Freud şi jung despre religie

Jung arată că Miss X nu ştia nimic despre alchimie şi că propria lui ignoranţă în această privinţă exclude orice bănuială că "în mod neintentionat am infectat-o cu idei alchimiste"¹⁷. Această posibilitate fiind exclusă, nu mai rămânea decât să se presupună că atât Miss X cât şi alchimiştii se găseau sub influenţa inconştientă a unui arhetip, că, în moduri foarte diferite, ei foloseau imagini similare ca să dea expresie unei intense trăiri interioare — trăirea unui arhetip — şi că această trăire, fiind arhetipală, nu era ceva unic pentru ei, ci ceva străvechi şi colectiv. Aşadar, picturile executate de Miss X sunt, ca şi ideile simbolice ale alchimiei, creaţii autentice ale inconştientului: ele nu sunt produsele reflecţiei conştiente, ci revelarea spontană, în formă simbolică, a stării reale a inconştientului colectiv al lui Miss X. Mai exact, ceea ce este aici transmis este o cerinţă arhetipală pentru Sineitate. iar ceea ce i se impunea acum acelei Miss X era să asculte, ca să zicem aşa, de mesajele transmise prin picturile ei şi să înceapă procesul de individuaţie invocat de ele: cu alte cuvinte, să pună în libertate acele aspecte inferioare latente ale personalităţii sale, pe care propriul Psyche le-a identificat ca fiind esenţiale pentru echilibrul psihic şi pentru realizarea Sineităţii. Aşadar, nu numai că dorinţa de individuaţie este arhetipală, ci arhetipurile însele oferă informaţie psihologică specifică asupra modului în care poate fi obţinută individuaţia.
Cele două stadii ale individuaţiei
Scopul procesului de individuaţie este, aşadar, unificarea aspectelor disparate ale Psyche şi realizarea în acest fel a unităţii arhetipale a Sinelui; în acest scop, aşa cum arată limpede cazul Miss X, inconştientul operează un rol compensator faţă de conştiinţă: oferă material simbolic în care sunt exprimate acele trăsături ale individului până acum subevaluate sau refulate şi care trebuie recuperate, dacă este să se ajungă la vreun echilibru psihic. Conţinutul arhetipal al picturilor executate de Miss X nu era deci întâmplător, ci se raporta la un anumit dezechilibru care există în personalitatea ei; imaginile folosite vădeau propria ei cerinţă inconştientă de a remedia această situaţie şi, în această privinţă, reprezintă un comentariu referitor la progresul ei către individuaţie. Trebuinţa ei de realizare a echilibrului psihic rămâne arhetipală, o dispoziţie umană a priori, dar forma în care e exprimată rămâne individuală, dependentă de situaţia ei personală şi culturală. În acest sens, picturile sale devin comentarii atât asupra condiţiei universale, cât şi asupra celei particulare.

Acestea fiind spuse, se cuvine să arătăm că, fie că este realizat în mod natural, fie prin psihoterapie, procesul de individuaţie urmează un tipar cât se poate de precis. În linii mari acest proces cuprinde două faze majore: una se întinde în prima jumătate a vieţii (din pruncie la vârsta adultă a tinereţii), iar cealaltă în a doua jumătate a vieţii (de la vârsta de mijloc până la bătrâneţe).

