 prezint pe sergentul Warden care, dacă nu vă supăraţi, aş dori lA lie prezent la discuţia noastră.

Leonora îi aruncă o privire scurtă lui Warden şi, fără un cuvânt, li. (Inse uşa conducându-i în birou. Ii invită să ia loc, în timp ce scoase llina de pe ea, o scutură şi o atârnă într-un şifonier cu uşi glisante.

— Doriţi o cafea? Îi întrebă ea, aşezându-se la biroul care găzduia ' trei telefoane, unul roşu, altul albastru şi al treilea alb.

Mulţumesc, deocamdată nu, răspunse Buchanan. Am veşti proas-11ii păcate: Trupul lui Ted Doyle a fost găsit în dreptul ferestrei sale, i i. prezece etaje mai jos, azi-noapte.

Nu se poate! Nu cred… Îşi duse la gât mâna delicată. Imposibil. Ii ieri seară am vorbit cu el, în biroul ăsta, şi era într-o stare perfect normală. Nu, pur şi simplu nu pot să cred. A intrat cineva în clădire, a deranjat vreun spărgător? In ce stare se află? După felul în care ai spus-o…

O cascadă de cuvinte, revărsate cu o voce joasă, aspră, răguşită. Privirea ei trecea de la unul la altul, palma stângă strânsă pumn era sprijinită de birou. Buchanan vorbi calm:

— Da, n-a rămas nimic de sperat; e mort. Nu poţi supravieţui unei căderi de la o asemenea înălţime. Imaginaţi-vă forţa cu care s-a izbit de caldarâm.

Formularea brutală îl făcu pe Warden să se cutremure. Câteodată, şeful chiar exegerează, zău! Buchanan o studia însă cu o privire rece. Îşi încrucişa braţele şi rămase în aşteptare. Ori era o actriţă extraodinară ori reacţia ei era firească, neprefăcută; încă nu-şi putea da seama, la acest stadiu, care din două.

Leonora luă o cană mare cu apă de pe o măsuţă laterală, îşi turnă un pahar şi-1 bău pe nerăsuflate; apoi îşi îndreptă spinarea în fotoliu, încercând să se adune:

Vă rog să-mi spuneţi despre ce e vorba.

Spuneaţi că aţi vorbit cu Doyle aseară; pe la ce oră să fi fost?

— Cam între şapte şi opt. Ora opt o reţin precis, pentru că m-am uitat la ceas auzind glasul directorului general, Gareth Morgan, care sosise de la aeroport. Nu mă aşteptam să vină…

— I-aţi auzit glasul? Cu cine vorbea? O întrerupse Buchanan.

— A dat nas în nas cu Ted – cu Doyle, adică – în clipa când Ted ieşea din biroul meu.

— Şi aţi auzit cumva ce spunea Morgan?

— Mă tem că nu, pentru că vorbea cu voce scăzută; însă vocea i-an recunoscut-o.

— Şi Doyle a revenit aici, în birou, împreună cu Morgan?

— Nu; nu l-am mai văzut de atunci, zise Leonora şi simţi un noi în gât.

În mod normal, unde s-ar fi putut duce Doyle?

La el în birou…

Dumneavoastră încheiaseţi cu el toate treburile zilei?

Da…

— Atunci ce l-ar fi putut reţine să meargă acasă?

Warden asculta cu un interes crescând cum Buchanan înteţea ritmul, aruncând o nouă întrebare imediat ce Leonora răspundea. Femeia întinse mâna după paharul cu apă.

Vă rog, încă nu m-am obişnuit cu gândul că Doyle nu mai e printre noi. Mergeţi prea repede…

Sunt întrebări simple, doamnă Buckmaster, şi sunt convins că nimic din ce v-am cerut până acum nu necesită efort de gândire. Încă o (iată: Ce motiv l-ar fi putut reţine pe Doyle aici, în loc să se ducă acasă? I'entru că ştim, continuă el fără menajamente, că n-a mai ajuns acasă.

Avea obiceiul să lucreze până târziu, dacă nu era întrerupt de telefoane.

— Înţeleg.

Inspectorul îşi roti privirea prin încăperea spaţioasă, ca şi când ii 1111oi o vedea pentru prima dată. Observă, ceva mai încolo, un alt bi- mai mic, probabil al secretarei. Ochii săi reveniră asupra Leonorei i înnodă brusc firul interogatoriului:

— Aţi zis mai devreme că aţi stat de vorbă cu Doyle cam o oră, de la ipte la opt. E un timp destul de lung; despre ce aţi discutat?

— E important de ştiut? Pleoapele cu gene lungi clipiră scurt şi ftu< lianan simţi pentru prima dată o rezervă din partea ei. De ce oare? Li îi nări întrebarea.

— S-ar putea să fie foarte important, având în vedere că este vorba de nultima discuţie pe care ştim să fi avut-o înainte de a muri; ultima

Unul cu Gareth Morgan, după ce v-a văzut plecând la ora nouă.

— De unde ştie el asta?

Întrebarea îi scăpă de pe buze înainte să-şi dea seama. Rămase uscată, cu ochii aţintiţi asupra lui Buchanan, care dădu răspunsul nonşalanţă:

A spus că tocmai deschidea uşa biroului său când v-a văzut în 1 înainte să coborâţi. Aşadar, despre ce aţi discutat cu Doyle preţ i oră?

— Am făcut o trecere în revistă a balanţelor unor filiale europene. Mi, avem sucursale în toate ţările Europei de Vest, care este una pieţele noastre de bază – atât cele din Piaţa Comună, cât şi cele din afara ei. Inclusiv în Elveţia. Aşa că au fost o mulţime de cifre de analizat. Am făcut o confruntare a rezultatelor diverselor sucursale, ca să ne dăm seama dacă avem zone în care am putea aduce îmbunătăţiri serviciilor noastre.

— Înţeleg, zise Buchanan şi apoi tăcu o vreme.

Era cel mai lung răspuns până acum, cu o abundenţă de detalii pe care el n-o solicitase; ca şi când Leonora ar fi vrut să mascheze obiectul real al discuţiei lor. Buchanan se hotărî să atace din altă direcţie:

Ce pondere are… Avea Ted Doyle? Deţinea funcţia de contabil-şef, deşi înţeleg că mai aveţi şi un director de finanţe, Axei Moser. Cum se împărţeau responsabilităţile celor doi?

Ted avea pe mână problemele curente; avea putere foarte mare…

Inclusiv acces la toate documentele?

A a încă o dată, Leonora ezită. Încă o dată se adresă paharului cu apă, sorbind pe îndelete. II puse cu grijă pe un şerveţel şi se şterse pe buze cu o batistă dantelată.

Fireşte! Cum altfel ar putea să-şi facă treaba? Nu vă supăraţi, încep să mă ofilesc sub tirul ăsta neîntrerupt.

Scuzaţi-mă; sunt convins însă că doriţi la fel de mult ca mine s. l descoperim cauzele morţii lui Doyle. De altfel, nu mai am multe întrebări. Doyle era căsătorit? Şi dacă aţi putea să-mi daţi şi adresa lui, ne-ar ajuta mult în cercetări. Ultimele două întrebări deocamdată, doamnă Buckmaster.

Dădu răspunsul în timp ce scria din memorie adresa pe o fişă J notiţe pe care i-o întinse lui Buchanan peste birou, iar acesta i-o treciţ mai departe lui Warden.