Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Prin predicile sale, Savonarola a reuşit să facă din oraşul plâcerilo şi al petrecerilor un oraş în care să predomine spiritul Evangheliei. În noua „republică creştină” toate plăcerile lumeşti au fost înlăturate. Fetele şi femeile şi-au lepădat podoabele, îmbrăcându-se simplu; tineri: snobi au devenit şi ei modeşti şi mai credincioşi. In locul cântecelo lumeşti au început acum să răsune numai cântări bisericeşti. Averii' câştigate pe nedrept au fost restituite, duşmăniile de moarte şi răzbu nările dintre familiile oraşului au fost uitate. Impozitele au fost revizuite, cămătăriile înlăturate. Bisericile au devenit neîncăpătoare pentri mulţimea credincioşilor. Reforma politică preconizată de Savonarola ni putea fi pusă însă în aplicare cu adevărat. El dorea ca şi viaţa culturali şi artistică să urmeze aceleaşi schimbări. Hristos urma să conducă totul El să fie patronul libertăţii! Pentru imoralităţile comise se instituie ur tribunal. Florentinii Renaşterii, însă, n-au putut suporta timp îndelunga viaţa de sfinţenie şi ascetism impusă de Savonarola. Pe cât de uşor s-ai lăsat florentinii convinşi de reforme, pe atât de repede s-au şi înton la obiceiurile lor vechi, îndată ce au intrat în acţiune călugării fran ciscani, familia Medici şi papa Alexandru al Vl-lea. In iulie 1495 Savo narola a fost oprit de a mai predica, fiind invitat să se prezinte la Rom spre a fi judecat de papă. El însă n-a dat ascultare, ci a atacat în predic; pe papă. Atunci a venit anatema de la Roma, iar din partea oraşulu 8 – Istoria Bisericească Universală Voi. II

; erdicţia de a mai predica şi fiindcă nici acum nu s-a supus, a fost şstat şi aruncat în închisoare. Aici şi-a scris el două Comentarii la almi. În 23 mai 1498 delegaţii papei au condus procesul de judecată, vonarola şi alţi doi colaboratori ai săi, Silvestro Maruffi şi Buonvicini fost spânzuraţi şi apoi arşi pe rug, iar cenuşa lor aruncată în îl Ar no.

Savornarola n-a fost un reformator în sensul celorlalţi; el a fost un/oltat împotriva imoralităţii şi a abuzurilor din Biserică. Intenţiile i-au it bune, dar până la urmă temperamentul lui pasionat a depăşit sfera activitate a unui călugăr. Împotriva aceloraşi abuzuri se va ridica început şi Luther, care va tipări la 1523 câteva predici ale lui vonarola.

Mai târziu, Savonarola, deşi a fost executat şi ars pe rug de căpe-îii ale Bisericii romano-catolice, a fost canonizat sfânt de aceeaşi serică.

John Wycliff, The latin Works, 35 voi., London, 1883-1922; reimprimată, nkfurt/Main, 1964; W. Farr, John Wyclilî as legal Reiormer, Leiden, 1967.

H. B. Workman, John Wycliii. A Study oi the english medieval ChuirM, 'ol., Oxford, 1966; L. J. Daly, The Political Theory oi John Wycliii, Chicago, 1962.

J. A. Robson, Wycliii and the Oxiord Schools, Cambridge (Gr. Br.), 1961; B. Mac Farlane, John Wycliii and the Beginning ol English Nonconiormism, idon, 1952.

J. H. Dahmus, The Persecution oi John Wycliii, New Haven (Conn.), 1952.

Am. Molnar, Jean Hus, Paris, 1076; R. Kalivoda, Der Husitismus Revolution l Ideologie, KSln-Wien, 1976, 397 p.; M. Jedin, Handbuch der KirchengeschichteAufl., Bd. IV, Freiburg im Breisgau, 1975; L. Lantini, Jan Hus, ii primate di tro, Torino, 1947.