PRIMA JUMĂTATE A VIEŢII. Această fază începe la naştere, include pubertatea sau maturitatea sexuală şi se termină în jurul vârstei de treizeci şi cinci sau patruzeci de ani. Sugarul nu are probleme: percepţiile lui sunt sporadice, memoria nu are continuitate, sentimentul identităţii personale este ca şi inexistent, iar dependenţa de părinţi este aproape totală. Comportamen­tul copilului este "anarhic sau haotic", guvernat aproape în întregime de impuls¹⁸. Gradual, însă, începe a se dezvolta Eul, memoria capătă amploare şi apare sentimentul identităţii personale, o "Euitate" (an "I-ness"). Acest prim stadiu de conştiinţă ia însă sfârşit cu o irupţie de viaţă sexuală la pubertate. Această "schimbare fiziologică este însoţita de o revoluţie psihică". Tânărul Eu, acum în mod conştient deosebit de acela al părinţilor, este pentru prima oară împovărat "de cerinţele vieţii care cu asprime pun capăt visului copilăriei"¹⁹. Este vorba de probleme de sex, de sentimente de inferioritate izvorâte dintr-o aproape insuportabilă sensibilitate, de trebuinţa de a se adapta la viaţa socială şi de necesitatea de a-şi descoperi vocaţia. Dacă individul este suficient de bine pregătit şi adaptat, această tranziţie de la copilărie la tinereţe poate avea loc fără nici o perturbare; dar dacă el/ea se agaţă de iluzii ce contrazic realitatea, dacă subestimează dificultăţile sau este nejustificat de optimist(ă), atunci apar probleme şi rezultă tulburări psihice. Această primă fază este în general caracterizată de adaptarea Psyche la cerinţele mediului, de expansiunea experienţei, de stabilirea de relaţii personale şi de dezvoltarea unei Persona adecvate.
A DOUA JUMĂTATE A VIEŢII. Aşa cum prima jumătate a vieţii distinge prin iniţierea în realitatea exterioară, cea de a doua jumătate se distinge prin iniţierea în realitatea interioară. Aici interesul de odinioară pentru scopuri materiale palpabile — câştigare de bani, existenţă socială, familie — face loc unui set diferit de priorităţi. Se pun acum probleme filosofice şi spirituale, asupra rostului vieţii, asupra scopului existenţei. Adesea această dramatică schimbare de atitudine este accelerată de aşa-numita "criză de la mijlocul vieţii" ("midlife crisis"). În jurul vârstei de mijloc energiile fizice descresc, există mai puţine prilejuri de succes, ambiţiile din tinereţe fie au fost realizate, fie s-a renunţat la ele, iar vechile convingeri sau principii morale nu mai sunt considerate adecvate pentru trebuinţele prezentului. Individul trăieşte astfel un sentiment al vidului şi imperfecţiunii. Această pierdere de valoare — sau deplasare de energie psihică — dă însă impulsul pentru o transformare psihologică fundamentală. În căutarea semnificaţiei, persoana se orientează acum spre viaţa interioară şi începe autoexplorarea acelor aspecte ale naturii sale care, în lupta pentru supravieţuire, au fost fără milă refulate. Cu alte cuvinte, este de găsit o nouă semnificaţie şi un nou scop al vieţii în forjarea unei legături între aspectele conştiente şi inconştiente ale Psyche, prin înţelegerea, pe de o parte, a ceea ce este personal în individ, iar pe de altă parte, prin înţelegerea a ceea ce leagă individul de forma colectivă a umanităţii. De aceea individuaţia este o activitate aproape exclusiv a maturităţii; Miss X, să ne reamintim, avea peste 55 de ani în momentul analizei sale. Dar această sarcină continuă la bătrâneţe. Chiar şi aici, pe când moartea se apropie, căutarea semnificaţiei şi mişcarea către totalitate sunt indispensabile. Aşa cum observă Jung: "Pentru o persoană tânără este aproape un păcat, sau cel puţin un pericol, să se preocupe prea mult de sine; dar pentru o persoană în vârstă este o datorie şi o necesitate să-şi dea atenţie în mod serios. După ce şi-a risipit cu dărnicie lumina asupra lumii, soarele îşi retrage razele ca să se lumineze pe sine însuşi. "²⁰ Treptat, pe măsură ce îmbătrânim, lumea exterioară îşi pierde valoarea, iar cerinţele lumii interioare devin mai presante. Individul, care în copilărie luptase să-şi afirme propria identitate, acum, către sfârşitul vieţii, devine un fel de copil, nepreocupat de starea sa de conştienţă. Ciclul individuaţiei se încheie astfel în mod armonios şi semnificativ, cu coincidenţa dintre început şi sfârşit, cu asimilarea dimensiunilor inconştientului şi conştientului. Drept urmare, aşa cum îi plăcea lui Jung să spună, sfârşitul natural al vieţii "nu este senilitate, ci înţelepciune" ²¹.

