Universitatea petrol gaze din ploieşTI

Stadialitatea psihosocială (Eric Erikson)

Neofreudienii s-au concentrat în principal, asupra dezvoltării Eului, pe care l-au considerat un domeniu neglijat de către Freud. Un exemplu este oferit de teoria dezvoltării psihosociale, elaborată de Erikson, care, ca şi Freud, a considerat că individul se confruntă cu o serie de conflicte ce trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltării unei personalităţi sănătoase şi armonioase. Dar în teoria lui Erikson conflictele nu sunt centrate pe zone ale corpului ci pe relaţiile individului cu alţi membri ai societăţii.

Teza centrală a acestei teorii este că potenţialul de dezvoltare al individului capătă împlinire de-a lungul existenţei sale, fiecare etapă fiind deschisă unei noi achiziţii psihosociale ca urmare a unei crize de dezvoltare; crizele de dezvoltare apar din conflictul dintre posibilităţile de relaţionare ale persoanei şi cerinţele mediului social. Cele 8 stadii eriksoniene acoperă perioada întregii vieţi.

Primul stadiu în teoria lui Erikson are la bază conflictul încredere-neîncredere (de la naştere până la aproximativ un an şi jumătate). Copilul trebuie să-şi stabilească atitudinea de bază faţă de lumea din jurul său. Dacă în acest stadiu beneficiază de satisfacţie şi confort, acest lucru îl va ajuta să-şi dezvolte o atitudine mai încrezătoare. Dacă îngrijirile nu sunt consistente, rezultă neîncredere faţă de cei de care depinde copilul, apoi faţă de toţi indivizii.

Pe măsură ce copilul învaţă să meargă, se confruntă cu alt conflict de autonomie-dependenţă (intre 1½ – 3 ani ). Noile provocari fizice pe care le înfruntă îi pot susţine încrederea sau îl pot face să se simtă pur şi simplu incapabil. În această perioadă se va stabili atitudinea generală cu care copilul va merge mai departe.

Al treilea stadiu apare pe măsura dezvoltării sociale şi fizice, când copilul se confruntă cu conflictul dintre iniţiativă şi vinovăţie (între 3 şi 6 ani). Deoarece copilului i se cere să-şi asume din ce în ce mai multă responsabilitate pentru viaţa sa, el poate ajunge să-şi dezvolte un puternic simţ de iniţiativă, sau poate ajunge să se simtă vinovat ca nu şi-a îndeplinit corespunzător responsabilităţile.

Copilul mai mare (6 - 12 ani) se confruntă cu conflictul sârguinţă-inferioritate, pe măsură ce are de înfruntat tot mai multe provocări noi. El poate să se străduiască să le depăşească sau poate să capete un sentiment caracteristic de incapacitate.

Al cincilea stadiu apare la adolescenţă (12 - 20 de ani) când trebuie rezolvat conflictul identitate - confuzie de rol. Mulţimea noilor roluri sociale şi apartenenţa la grupurile sociale diferite presupun dezvoltarea unui simţ integrator al propriei persoane; astfel adolescentul este copleşit de multitudinea de roluri pe care trebuie sau/şi alege să le joace. Identificarea unor răspunsuri satisfăcătoare presupune integrarea unei game variate şi contradictorii de percepţii despre sine şi de percepţii ale altora despre sine într-o structură coerentă, respectiv propria identitate. Nerealizarea propriului viitor, asumarea de responsabilităţi, edificarea unei identităţi negative, deviante (cu elemente pe care subiectul nu le doreşte şi le simte ca fiindu-i străine) sunt elemente ale identităţii care se află în contradicţie şi sunt uneori incompatibile cu normele sociale.

Ca tânăr adult omul se confruntă cu al şaselea conflict: intimitate - izolare în relaţiile cu alţii (20 - 35 de ani). Intimitatea presupune fuzionarea liberă a identităţilor fără să existe temeri şi nici pierderea acestora. Recompensele asociate intimităţii sunt atât de mari încât şi persoanele cu echilibru psihologic fragil vor fi dispuse să-şi asume riscurile. Alternativa nefavorabilă a celor care refuză acceptarea limitărilor propriei independenţe sau riscurile intimităţii este aceea a izolării.