H. J. Schultz, Die Warheit der Ketzer, Stuttgart, 1968, 375 p.

M. Spinka, John Hus, Princepton, U. S. A., 1968, 344 p.; John Hus, Concept oi Church, Princeton, 1966; John Hus at the Council oi Constance, New York, 5; J. Marek, Le Mouvement hussite en Boheme, Prague, 1965; F. Seibt, Hussiti-Zur Struktur einer Revolution, Koln, 1965. O. Odlozilic, The hussite King. Bohe-i în European Aiiairs (1440-1471), New Brunswick (N. J.), 1965; P. de Vooght, iresie de Jean Hus, Louvain, 1960; De 7a chretiente en Boheme, în „Revue istoire ecclesiastique”, LXXI (1976), no. 3-4, p. 402-418; J. Boulier, Jean Hus. Teques avânt la chute de Constantinople, în „Byzantinoslavica”, 14 (1953), p. -225; M. Vischer, Jean Hus, sein Leben und seine Zeit, Frankfurt am Main, 0; E. Denis, Hus et la guerre des hussites, Paris, 1878, reeditat, Paris, 1930; Ch. Hefele-Dom H. Leclercq, Histoire de Conciles, t. VII, 1, Paris, 1916.

În limba română.

Ioan V. Leb, Relaţiile husiţilor cehi cu Patriarhia Constantinopoluiui din sec., în „Studii teologice” XXX (1978), nr. 3/4, p. 254-263; Jacques le Goff, Civili-a Occidentului medieval, traducere de Măria Holban, Bucureşti, 1970,. 720 p. Re-zie Pr. prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, Bucureşti, XXIV (1972), nr. 2, p. -270; L. Huizinga, Amurgul Evului Mediu, trad. De Măria Holban, Bucureşti, 0; Traian Ionescu-Nişcov, Husitica în istoriografia română, Bucureşti, 1 Extras din „Romanoslavica”, X (1963), p. 385-403; Pr. Milan Sesan, Husiţii Ortodoxia, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 3-4, p. 218 27; Din căile retormaţiei cehe, în „Mitropolia Banatului”, XIII (1963), nr. 9-10, 137-446; Magistrul Ioan Hus, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLI (1965), /-8.

Bibliografie întocmită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

H. Herrmann, Savonaro/a der Ketzer von San Marco, Miinchen, 1977.

H. Bauer, Feuer în Florenz (Savonarola), Leipzig, 1976.

R. Ridolfi, Vita di Girolamo Savonarola, Roma, 1974, VIII, 742 p.

S. Weinstein, Savonarola et Florence, Paris, 1973.

J. Favier, Savonarola (Jerome), în „Encyclopaedia Universalis”, t. 14, Pari 1968, p. 698-699; Rom. de Main, Savonarola e la Curia Romana, Leidein, 1967. M. Munin, Savonarola, Paris, 1960; Ralph Roeder, Savonarola, traduit de l'a: glais par Blanche Prenez, Paris, 1933; Pasquale Villari, La storia di Girolamo S vonarola e di suoi tempi, nouva ed., t. I-II, Firenze, 1930.

J. Schnitzer, Savonarola. Ein Kulturbild aus der Zeit der Renaissance, Mii; chen, 1924.

Sinodul unionist de Ia Ferram-Florenţa * Respingerea lui de către Biserica Ortodoxă

După felul în care au evoluat în ultimele veacuri relaţiile politic şi bisericeşti între Apus şi Răsărit, era greu de spus dacă cele două r; muri ale creştinătăţii se vor mai putea aduna din nou laolaltă pentr a înlătura deosebirile de credinţă şi de tradiţii, care le separau şi le d< părtau tot mai mult cu trecerea vremii. Răsăritenii nu mai aveau inert dere că ar putea fi priviţi ca fraţi şi ajutaţi ca atare după ce, de atâU ori, le-a fost dat să vadă venind dinspre Apus numai tendinţe de ci cerire şi de expansiune economică şi politică. Pe de altă parte, odată c ridicarea oraşelor şi a unei burghezii puternice, statele apusene luasei un avans economic şi cultural incontestabil faţă de Răsăritul creşti atât de apăsat şi stors de opresiunile turceşti şi tătărăşti, care barasei de acum definitiv drumul extinderii spre noi baze economice în Asi La această conştiinţă a superiorităţii şi a suficienţei de sine, pe care întărea tot mai mult idealul de viaţă nouă (vita nuova) a statului lai pe care Apusul îl savura deja din plin de la începutul secolului al X^ lea, trebuie adăugat şi faptul că papalitatea, pornită pe făgaşul uni puteri quasi-lumeşti, nu mai accepta gândul unei astfel de uniri biser ceşti decât pe calea supunerii grecilor autorităţii Scaunului de la Rom