Edinger a caracterizat în mod fericit deosebirea dintre prima şi cea de a doua fază a procesului de individuaţie în termenii relatiei dialectice dintre Eu şi Sine.

1. Eul se identifică cu Sinele:

2. Eul se înstrăinează de Sine; şi

3. Eul se reunifică cu Sinele²².

Potrivit acestei scheme, prima parte a vieţii înregistrează separarea treptată a Eului de Sine, iar a doua parte înregistrează reunirea treptată a acestora. La naştere nu există Eu, ci o completă identificare cu Sinele, adică cu starea de totalitate şi perfecţiune inconştientă. În acest moment nu putem face deosebirea dintre noi înşine şi lumea inconştientului colectiv din care ne tragem: suntem, ca să zicem aşa. scufundaţi în imaginile arhetipurilor şi astfel, nu în mod nefiresc, ne vedem pe noi înşine literalmente drept centrul universului, o condiţie care, în mod incidental, poate continua copilăria trecută, conducând la grave psihoze. Această condiţie, aşadar, nu poate persista multă vreme. La impulsul realităţii, Eul şi Sinele se înstrăinează unul de altul, aşa încât descoperim primele semne apreciabile ale unei personalităţi-Eu de-acum emancipate de psihicul colectiv (collective Psyche), separare excelent ilustrată de agresiunea şi afirmarea de sine a adolescenţei. Dar şi acesta este un stadiu care se cere înlocuit, iar experienţa înstrăinării este preludiul necesar redescoperirii Sinelui. Căci tot mai mult Eul-Sine (the ego-Self) produce o stare de lipsă de sens. stare care nu se poate termina decât prin restabilirea legăturii dintre Eu şi originile sale suprapersonale, colective. Aceasta devine sarcina majoră a celei de a doua faze a vieţii, căreia trebuie să-i dedicăm agenda-memento a vieţii noastre. Maturitatea aduce astfel cu ea înţelegerea faptului că adevăratul ţel al existenţei constă în împlinirea Sinelui, adică în a deveni "întreg", cineva care a descoperit că Eul are o origine a priori, transpersonală. Sensul poate fi astfel reinstaurat la indivizi, de îndată ce ei se înţeleg ca agenţi participanţi la o experienţă universală, colectivă.

