Psihologie pastorală

Integrarea „negativului” şi concilierea cu „umbra”

Un obiectiv care este esenţial în procesul de formare a păstorului este constituit de integrarea negativului. Cu acest termen se indică toate acele aspecte ale persoanei umane contrastante cu imaginea pe care individul o are despre sine însuşi. Dincolo de limitele fizice legate de natura finită a omului, sunt cuprinse în „negativ”: slăbiciunile, imaturităţile, traumele, care nu depind întotdeauna de responsabilitatea noastră (precum instinctualitatea, care se exprimă prin patimi, agresivitate, egoism, invidie, gelozie, păcat). Yung utiliza termenul de „umbră” pentru a defini negativul. Fiecare dintre noi îşi are deci propria sa „umbră”.²⁹

„Greşelile mele cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi, şi mă voi curăţi de păcate mari (Psalmul 18,14-15). Necunoaşterea „umbrei” nu serveşte nicidecum la neutralizarea ei. Cel mai adesea aceasta se manifestă în reacţiile noastre violente şi incontrolate la comportamentele celor pe care nu reuşim să-i suportăm. Parabola scripturistică a vameşului şi a fariseului relevă în mod clar mecanismul de proiecţie existent în cine nu ştie să admită negativul din propria viaţă.

A învăţa să recunoaştem propria umbră cu scopul de a o accepta şi integra presupune detronizarea imaginii cu care vrem să apărem în faţa altora. Înseamnă să renunţăm la propriile falsificări ale fiinţei noastre interioare. Astfel, de exemplu, identificarea şi acceptarea propriei dimensiuni egoiste comportă renunţarea la pretenţia de un absolut altruism. Sfinţii au avut curajul de a înfrunta propria umbră şi acceptând-o, au dobândit şi capacitatea de a o transforma. „Cel care trăieşte întru adevăr având conştiinţa propriei falibilităţi, fără să se ascundă de sine însuşi, este în condiţiile optimale pentru a simţi acea nevoie fundamentală de reconciliere cu sine însuşi ce doar în Dumnezeu poate fi în mod deplin împlinită.