S-a arătat că în veacurile XI-XIV încercările de unire bisericeasc dintre Apus şi Răsărit avuseseră mai mult caracter de discuţii şi erau re gizate mai mult de împăraţii bizantini. Comnenii (1081-1185) şi Miha al VUI-lea Paleologul (1261-1282) fuseseră însufleţiţi de ideea că Impe riul creştin condus de ei este adevăratul moştenitor al statului creştin, as cum l-au văzut Constantin cel Mare (306-337) şi Justinian (527-565). J-cum lucrurile s-au schimbat. Împăraţii din Bizanţ au ajuns să plătească tr but greu sultanilor otomani, care cuprinseseră încă din secolul al XlV-le aproape toate ţările creştine din Balcani. E drept că în urma înfrânger de la Ankara din 28 iulie 1402 ascensiunea turcilor a fost amânată c câteva decenii, dar deja în 1430, ei cuceresc Tesalonicul, al doilea mai oraş după capitala Imperiului. În culmea disperării, împăratul Ioan ¦ VIII-lea Paleologul (1425-1448) s-a îecis, din nou, să încerce impos bilul. Istoricul Sphrantzes relatează că, după concepţia tipică a vremi împăratul a trimis în solie la sultan pe un demnitar să-i aducă la ci

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Î „ca unui prieten şi frate” (= vasal) că are de gând să facă uniericească cu latinii. Sultanul, însă, 1-a sfătuit să nu o facă, dar tul a făcut ce voia, sau cum zice Sphrantzes, a făcut mai degrabă oit ursita cea rea. Tatăl său, Manuil II Paleologul (1391-1425), îtrecuse ani de zile prin Apus colindând curţile din Milano, Paris dra în căutare de ajutoare (1399-1402) îi spusese: „de speriat

— I sperii pe turci, cu gândul că ai să faci unirea cu latinii, dar eu

Iau deloc sfatul să faci aşa ceva, pentru că nu-i văd pe ai noştri să găsească vreo modalitate de unire şi înţelegere cu latinii.

Mi-e să nu se facă schismă şi mai rea şi atunci iată că ne-am gol şi în ochii paginilor”. Totuşi Ioan al VUI-lea a încercat-o; el fusese în 1422 în Apus, cerând ajutoare. In 1431, se întruni la în sinod general, care proiecta unirea cu grecii.

: ştie că în neputinţa lor de a ajunge la un rezultat pe chestiunea iei „in capite et membris”, unii din episcopii latini adunaţi la Baageau şi – vorba viitorului papă Pius al Il-lea (1458-1464) – „n-ar să fie numit creştin cine n-ar plânge când vede atâta neunire în-

: ştini”. In plus, sinodalii de la Basel au trimis din timp, în mai 1437, ţi la Constantinopol, între ei şi pe celebrul Nicolaus (1401-1464), iu încheiat o convenţie cu trimişii greci pentru sinod ca ei să soântâi în apele italiene şi după aceea să se decidă în ce loc va să iut sinodul.

'unoscând gravitatea dezbinării şi gândindu-se că dacă nu-i aduce eci într-un oraş italian „unirea” va fi discutabilă, în iulie 1437

Eugen al IV-lea (1431-1447) închiriază vapoare din Veneţia, le sub comanda unui nepot al său şi investeşte pe doi episcopi cu pude a excomunica pe sinodalii din Basel, dacă aceştia ar încerca a să convingă pe greci să meargă la ei. Misiunea trimisă de papă rol de a sonda întâi terenul şi apoi de a-1 pregăti pentru reuşita lei pe care o reprezenta.

'rin bula „Doctoris gentium” din 18 septembrie 1|87, papa Eugen -lea hotărî transferarea conciliului din Basel la Ferrara, pe coasta tală a Italiei, motivând că acesta este unul din oraşele preferate eci. Se mai ştie că la Constantinopol au sosit, în fine, şi solii sino->r din Basel, cerând împăratului să urce pe corăbiile trimise de e> ritate, iar nu de o minoritate de episcopi, trimişi de papă, în ceartă nodul.