La maturitate, idividul se confruntă cu un conflict între realizare - rutină/stagnare (35 - 60 de ani). În această etapă se formulează şi realizează observaţii amplasate dincolo de limitele propriului sine şi raportate la elemente ca: familia, cariera profesională, societatea în ansamblu. Este perioada în care conflictul interior se poate manifesta sub forma crizei vârstei mijlocii (“midlife crisis”).

Ultimul stadiu apare la vârste de peste 60 de ani, când individul trebuie să accepte realitatea apropierii morţii, care presupune conflictul de a o întâmpina integru sau cu disperare. Integritatea Eului rezultă din faptul că individul poate privi retrospectiv propria existenţă, cu satisfacţie, fiind capabil să accepte atât succesele cât şi insuccesele proprii. Când retrospectiva nu este privită cu mulţumire şi când individul constată că nu există timpul disponibil pentru operarea unor schimbari majore, stabilirea unor noi obiective precum şi realizarea acestora, rezultă disperarea. Individul este nemulţumit de propria viaţă şi dezvoltă o imagine de sine negativă ce nu mai poate fi modificată.

Putem observa din teoria lui Erikson că dezvoltarea Eului continuă toată viaţa si că fiecare perioadă de vârstă se confruntă cu propriul sau set de probleme şi conflicte.
Stadiile dezvoltării psihosociale

Stadiul	Principala achiziţie (variantele extreme)	Factorii sociali Determinanţi	Corolarul Axiologic
Infantil (0-1 ani)	Încredere/Neîncredere	Mama sau substitutul matern	Speranţa
Copilărie mică (1-3 ani)	Autonomie/Dependenţă	Părinţii	Voinţa
Copilărie mijlocie (3-6 ani)	Iniţiativă/Retragere, vinovăţie	Mediul familial	Finalitatea acţiunii
Copilărie mare (6-12 ani)	Sârguinţă,eficienţă/ Inferioritate	Şcoala şi grupul de joacă	Competenţa
Adolescenţă (12-18/20ani)	Identitate/Confuzie	Modelele şi covârstnicii	Unitatea
Tânărul adult (20-30/35 ani)	Intimitate/Izolare	Prietenii, relaţia de cuplu	Mutualitatea afectivă
Adultul (35ani–50/60 ani)	Realizare/Rutină	Familia şi profesia	Responsabilitatea, devoţiunea
Bătrâneţea (peste 60 ani )	Integritate/Disperare	Pensionarea, apusul vieţii	Înţelepciunea

EXERCIŢII ŞI TEME DE REFLECŢIE

1. 
   Identificaţi tipuri de schimbări transformative şi variaţionale în cadrul fiecărui stadiu de dezvoltare la Kohlberg.
   
2. 
   Realizaţi o schemă a dezvoltării unei persoane, care să cuprindă toate stadiile expuse în acest capitol.
   
3. 
   Identificaţi şi explicaţi, din surse bibliografice, principalele complexe conform teoriei psihanalitice.
   
4. 
   În ce stadiu de dezvoltare vă aflaţi în prezent, conform teoriei stadialităţii psihosociale şi ce tip de conflict caracterizează acest stadiu?
   

1.2. ADOLESCENŢA

Etape în cercetarea adolescenţei
Stanley Hall lansează, la începutul secolului XX, prima lucrare despre această perioadă a vieţii, lucrare intitulată “Adolescenţa. Psihologia sa şi relaţiile sale cu psihiatria, antropologia, sociologia, sexologia, crima, religia şi educaţia”. Mai apoi, în decursul secolului XX vom observa conturarea a trei etape principale în evoluţia cercetărilor despre adolescenţă (Steiner & Lerner, 2004, după Marhan, 2006):

• Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor modele teoretice ale adolescenţei (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii descriptive despre toate faţetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea, relaţiile cu egalii şi părinţii etc.

• Perioada care debutează cu anii ’70 şi până în prezent este marcată de preocupările de testare a ipotezelor şi verificare a teoriilor anterioare prin cercetări empirice. În aceşti ani interesul s-a concentrat mai ales asupra identificării unor explicaţii coerente pentru plasticitatea şi diversitatea dezvoltării, precum şi aplicarea cunoştinţelor teoretice în rezolvarea unor probleme practice acute.