Ca orice proces arhetipal, modul de individuaţie poate fi trasat prin simboluri generate spontan de inconştient; de unde caracterul explicativ al picturilor realizate de Miss X. Un arhetip poate fi însă clarificat mai departe şi prin amplificare, adică prin utilizarea unor imagini analoage extrase din depozitul colectiv al umanităţii. Astfel, ca să explice condiţia acelei Miss X, Jung a descoperit nenumărate paralele între imaginile ei şi cele din mitologie, folclor şi alchimie. În această privinţă. Însă, comparaţiile lui Edinger sunt încă şi mai uluitoare. Să notăm doar câteva: identitatea originară Eu-Sine este descoperită în toate acele mituri care zugrăvesc starea originară a omului drept rotunjime, totalitate, perfecţiune sau paradis (de exemplu, mitul platonic al omului originar, Grădina Raiului etc); începuturile conştiinţei-Eu sunt indicate în povestea expulzării lui Adam, în miturile lui Prometeu, Icar, Faeton şi Ixion, şi în relatarea lui Herodot cu privire la tiranul Policrate; găsim înstrăinarea, posibila înstrăinare dintre Eu şi Sine prezentată în relatările biblice despre Cain şi Ismail, ultima dezvoltată de Melville în Moby Dick. Găsim lucrul acesta şi în autobiografia lui Tolstoi, precum şi în Divina Comedie a lui Dante şi în Faust al lui Goethe. Mişcarea către cel de al treilea stadiu al procesului — acela în care Eul şi Sinele se reunesc — este adesea simbolizată ca "moment culminant": întâlnirea lui Moise cu Iahve în tufişul cuprins de flăcări, visurile lui Iacob despre scara cerească, experienţa lui Iona în burta chitului, conversiunea dramatică a apostolului Pavel²³. Toate aceste istorii şi mituri, cum arată Edinger, iluminează călătoria pe care o are de întreprins personalitatea în sensul individuaţiei. Toate acestea sunt simboluri ale evoluţiei Sinelui, arătând astfel că dorinţa de completitudine sau totalitate nu este doar o dorinţă a câtorva, ci o dorinţă colectivă, inerentă tuturor fiinţelor umane. Lucrul acesta explică, probabil, de ce neojungienii n-au zăbovit să culeagă alte şi alte exemple de individuaţie. din opere de ficţiune sau din biografii. Astfel, Esther Harding priveşte prin această prismă Pilgrim's Progress de Bunyan; Daryl Sharp viaţa lui Kafka; Liliane Frey-Rohn tragedia lui Nietzsche; John Sanford drama regelui Saul, iar Timothy O'Neill, în The Individuated Hobbit, aventurile lui Frodo²⁴.
Individuaţie: Dumnezeu şi Sine
Multe dintre exemplele lui Edinger — ca şi ale lui Jung, pe această temă — sunt religioase în conţinut. Se ridică, aşadar, întrebarea: Este procesul de individuaţie un proces religios? Întrebare care poate suna şi în felul următor: Este ţelul procesului de individuaţie — adică împlinirea Sinelui — identifica­bil cu un ţel religios?

Ca de obicei în cazul lui Jung, răspunsul său pare, cel puţin iniţial, a fi un răspuns neechivoc. Individuaţia poate fi definită ca religioasă din cauză că este un proces arhetipal şi din cauză că orice astfel de orientare către arhetipuri este religioasă. Această concluzie rezultă direct din explicaţia dată anterior de către Jung trăirii religioase²⁵. O trăire religioasă este trăirea "numinoasă" de către individ a acelui aspect al propriului Psyche care este primordial, arhetipal: colectiv. Este trăirea propriei forme suprapersonale, a imanent-transcendentului, a lui "Dumnezeu din noi". Deoarece şi individuaţia este motivată de un arhetip — în acest caz dorinţa arhetipală de totalitate —, ea poate fi construită şi ca proces religios, numinos. Desigur, acest proces nu depinde de un sistem metafizic particular, de un crez sau de un rit, ci îşi derivă calitatea sa religioasă doar din aceea că este o trăire colectivă: cu alte cuvinte, este necesară o "perspectivă religioasă asupra vieţii", prin cerinţa ca Sinele aflat în proces de individuaţie să-şi întărească propria natură psihică; individul să perceapă că Eul său conştient se întemeiază pe ceva ce este mai profund, anterior şi mai fundamental decât propria sa personalitate distinctă şi că dorinţa de a deveni o fiinţă umană integrată este în acelaşi timp o trăire a bazei arhetipale eterne a propriei sale fiinţe psihice.

Putem, aşadar, să spunem că ţelul individuaţiei este în acelaşi timp obiectiv religios. Împlinirea Sinelui este, după cum am notat, o ambiţie arhetipală, colectivă: numai în această măsură ea poate fi considerată de interes religios. Dar nu este singurul motiv pentru care Jung consideră că ţelul individuaţiei este religios. Individuaţia este de asemenea religioasă, susţine Jung, pentru că Dumnezeu ca arhetip şi arhetipul Sinelui nu pot fi în mod empiric distinşi unul de altul. În Mysterium Coniuctionis el scrie: "Extraordinara dificultate a acestei experienţe [a Sinelui] este că Sinele poate fi distins numai conceptual de ceea ce am înţeles întotdeauna prin «Dumnezeu», dar nu practic. Ambele concepte se bazează în mod vădit pe un factor numinos identic, care este o condiţie a realităţii"²⁶.