Bizantinii se pronunţară în favoarea papei. La 24 noiembrie 1437 râtul Ioan al VlII-lea Paleologul, însoţit de fratele său Dimitrie) logul şi de o delegaţie impunătoare de aproape 700 de persoane, lecat cu corăbiile papale spre Italia, gata să se încaiere la plecare >răbiile trimise de sinodalii din Basel.

Din impunătoarea suită a împăratului făceau parte: patriarhul ecu-ţclosif al Il-lea (1416- f 10 iunie 1439), care va muri în timpul irilor sinodului la Florenţa; vreo 20 de mitropoliţi şi episcopi, câţi-reoţi şi diaconi şi câţiva mireni mai de seamă.

Dintre clerici, mai însemnaţi erau: Visarion, mitropolitul Niceei i 18 noiembrie 1472 la Ravena), om de profundă cultură clasică, favorabil unirii cu latinii din motive politice, care va rămânea în Italia, unde va fi numit cardinal de papa Eugen al IV-lea, iar după moartea acestuia va candida în două rânduri la scaunul pontifical; Marcu Euge-nicul, mitropolitul Efesului (f 23 ianuarie 1444), care reprezenta şi pe patriarhul Antiohiei, apărătorul Ortodoxiei şi cel mai mare adversar al unirii cu latinii; Antonie, mitropolitul Heracleei, care reprezenta şi pe patriarhul Alexandriei; Dionisie de Sardes, reprezentând pe patriarhul Ierusalimului, care va deceda la Florenţa şi va fi înlocuit cu mitropolitul Dorotei al Monembasiei, Mitrofan, episcop de Cizic, favorabil unirii, călugărul Grigorie Mammas, confesorul împăratului, Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, care, după întoarcerea din Italia, a scris Istoria sinodului unionist din Ferrara-Florenţa, şi alţi ierarhi, călugări şi demnitari.

Dintre mireni au fost: Gheorghe Scholarios, secretarul intim al împăratului, reprezentantul aristotelicilor în Bizanţ, numit ca monah după 1448 Ghenadie Scholarios, care a devenit primul patriarh ecumenic sub turci (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465; f 1472), Gheorghe Ghe-mist Plethon (1360 – f 25 iunie 1452) de la Mistra (vechea Spartă) în Peloponez, reprezentantul platonicienilor.

Imperiul grec de la Trebizonda a trimis, de asemenea, o delegaţie.

Unii principi ai popoarelor ortodoxe din Răsărit au trimis şi ei reprezentanţii lor. Astfel, marele principe al Moscovei, Vasile al Il-lea (1425-1462) a trimis pe Isidor de neam grec, mitropolitul Kievului şi Moscovei (f 1463), cu o suită.

Biserica Georgiei sau Iviriei, în Caucaz, a trimis trei delegaţi: mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop şi un laic.

Domnitorii Moldovei: Iliaş şi Ştefan (1435-1442) au trimis pe mitropolitul Damian al Moldovei, locţiitor al Sevastiei, de neam grec, numit în Moldova de Patriarhia Ecumenică în 1437, însoţit de vicarul său, protopopul Constantin şi un delegat mirean, logofătul Neagoe, probabil locţiitorul episcopiei sau mitropoliei Romanului.

Mitropolia Ungrovlahiei, respectiv domnul Ţării Româneşti: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1446), arhiepiscopia sârbă de Ipek, respectiv despotul Gheorghe Brancovici (1427-1456) şi arhiepiscopia greco-bui-gară de Ohrida n-au trimis nici un delegat, din motive politice.