• În prezent cercetarea adolescenţei este considerată un capitol important al ştiinţei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de veni în sprijinul practicienilor din domenii diverse, al dezvoltării de politici sociale sau educaţionale etc., astfel încât să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individuale şi al societăţii în ansamblu.

Adolescenţa: perioadă de trecere către vârsta adultă
Conform diverselor modele teoretico-experimentale, până la transformarea în adult omul trece prin mai multe stadii de dezvoltare în care activitatea fundamentală constă în pregătirea pentru integrarea în viaţa activă, din punct de vedere social şi profesional, ca adult. Majoritatea proceselor desfăşurate în diverse perioade de viaţă se subordonează acestei importante activităţi: dezvoltarea cognitivă (cu baze neurofiziologice, dar stimulată de educaţie), dezvoltarea socială (achiziţia normelor sociale şi culturale şi respectarea acestora; stabilirea rolului şi statusului social; evoluţia morală), evoluţia pe plan sanogenetic (menţinerea sănătăţii) etc. Încă din primii ani de viaţă copilul experimentează, prin intermediul comportamentului ludic şi cu ajutorul adulţilor, diferite roluri: se joacă “de-a doctorul” sau “de-a mama”, explorează lumea înconjurătoare pentru ca mai târziu să poată avea abilităţi de a o modifica în funcţie de solicitări, experimentează respectarea şi nerespectarea normelor, achiziţionează şi internalizează diverse modele comportamentale, dar şi raţionale (de gândire, moduri copiate, dar şi specifice de a rezolva probleme etc.). Acest comportament complex se derulează în diferite moduri şi la diverse nivele pe parcursul întregii vieţi şi poate fi denumit învăţare.

Pregătirea pentru vârsta adultă porneşte în copilărie de la întrebări de tipul “ce voi fi când voi fi mare?” şi continuă în perioada adolescenţei cu crearea unei identităţi prin diverse experimentări realizate de adolescent.

Durata perioadei adolescenţei
Cei mai mulţi psihologi, dintre cei care au studiat dezvoltarea umană, consideră că adolescenţa acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 şi 18-20 de ani. Sunt însă şi autori care vorbesc despre o adolescenţă prelungită chiar până la 25 de ani. Limitele expuse mai sus sunt însă considerate în termeni de medie, fetele intrând în etapa pubertăţii mai devreme, la vârsta de 10 sau 11 ani, devenind astfel adolescente înainte de a atinge limita inferioară de vârstă amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroşi tineri care depăşesc 20 de ani şi continuă să manifeste multe dintre caracteristicile adolescenţei. Ca urmare, adolescenţa nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, ci şi în termeni de schimbări transformative şi variaţionale, existând persoane care intră sau ies din acestă etapă mai devreme sau mai târziu decât alţii.

Ţinând cont de existenţa elementelor comune şi a diferenţelor, în cele ce urmează ne vom ocupa de aspectele dezvoltării având ca reper acest interval de vârstă.

Sarcini majore ale dezvoltării în adolescenţă
Principala sarcină de realizat (în mod inconştient) de adolescent este aceea de a îşi crea o identitate stabilă şi de a deveni un adult matur, complet şi productiv (Perkins, 2001). Pe măsură ce îşi dezvoltă o conştiinţă de sine clară, experimentează diferite roluri² şi se adaptează la schimbările pe care le trăieşte, adolescentul realizează o serie de paşi în direcţia creerii identităţii proprii, paşi care reprezintă ei înşişi sarcini importante ale dezvoltării. Aceste „sarcini ale dezvoltării” sunt circumscrise conceptului de normalitate în societatea modernă. În cazul adolescentului între principalele sarcini regăsim (Marhan, 2006):

• 
  Dezvoltarea de noi relaţii sociale, în special cu ceilaţi băieţi şi fete care fac parte din aceaşi generaţie, bazate pe intimitate, încredere şi respect faţă de alte persoane. Adolescenţii experimentează interacţiunea cu ceilalţi într-o manieră mai apropiată de cea a adulţilor. De reţinut este şi faptul că maturitatea fizică joacă un rol important în relaţiile cu egalii: adolescenţii care se maturizează mai lent (sau mai rapid) decât ceilaţi vor fi eliminaţi din grupul de covârstnici şi vor intra în grupuri cu nivel similar de maturitate fizică şi relaţională.
  