Ideea lui Jung că ambele concepte, de Dumnezeu şi de Sine, "se bazează pe un factor numinos identic" derivă din ceea ce el consideră a fi fapt empiric atestat pe plan universal, anume că "simbolurile divinităţii coincid cu acelea ale Sinelui: ceea ce, pe de o parte, apare ca experienţă psihologică semnificând totalitatea psihică exprimă, pe de altă parte, ideea de Dumnezeu "²⁷. Această ipoteză, după cum afirmă Jung, nu stabileşte o identitate metafizică între Dumnezeu şi Sine, "ci pur şi simplu identitatea empirică a imaginilor care te reprezintă "²⁸. Sinele, spune el altundeva, "reprezintă totalitatea psihică. Astfel definit, este un concept psihologic. Pe plan empiric, însă, Sinele apare spontan în configuraţie de simboluri specifice, iar totalitatea sa este discernabilă mai presus de toate în mandala şi în variantele fără număr ale acesteia. Pe plan istoric, aceste simboluri sunt autentificate ca imagini ale lui Dumnezeu"²⁹.

Trebuie admis că această identitate dintre Dumnezeu şi Sine este extrem de confuză, iar comentatorii au trudit bărbăteşte ca să-i dea sens. Cele mai importante dovezi în această privinţă sunt de găsit într-o serie de scrisori adresate de Jung teologului catolic Gebhard Frei. Frei era interesat de faptul că Jung substituise Sinele cu Dumnezeu, concluzie care i-a insuflat lui Jung un răspuns vehement. În septembrie 1944, Jung ripostă în felul următor: "Am fost uluit să constat că până şi dumneavoastră nu înţelegeţi conceptul de «Sine». Cum naiba v-a venit ideea că l-aş putea înlocui pe Dumnezeu — şi cu conceptul a ce? Pot stabili existenţa unei totalităţi psihologice căreia i se subordonează conştiinţa noastră şi care este, în sine, dincolo de o descriere precisă. Dar acest «Sine» nu poate lua niciodată locul lui Dumnezeu, deşi poate, probabil, să fie receptacul pentru graţia divină. Asemenea interpretări eronate regretabile se datorează presupunerii că eu sunt un om ireligios, care nu crede în Dumnezeu şi căruia trebuie să i se arate drumul credinţei." ³⁰ Poziţia lui Jung, însă, nu este nicidecum clară. Dacă parcurgem o altă scrisoare, scrisă în 1948, critica făcută de Frei devine mult mai de înţeles: "Aş putea spune că «Sinele» este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru un spirit teologic o astfel de aserţiune trebuie să fie neîndoielnic tulburătoare, căci sună a un fel de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog aceasta interpretare pare la fel de absurdă, el abia putând să creadă că este cineva capabil de atâta stupiditate. Iată cum înţelege el aceste lucruri: când (ca psiholog) vorbesc de «Dumnezeu», eu vorbesc de o imagine psihologică. La fel, «Sinele» este o imagine psihologică a totalităţii umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental, căci este indescriptibila şi incomprehensibila. Observăm ca ambele sunt exprimate prin simboluri identice sau prin simboluri atât de asemănătoare încât sunt de nedesluşit una de alta. Psihologia se ocupă de aceste imagini numai în măsura în care ele provin din experienţa noastră, iar formarea lor şi comportamentul în contextul vieţii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sănătos să presupună că el l-ar putea înlocui pe Dumnezeu sau că l-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atât de nebun încât să pot fi suspectat de intenţia de a crea un substitut al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om să-l înlocuiască pe Dumnezeu? "³¹