În lipsa proceselor verbale originale, istoria dezbaterilor florentin* se poate reconstitui oarecum după următoarele surse: 1) o redacţie ne semnată, atribuită mai probabil episcopului Dorotei de Mitilene, scrisă în spirit unionist, cu extrase din actele originale, variantă tipărită îr 1521 la Roma, iar după aceea îmbogăţită în colecţiile sinodale ale Iu Harduin şi Mansi; 2) o expunere dialogată după textele primei ediţii tipărită în 1638, şi mai ales 3) Istoria marelui eclesiarh Silvestru Syropulo; al Bisericii din Constantinopol, martor ocular care deşi era anti unionist, a semnat totuşi hotărârile de la Ferrara-Florenţa. In 1660 şi va face o traducere a lucrării lui Silvestru Syropulos şi se va tipări 1; Haga, sub titlul „Vera historia unionis non verae inter graecos et laţi nos sive Concilii Florentini exactissima narratio”, = Istoria adevărată unei uniri neadevărate dintre greci şi latini, sau istorisirea cea tnai exac tă a sinodului florentin”. În 1971 se va publica o nouă ediţie la Paris

/. Laurent. Coroborând toate aceste trei surse şi ţinând cont şi de; e publicate de atunci încoace, se pot expune lucrările sinodului în următor:

După ce împăratul Ioan al VlII-lea Paleologul lăsă treburile Impe-ii în mâna fratelui său Constantin, sosi la 8 februarie 1438, în Ve-i unde dogele şi veneţienii i-au făcut o primiretriumfală. La pri-i 'i-au întâmpinat abatele Ambrozie Traversări, prietenul papei. Syropu-mărturiseşte că grecii nu erau încă deplin decişi unde vor mer-la sinodalii de la Basel sau la papă. I-au scos din încurcătură insis-île papei, care a trimis din nou sume de bani şi a dat dispoziţii cum e găzduiţi şi hrăniţi grecii. S-a încheiat în acest sens o învoială cu: hizul de Este din Ferrara, care s-a oferit să dea gratuit găzduire iratului şi însoţitorilor săi. Împăratul sosi mai devreme la Ferrara, martie 1438, iar patriarhul ceva mai târziu. Papa nu a dorit vreo ifestare specială de respect din partea grecilor ci s-a îmbrăţişat doar mpăratul şi cu patriarhul, iar ceilalţi i-au sărutat mâna. Urma ca dul să se deschidă la 3 aprilie, dar s-a amânat deschiderea lui ofi-i până în octombrie 1438, pentru a veni de la Basel şi alţi membri dali.

Latinii n-au putut convoca decât vreo 70 de ierarhi, la care s-au igat câţiva delegaţi veniţi în cursul şedinţelor de la Basel, unde ră-eseră cei mai mulţi care susţineau concepţia „conciliaristă” că sino-este superior autorităţii papei. Din partea latinilor s-au distins în discuţii: cardinalul Iuliu Cesafost preşedinte al sinodului din Basel, Andrei, episcop latin de RoLudovic, arhiepiscop de Forli, Ioan de Turrecremata sau Torque-a (spaniol), Ioan de Montenegro, dominicanul Ioan de Raguza (acul Dubrovnik în Jugoslavia) şi abatele Ambrozie Traversări de la ăstirea Camaldulilor. In ciuda celor din Basel, care reproşau împă-lui că n-a rămas loial faţă de sinod, după Paşti, printr-o comisie de iersoane, se fixă tematica sinodului: Filioque, purgatoriul, azimile şi latul papal, lăsat dinadins la urmă, fiind problema cea mai spinoa-Fimp de şase luni s-a dat voie să se facă pregătirea prin discuţii şi ii particulare. Împăratul, afirmă Syropulos, a interzis compatrioţi-săi discuţiile asupra adaosului Filioque şi a folosirii azimilor, rămî-l pe ordinea de zi purgatoriul şi primatul. Aşa se face că în lunile e şi iulie nu s-a discutat altceva decât despre purgatoriu. Din partea ilor, au luat parte la discuţii Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului isarion, mitropolitul Niceei.