• 
  Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie. În această etapă adolescenţii dezvoltă o definiţie proprie cu privire la ce înseamnă a fi „bărbat” sau „femeie”.
  
• 
  Majoritatea adolescenţilor tind să se conformeze rolurilor de sex masculin sau feminin impuse de contextul cultural în care trăiesc şi se dezvoltă.
  
• 
  Acceptarea imaginii corporale (înfăţişarea fizică sau eul corporal). Pubertatea şi viteza schimbărilor fizice care au loc în adolescenţă prezintă variaţii inter-individuale puternice. Dificultatea sau uşurinţa cu care adolescentul face faţă acestor schimbări depinde şi de măsura în care el reuşeşte să se încadreze în şabloanele determinate cultural (stereotipuri) bine definite, ale „corpului perfect”.
  
• 
  Câştigarea independenţei emoţionale în relaţie cu părinţii şi a unui nou statut în cadrul familiei. În cursul dezvoltării lor, copii internalizează valorile şi atitudinile părinţilor. Adolescentul este pus în situaţia de a redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimental încrederii în sine, în propriile valori, judecăţi şi sentimente. Pentru ambele părţi această trecere este mai lină atunci când părinţii şi adolescentul reuşesc să ajungă la un acord privind acordarea unui nivel de autonomie mutual acceptabil, care se va amplifica treptat.
  
• 
  Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie. Maturizarea sexuală şi emoţională reprezintă un element de bază pentru realizarea acestei sarcini de dezvoltare extrem de dificilă (aceasta cu atât mai mult cu cât, adesea, adolescenţii confundă trăirile de natură sexuală cu intimitatea autentică) şi care, de cele mai multe ori, continuă şi la vârsta adultă.
  
• 
  Pregătirea pentru cariera profesională. În societatea actuală, adolescentul este considerat adult atunci când devine independent şi din punct de vedere financiar. Cum astăzi independenţa financiară şi cariera profesională sunt interdependente, rezolvarea aceastei sarcini este în unele cazuri extrem de dificilă.
  
• 
  Dezvoltarea simţului etic şi al unui sistem de valori propriu. Dezvoltarea unui sistem de credinţe şi valori, a unei ideologii care să ghideze comportamentul în diferite contexte şi situaţii reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare.
  
• 
  Dorinţa de a dezvolta un comportament social responsabil. Familia reprezintă primul cadru în care copiii se definesc pe ei şi lumea în care trăiesc. Definirea unui status şi a rolului social pe care îl ocupă în cadrul comunităţii din care fac parte, dincolo de contextul familiei de origine, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenţi şi tineri.
  

Preadolescenţa sau pubertatea
Preadolescenţa (pubertatea) reprezintă zona de trecere de la copilărie către perioada adultă şi, după majoritatea autorilor, este considerată parte integrantă a adolescenţei. “Pubertatea este o perioadă de tranziţie între copilărie şi perioada adultă, în timpul căreia survine o stimulare a creşterii (puseu de creştere), apar caracteristicile sexuale secundare, fertilitatea devine activă şi schimbări psihologice profunde au loc” (National Research Council, 1999, după Handbook of Psychology, vol. 6, Developmental psychology edited by Richard M. Lerner, M. Ann Easterbrooks, Jayanthi Mistry)

Pubertatea este o perioadă fascinantă atât pentru observatori (părinţi sau profesori, adulţi în general), cât şi pentru subiecţii adolescenţi. Fascinaţia exercitată de această perioadă tumultoasă a vieţii provine din complexitatea ei dată de schimbările fizice rapide însoţite de schimbări psihologice profunde şi dramatice, precum şi de accentuarea sexualităţii sau maturizarea sexuală. Dacă în urmă cu câteva decenii pubertatea (ba chiar întreaga perioadă a adolescenţei) era considerată ca o perioadă de criză acută, tensională, cu probleme intraindividuale şi interindividuale (între adolescent şi familie) în ultima perioadă studiile ştiinţifice au arătat că, din punct de vedere statistic, majoritatea adolescenţilor nu resimt această trecere ca pe o criză gravă, ci ca pe o perioadă de adaptare la fel ca oricare alta de pe parcursul vieţii. Există totuşi şi adolescenţi care trec prin transformări dramatice şi crize tensionate, dar ei nu reprezintă o majoritate.