Confuzia derivă aici din faptul că Jung se referă la două niveluri diferite: pe de o parte, el vorbeşte de arhetipuri, ca atare, care rămân imperceptibile şi incognoscibile, iar, pe de altă parte, vorbeşte de manifestările perceptibile şi cunoscute ale acestor arhetipuri ca imagini simbolice. Dat fiind lucrul acesta, putem spune că întocmai cum forma arhetipală de Dumnezeu este cunoscută numai prin imaginile pe care le generează (conţinuturile arhetipale ale ideii de Dumnezeu), tot aşa arhetipul Sinelui este cunoscut numai prin reprezentările sale simbolice. Deşi Jung nu vorbeşte în aceşti termeni, ar fi cu totul legitim aici să facem distincţie între forma Sinelui arhetipal şi conţinuturile Sinelui arhetipal, această distincţie între formă şi conţinut fiind proprie tuturor arhetipurilor. Dar în afară de aceasta nimic nu poate fi spus despre Dumne­zeu ca formă arhetipală sau despre Sine ca formă arhetipală. Legătura dintre acestea două este că ambele, în cuvinte deja citate, sunt "transcendentale", "indescriptibile" şi "incomprehensibile". Aniela Jaffé are dreptate să remarce aici că "insondabilitatea lui Dumnezeu şi insondabilitatea Sinelui explică sinonimitatea şi nu identitatea celor doua concepte"³². Aceasta explică de ce nici o sentinţă nu poate fi dată fie cu privire la existenţa sau natura lui Dumnezeu, fie la existenţa sau natura Sinelui. Într-adevăr, a face speculaţii asupra posibilei identităţi a celor două concepte sau a te întreba dacă unul îl poate înlocui pe celălalt înseamnă a te complace într-un soi de gândire metafizică detestată mereu de Jung.

Arhetipurile de Dumnezeu şi Sine nu sunt deci identice în concepţia lui Jung. Cu toate acestea, atunci când este vorba de imaginile acestor arhetipuri, lucrurile stau cu lotul altfel. În acest caz. psihologul poate observa în mod direct, în conţinuturile arhetipale, rezultatele fenomenologice ale activităţii altfel imperceptibile a formelor arhetipale, aceste conţinuturi fiind — repetăm — dovada empirică indiscutabilă a unui efect psihologic particular. Ce concluzii trebuie să tragem, aşadar, din compararea imaginilor lui Dumnezeu cu imaginile Sinelui? Concluzia că aceste imagini nu pot fi, în practică, deosebite unele de altele. De ce? Pentru că atât simbolurile lui Dumnezeu, cât şi simbolurile Sinelui sunt simboluri ale unităţii. Toate reprezentările lui Dumnezeu şi ale Sinelui trebuie, prin urmare, să fie privite ca simboluri ale totalităţii psihice. În consecinţă, Dumnezeu şi Sine coincid prin faptul că fiecare este expresia ţelului procesului de individuaţie. Aceasta este, repetăm, concluzia care poate fi trasă pe baza dovezii empirice de care dispunem: "Nu este cu putinţă să facem distincţie între simbolurile lui Dumnezeu şi simbolurile «Sinelui»; aceasta înseamnă că nu este posibil să observăm distincţiei pe plan empiric. Nu eu sunt cel care face ca lucrurile să fie astfel; cred că această manifestare a «Sinelui» trebuie să aibă acest caracter de similidivinitate. Nu eu l-am făcut aşa. "³³