În discuţiile acestea particulare unii afirmau că deosebirile pe aceas-smă sunt de netrecut, pe când alţii le credeau fără importanţă. Refu-: modul prea scolastic şi tranşant al apusenilor, grecii susţineau că stele nu primesc îndată după moarte întreaga fericire sau pedeapsă îrece nu sunt unite cu trupurile cu care au convieţuit, ci sunt în aş-are: „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (înţ. Lui Solo-i 3, 1), până după învierea de obşte, care va fi la judecata univercând ele vor fi apoi depline. Latinii, în schimb, afirmă că numai cu păcate uşoare sau veniale urmează să se curăţească prin foc, în jatoriu. Mitropoliţii Marcu Eugenicu al Efesului şi Visarion al Niceei au obiectat temeinic că, potrivit revelaţiei Sf. Scripturi, nu poate fi vorba de o pedeapsă materială a sufletelor spirituale în purgatoriu printr-un foc material, ci sufletele celor care au păcătuit în viaţă îndură după moarte suferinţe morale până la judecata universală. Syropulo; observă că sub presiunea împăratului de a nu se primejdui reuşita sinodului, grecii au cedat şi, la 17 iulie 1437, discuţia asupra purgatoriului s-a încheiat cu un compromis: „sufletele drepţilor se bucură îndată după moarte de toată fericirea de care sunt în stare, iar după înviere această fericire va spori atât de mult încât va străluci ca soarele „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).

Împăratul era supărat, pe de o parte, că sinodalii nu mai sosesc, ia: pe de alta că discuţiile se prelungesc cu prea multe amănunte. La aceas tă şedinţă erau prezente abia 100 persoane, cardinali, episcopi, egumeni Sinodul s-a deschis oficial cu mare pompă la 8 octombrie 1438 la Fer rara, cu discuţii publice asupra celor patru puncte mai însemnate: Fi lioque, purgatoriul, azimele şi primatul papal. Pentru discuţiile despri Filioque. S-au ţinut nu mai puţin de 11 şedinţe, însă fără nici un re zultat.

Latinii au obiectat că nu-i vorba de un adaos la Simbolul de ere dinţa, ci de o „explicaţie”. Ghemistos Plethon a întrebat pe latini de o explicaţia nu s-a făcut mai repede, poate la Sinodul al III-lea ecumeni (431), când tocmai se specifica „nimic mai mult, nimic mai puţin, decî s-a stabilit la sinodul din Niceea” (325). Mitropolitul Marcu Eugenicu venit şi cu argumentul: „Sinodul al III-lea ecumenic n-a introdus nic termenul Theotokos, deşi tocmai despre conţinutul lui a dogmatizat. Lu crul se va întâmpla numai la 451, la Sinodul din Calcedon”. Cardinalu Iuliu Cezarini a răspuns că Fiiioque are sens de „dezvoltare”. Îndeoseb în şedinţele 4 şi 5 din 14 şi 16 octombrie 1438, Marcu Eugenicu a făcu observaţia că nu poate fi scăzută îndrăzneala de a fi adăugată la simbe Învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt şi că de aici provine, î fond, dezbinarea dintre Apus şi Răsărit, dezbinare în care latinii s-a arătat atât de lipsiţi de dragoste faţă de fraţii lor. S-a ajuns la verifica rea citatelor patristice. Cu pasiune a răspuns din partea latinilor Andn de Rodos. Tensiunea urca; împăratul era îngrozit de perspectiva că v pleca acasă fără ajutor din Apus, iar papa ameninţa că nimeni n-ar voie să plece până nu se va proclama unirea Bisericilor. Chibzuind c împăratul, papa Eugen al IV-lea a ajuns la concluzia că pentru reuşit sinodului ar fi necesar să mute din nou sediul discuţiilor, de astă dată 1 Florenţa, pentru ca plecarea delegaţilor greci să fie mai puţin posibil; S-a invocat drept motiv pentru mutarea la Florenţa pericolul unei ep: demii de ciumă la Ferrara, cu toate că atât Syropulos cât şi celelalt izvoare spun că acest pericol trecuse deja de trei luni. Mai era şi a motiv de ordin intern: florentinii se obligaseră să mărească subvenţii! Delegaţiilor ortodoxe cu sume substanţiale dacă lucrările conciliului L vor desfăşura în oraşul lor. La Ferrara patriarhul Iosif nu putu pai ticipa decât la unele şedinţe din motiv de boală, iar papa, care sufere de podagră, ceruse ca discuţiile să nu se ducă în catedrală, cum se hc tărâse la început, ci în paraclisul palatului marchizului de Este. La îr anului 1439 papa Eugen al IV-lea a transferat sinodul de la FerFlorenţa, unde grecii au îndurat multe lipsuri, papa sperând că va constrânge să accepte unirea. Acum, la Florenţa, mulţi din italieni erau dornici să audieze pe filosoful Ghemistos Plethon ta (Peloponez) despre filosofia lui Platon.