Pubertatea este caracterizată de modificări biologice numeroase, orice modificare la nivel biologic punând în funcţiune mecanisme adaptative la nivel psihologic. Modificările biologice cele mai vizibile sunt creşterea în înălţime (apar puseele de creştere) şi maturizarea sexuală. Menţionăm că reperele de tip vârstă pe care le vom da în această lucrare sunt orientative şi pot fi uşor diferite în funcţie de elemente ca: specificul genetic (familial) al adolescentului, specificul populaţional, mediul înconjurător (climă, altitudine etc.) ş.a.m.d. Totodată trebuie specificat că există diferenţe între sexe în privinţa modificărilor biologice (aşa cum am mai arătat, puseele de dezvoltare apar mai devreme la fete decât la băieţi, dezvoltarea fizică a băieţilor este mai intensă decât cea a fetelor, schimbările în plan cognitiv şi afectiv sunt diferite), dar există şi diferenţe în cadrul aceluiaşi sex, între indivizi, în funcţie de diverşi factori (mediu, genetic).

Puseul de dezvoltare la fete debutează în jurul vârstei de 10-11 ani, şi diminuează puternic în jurul vârstei de 14-15 ani, iar la băieţi începe la aproximativ doi ani mai târziu decât la fete (12-13 ani) şi scade în intensitate puternic la 16-17 ani. Fetele cresc în medie 15–18 cm, iar băieţii 20–23 cm. Dezvoltarea fizică (creşterea în înălţime, dezvoltarea musculară, maturizarea sexuală) continuă şi după perioadele menţionate, dar mult mai puţin. Creşterea nu are loc în mod unitar, ci secvenţial în diferite segmente ale corpului: mai întâi se lungesc membrele inferioare şi superioare, apoi trunchiul şi umerii. Forţa fizică a băieţilor creşte mai mult decât în cazul fetelor, datorită dezvoltării masei musculare. Fetele au o cantitate mai mare de ţesut adipos.

Datorită modificărilor de tip hormonal şi a unei reechilibrări interne a corpului apar caracterele sexuale secundare (pilozitate facială şi schimbarea tonalităţii vocii la băieţi, dezvoltarea sânilor, schimbarea conformaţiei corpului la fete). Fetele ating maturitatea sexuală în medie la 15 ani, iar băieţii la 17 ani. Maturizarea sexuală, ca orice alt proces al dezvoltării, este influenţată de factorii genetici şi cei de mediu.

Solicitările la care este supus organismul datorită modificărilor somatice şi fiziologice din perioada pubertăţii, precum şi schimbările de rol şi cautările adolescenţilor duc la apariţia facilă a unei oboseli de tip cronic la ambele nivele intraindividuale: fizic şi psihic. Modificările corporale influenţează sistemul cognitiv (adolescenţii uită, par cu mintea împrăştiată), sistemul afectiv (uneori sunt melancolici, apatici, alteori expansivi, exuberanţi), precum şi sistemul motivaţional (interesele se schimbă, par superficiali în îndeplinirea sarcinilor etc.).

Modificările hormonale din această perioadă pot duce la efecte corporale percepute negativ de adolescent: ţesut adipos la fete, acnee juvenilă la ambele sexe, uneori membrele superioare şi cele inferioare sunt percepute ca fiind prea lungi de către băieţi etc. Aceasta poate avea ca rezultat apariţia unor sentimente de inferioritate la adolescentul puber.

Odată cu observarea diferenţelor interindividuale în dezvoltarea adolescenţilor (la unii dezvoltarea este accelerată, la alţii încetinită sau întârziată) au fost elaborate diverse teorii sau moduri de abordare a acestei perioade de vârstă, majoritatea abordărilor având însă puncte comune.