Jung dă mai multe exemple despre modul în care cercetarea comparativă a confirmat această coincidentă între imaginile Sinelui şi imaginile lui Dumnezeu. Trei domenii prezintă un interes deosebit: creştinismul primitiv, alchimia medievală de dată recentă şi misticismul. Creştinismul timpuriu era în mod foarte clar conştient de Sine ca imagine a lui Dumnezeu sau care cel puţin nu putea fi deosebită de aceasta. "Altfel — spune Jung — Clement din Alexandria nu ar fi putut spune niciodată că el, care se cunoaşte pe sine, îl cunoaşte pe Dumnezeu."³⁴ Într-un mod asemănător, alchimiştii, în complicatul lor simbolism ihtiologic (care se extinde retrospectiv până la începuturile creştinismului), fuzionează noţiunile de Dumnezeu şi de Sine. "Simbolismul alchimist ihtiologic — arată Jung — conduce direct la lapis, salvator şi deus terrenus: adică, în plan psihologic, la Sine. Avem acum un nou simbol în locul peştelui; conceptul psihologic de totalitate umană. În măsura mai mare sau mai mică în care peştele este Hristos, Sinele înseamnă Dumnezeu."³⁵ Alchimişti de dată recentă, ca Dorn, au mers încă şi mai departe şi au fost cu totul expliciţi în echivalarea "centrului transcendent din om cu imaginea lui Dumnezeu. Această identificare arată limpede de ce simbolurile alchimiste ale totalităţii se aplică atât la misterul din om cât şi la Divinitate"³⁶. În ceea ce priveşte misticismul, "simbolurile Sinelui coincid cu imaginile lui Dumnezeu, aşa cum, de exemplu, complexio oppositorum al lui Cusanus coincide cu diada..."³⁷; iar într-o formă mai târzie a acestuia, asemenea acelui Cherubinic Wanderer al lui Angelus Silesius, "Dumnezeu şi Sine coincid în mod absolut. Cu timpul a intervenit o schimbare profundă: puterea procreatoare nu mai purcede de la Dumnezeu, ci mai degrabă Dumnezeu ia naştere din suflet" ³⁸.

Pentru Jung, aşadar, mulţimea simbolurilor, miturilor, ritualurilor şi dogmelor care constituie istoria religiilor arată în permanenţă că, şi dacă arhetipurile de Dumnezeu şi de Sine nu sunt identice, imaginile generate de aceste arhetipuri nu pot fi practic separate una de alta. "Unitatea şi totalitatea — observă el — se situează la cel mai înalt punct al scării valorilor obiective, deoarece simbolurile lor nu mai pot fi deosebite de imago dei. În consecinţa, toate afirmaţiile despre imaginea lui Dumnezeu se aplică şi la simbolurile empirice ale totalităţii"³⁹. Cu alte cuvinte, conţinuturile arhetipale ale ideii de Dumnezeu pot fi de o varietate aproape infinită; dar, în ciuda acestui fapt, aceste conţinuturi vor exprima întotdeauna, într-un sens oarecare, căutarea de către inconştient a totalităţii. Altfel spus, întrucât cerinţa de unitate psihică este arhetipală, o caracteristică esenţială, a priori a oricărei personalităţi, această cerinţă este parte intrinsecă a imaginii despre Dumnezeu creată de individ. Individuaţia este, aşadar, parte integrantă a atitudinii religioase: Dumnezeu care i se prezintă individului ca arhetip din profunzimile propriei fiinţe psihice a individului — "Dumnezeu interior" — este conceput de spiritul religios ca Dumnezeu al întregului sau totalităţii. Experienţa imediată, fenomenologică, îi garantează credinciosului existenţa lui Dumnezeu ca "fapt psihic" indiscutabil şi deci indistinct de experienţa credinciosului în ceea ce priveşte propriul Sine arhetipal. Din această cauză este inadecvat să-1 concepi pe Dumnezeu ca fiind "cu totul Altul", ca fiind "«rupt» de om şi ca existând în afara şi dincolo de condiţiile umane"⁴⁰. Mai degrabă, urmându-l pe Meister Eckhart, ar trebui să vorbim de "relativitatea lui Dumnezeu", de un Dumnezeu contopit cu sufletul uman, cu sufletul considerat acum "locul de naştere al lui Dumnezeu". Această viziune, explică Jung, "este pur psihologică"; Eckhart îl concepe pe Dumnezeu ca pe o stare psihodinamică sau ca pe o funcţie psihologică a omului. Dumnezeu nu mai este gândit ca un obiect care exercită o influenţă copleşitoare asupra unui subiect înrobit, ci mai degrabă ca personificarea unei valori psihologice supreme care se află înăuntrul şi nu în afara psihicului uman. "De acum înainte factorul determinant nu mai este obiectul supraevaluat, ci inconştientul. Influenţele determinante sunt acum simţite ca venind dinăuntrul cuiva, iar acest sentiment produce unitatea fiinţei, o relaţie între conştient şi inconştient în care, desigur, inconştientul predomină."⁴¹