; pând cu sesiunea a 18-a din 2 martie 1439, s-au continuat discupre Filioque – purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul – dar nu iţe generale, ci de lucru. Discuţiile au continuat în şase şedinţe, i' rezultat. La citările patristice din Sf. Vasile (f 379) şi din alţi greci în legătură cu înţelesul expresiilor „ek” şi „că” în raport

L Marcu Eugenicu combătu pe Andrei de Rodos în şedinţa a atunci când acesta voia să spună că Sf. Atanasie (f 373) şi Sfânile ar fi admis în Sf. Treime două principii. În şedinţa a XXII-a, Eugenicu dovedi chiar că textul adus de episcopul Andrei de RoSf. Vasile, Adv. Eunom. Cap. XIII, nu este autentic. Unioniştii au i mărturia Sfântului Maxim Mărturisitorul (f 662), care, la fel, despre latini că acceptă în Sf. Treime numai o cauză. Faţă de.

I poziţie, Andrei de Rodos declară că şi el acceptă tot numai un >iu, o singură cauză în Sfânta Treime. Atunci împăratul interveni, să se închidă discuţiile privind Filioque, căci formula aceasta e abilă pentru toţi. Interzice apoi lui Marcu Eugenicu şi lui Antonie acleei de a mai participa la dezbateri pentru că prelungesc disăzând că nu se obţine de la greci recunoaşterea lui Filioque, patri-a chemat pe ai săi la patul său de suferinţă şi a insistat să cede-iară de cinci persoane, toţi grecii au cedat. Patriarhul a murit la lie 1439, fiind înmormântat în biserica dominicanilor, Santa Măria la, construită între 1246-1360.

I şedinţele XXIV şi XXV, la care n-au mai participat cei doi iegreci, Ioan de Montenigro a căutat să arate cu mărturii scoase din ărinţi că învăţătura latinilor nu este în contrazicere cu a grecilor.

Moartea patriarhului, discuţiile au fost conduse de împărat, care insultat numai cu unioniştii în frunte cu mitropoliţii Isidor al Kie-şi Moscovei, Visarion al Niceei şi cu Dorotei de Mitilene.

Mpăratul stăruia supra unirii cu iatinii, ştiind pericolul ce-1 aştep-întoarcerea la Constantinopol fără ajutorul militar din Apus.

—¦a 13 şi 14 aprilie 1439 mitropolitul Visarion al Niceei a ţinut în confraţilor o pledoarie iscusită pentru unire.

Tn genere, latinii au susţinut că învăţătura lor nu este în contrazicu învăţătura ortodocşilor.

În privinţa lui „Filioque”, asupra căruia s-au purtat discuţii aprinicordul 1-a care s-a ajuns s-a formulat astfel: „Sfântul Duh purcede veşnicie din Tatăl şi din Fiul ca dintr-un singur izvor şi dintr-o ură suflare” – ex utraque aeternăliter tamquam ab uno printipio mica spiratione procedit”, formulă care va fi reluată în discuţiile re ortodocşi şi catolici în secolul nostru.

După alte patru săptămâni de discuţii, grecii şi latinii au căzut de d şi cu privire la celelalte puncte de credinţă: purgatoriul, azimile şi primatul papal. S-a admis uzul de a se săvârşi Sfânta Liturghie sau Misa catolică cu pâine dospită şi nedospită după practica fiecărei Biserici, Despre primatul papal, deşi a fost lupta cea mai grea, grecii iau convenit că papa este succesorul Sfântului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pământ, învăţător şi judecător al întregii Biserici, *după cum se cu~ prinde în hotărârile Sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane„ =„ „quaemadmodum etiam în gestis oecumenicorum Conciliorum et în sa-cris canonibus continetur”, iar al doilea în rang după el este patriarhul de Constantinopol. Prin această formulare abilă grecii au reuşit să evite recunoaşterea primatului jurisdicţional al papei în Biserica universală.