Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii

A. Principii aplicabile

5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru fapte care constituie încălcări ale Convenţiei şi care au loc în afara teritoriului său au fost analizate şi definite în următoarele hotărâri ale Curţii: Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare) (hotărâre din 23 martie 1995, Series A nr. 310), Loizidou v. Turkey (Fondul cauzei) (hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of judgments and decisions 1996-VI) şi Cyprus v. Turkey (citată mai sus), precum şi în decizia Bankovic and others (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi, pe cât e de relevant, angajată:

(i) atunci când în urma unei acţiuni militare – fie legală, fie ilegală – un stat exercită un control efectiv asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul propriilor forţe armate, sau indirect, prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea Loizidou, (obiecţii preliminare) pp. 23-24, § 62). Atunci când un stat exercită un control efectiv asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa nu poate fi limitată la faptele comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fie că aceste fapte au fost sau nu autorizate de către autorităţile superioare ale statului – „dar trebuie, de asemenea, angajată în privinţa faptelor administraţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de altă natură” (a se vedea Cyprus v. Turkey, § 77). De asemenea, atunci când se constată existenţa unui astfel de control efectiv, responsabilitatea este angajată chiar dacă un control efectiv nu este exercitat asupra poliţiei şi faptelor administraţiei locale (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), pp. 2235-2236, § 56).

(ii) atunci când un stat prin consimţământul, invitaţia sau acceptarea guvernului local, exercită toate sau unele puteri publice care în mod normal ar fi exercitate de acel guvern (Bankovic and others, § 71).

6. Într-o ipoteză inversă, există o autoritate mai puţin directă – responsabilitatea unui stat în cadrul teritoriului căruia au loc încălcări ale Convenţiei, dar care este împiedicat să exercite orice control efectiv în cadrul teritoriului respectiv fie din cauza ocupaţiei militare de către forţele armate ale altui stat, fie a faptelor de război sau rebeliunii care au loc în cadrul teritoriului respectiv sau a ocupaţiei şi controlului teritoriului de către o administraţie separatistă susţinută de forţele rebele ale altui stat. Este clar că o persoană rămâne „sub jurisdicţia” statului şi că prezumţia responsabilităţii statului nu este respinsă atunci când se dovedeşte că statul respectiv a cooperat cu administraţia locală în exercitarea autorităţii de către administraţia respectivă în cadrul acelui teritoriu. Mai mult, chiar dacă un stat nu exercită un control efectiv în cadrul unei părţi a teritoriului său, o persoană poate fi considerată ca aflându-se sub „jurisdicţia” statului respectiv în privinţa faptelor care constituie o încălcare a Convenţiei şi care au loc pe teritoriul necontrolat, dacă se poate dovedi faptul că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la anumite fapte sau au acceptat comiterea faptelor respective.

7. Majoritatea Curţii a mers mai departe constatând că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea pe întregul său teritoriu din cauza existenţei unei situaţii de facto de constrângere, aşa cum este în cazul instaurării unui regim separatist, statul respectiv nu încetează să aibă „jurisdicţie” în temeiul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat; mai degrabă, o astfel de situaţie de fapt „reduce domeniul acestei jurisdicţii, astfel încât angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1 trebuie examinat de către Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele care se află pe teritoriul său” (a se vedea paragraful 333 al hotărârii). Natura obligaţiei pozitive este descrisă în mod diferit în hotărâre; ca „o obligaţie a statului de a lua toate măsurile corespunzătoare care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate în Convenţie ( a se vedea paragraful 313); ca o ”obligaţie … de a lua măsuri diplomatice, economice, juridice sau alte măsuri care sunt în puterea sa şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 331); şi ca o obligaţie a statului de „a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de statele străine şi organizaţiile internaţionale, să continue să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 333). În opinia majorităţii, rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile lor în modul cel mai eficient, ci mai degrabă de a verifica dacă măsurile care au fost efectiv luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză, sarcina Curţii fiind „de a determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fi fost făcut” (a se vedea paragraful 334 al hotărârii). Aplicând aceste principii în această cauză, majoritatea Curţii consideră că „reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi, comise pe teritoriul „RMN” asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia” (a se vedea paragraful 335).

8. Eu nu pot fi de acord cu o astfel de analiză. În primul rând, îmi este greu să accept opinia că persoanele care se află pe o parte a teritoriului unui stat asupra căruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către o administraţie separatistă, statul respectiv este împiedicat să exercite orice autoritate sau control, pot totuşi să fie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” acestui stat în conformitate cu sensul autonom al acestui termen din articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are puterea „să asigure oricărei persoane … drepturile şi libertăţile” definite în Convenţie. De asemenea, îmi este dificil să accept concluzia majorităţii Curţii că, într-o astfel de situaţie de fapt persoanele de pe teritoriul unui stat rămân „sub jurisdicţia” statului respectiv, dar că domeniul acestei ”jurisdicţii” este redus, statul continuând să aibă obligaţii pozitive cu privire la drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor de pe teritoriul respectiv. Însăşi folosirea termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referirea care este făcută în hotărâre la jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 1 referitor la astfel de obligaţii, mi se pare a fi atât eronată, cât şi inutilă în contextul acestei cauze. Această jurisprudenţă – cu referirele ei cu privire la echilibrul just care trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost dezvoltată într-un context factologic unde statul pârât a exercitat un control deplin şi efectiv pe întregul său teritoriu şi unde persoanele care s-au aflat pe teritoriul respectiv s-au aflat în mod incontestabil sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei. Argumentele respective ale Curţii nu pot, în opinia mea, să fie adaptate la un context fundamental diferit în care un stat este împiedicat de circumstanţe care se află în afara controlului său să exercite orice autoritate în cadrul teritoriului său şi unde întrebarea este dacă persoanele care se află pe teritoriul respectiv trebuie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei.

Eu nu pot să accept că, într-o astfel de situaţie, responsabilitatea unui stat pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie a persoanelor de pe teritoriul său poate fi angajată datorită omisiunii din partea sa de a dovedi că a făcut suficiente eforturi de ordin legal sau diplomatic pentru a garanta aceste drepturi. În contextul specific al prezentei cauze, responsabilitatea unui stat pentru detenţia ilegală a persoanelor deţinute pe un teritoriu care este în afara controlului său efectiv nu poate, în opinia mea, să depindă de faptul dacă la un anumit moment statul depune, aşa cum apreciază Curtea, eforturi suficiente pentru a asigura eliberarea acestor persoane. De asemenea, eu nu pot accepta o interpretare a Convenţiei care ar cere Curţii să facă o evaluare, în contextul unei situaţii internaţionale complexe şi fluctuante, dacă anumite măsuri de ordin legal sau diplomatic sunt eficiente pentru a restabili ordinea constituţională pe teritoriului statului, dacă astfel de măsuri au fost posibile în practică şi dacă ele au fost în mod adecvat implementate de către statul respectiv.

9. Eu pot fi de acord ca, atunci când un stat este împiedicat să exercite orice autoritate sau control asupra teritoriului aflat în cadrul frontierelor sale, omisiunea acestuia să poată angaja responsabilitatea sa conform Convenţiei în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsabilitate, în opinia mea, poate fi angajată numai în circumstanţe excepţionale atunci când probele de care dispune Curtea dovedesc în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau efort din partea statului respectiv pentru a reconfirma autoritatea sa şi a reinstaura ordinea constituţională pe teritoriului său, aşa încât o astfel de atitudine să aibă drept rezultat acceptarea tacită de către stat a exercitării autorităţii sau „jurisdicţiei” pe teritoriul său de către o administraţie ilegală.