Conform unor studii realizate de Jones şi Bayley prin chestionarea unor loturi de adulţi, băieţii care se maturizează mai repede fizic se dezvoltă mai repede şi din punct de vedere psihic şi social. Aceştia obţin în grupurile din care fac parte o poziţie socială mai bună, de multe ori ocupând o poziţie de lider. Adulţii chestionaţi afirmă, pe de altă parte, că băieţii la care schimbările puberale apar mai târziu sunt percepuţi ca fiind mai imaturi psihic şi social şi mai puţin integraţi. După cum se poate observa, studiile efectuate de cei doi cercetători urmăresc percepţia socială a schimbărilor din perioada adolescenţei timpurii.

Alte studii arată că băieţii care intră mai repede în perioada adolescenţei timpurii au o imagine de sine pozitivă, atât datorită percepţiei şi feedback-ului social pozitiv, cât şi dezvoltării corporale (cresc în înălţime, se dezvoltă forţa musculară etc.).

Studiile orientate către evaluarea modificărilor din perioada adolescenţei la fete arată că o parte dintre fetele care se maturizează repede nu acceptă cu uşurinţă noua imagine corporală. Ele au o senzaţie de disconfort şi încearcă să mascheze schimbările corporale apărute cu ajutorul vestimentaţiei. În funcţie de evenimentele care au loc în viaţa lor o parte dintre fete îşi schimbă atitudinea faţă de propriul corp în sens pozitiv, iar o parte rămân cu o imagine a eului corporal negativă şi, direct relaţionată cu aceasta, o atitudine negativă faţă de propria persoană.

Diferenţele de tip comportamental-cultural determină, de asemenea, şi existenţa categoriei de fete mulţumite de maturizarea rapidă, care urmăresc să devină mai atractive şi/sau populare în rândul băieţilor. Studii longitudinale au pus în evidenţă efectele negative ale maturizării rapide: conform rezultatelor obţinute o parte dintre fetele cu maturizare fizică rapidă au rezultate şcolare mai slabe (cu tendinţa de a abandona şcoala) sunt labile emoţional, au o capacitate redusă de autocontrol, consumă substanţe şi stabilesc mult mai uşor relaţii sexuale decât fetele cu o maturizare mai lentă.

Studii de genul celor la care am facut referire anterior au stat la baza unui model integrativ al pubertăţii, în care, în studierea acestei perioade de vârstă, sunt luaţi în considerare atât factorii biologici, cât şi cei psihologici şi contextuali (de mediu). Un punct de răscruce în integrarea pubertăţii cu procesele biologice, psihologice şi contextuale a fost publicaţia „Fetele la vârsta pubertăţii” (Girls at Puberty, Brooks-Gunn & Petersen, 1983), urmată la scurt timp de modele care încorporau interacţiunile reciproce dintre procesele biologice, psihologice şi contextuale, procese care contribuie la crearea experienţei pubertăţii.

În paralel cu articularea acestor teorii au început să apară în literatura de specialitate studii experimentale asupra relaţiei dintre specificul hormonal al perioadei pubertăţii şi dezvoltarea psihologică a adolescentului. În acest fel studiile menţionate au consolidat abordarea integrativă a acestei perioade de vârstă, cu extensie la întreaga perioadă a adolescenţei şi cu referire la cele trei tipuri de influenţe în dezvoltare: psihologice, biologice şi contextuale.

După ce în primii ani de viaţă copilul a fost caracterizat de activităţi din zona identificării (Băban & Mih, 2001), în perioada adolescenţei asistăm la o creare a identităţii prin reorganizarea vieţii intrapsihice individuale, care începe cu reprezentarea noilor experienţe corporale şi sexuale. Dacă mai întâi (în perioada preadolescenţei) experienţele de acest tip sunt percepute ca fiind exterioare adolescentului, pe parcurs acesta le va integra în corpul matur, valorizându-le prin comparaţie cu alţi adolescenţi.

Odată cu reorganizarea imaginii corporale, în contextul sexualităţii mature are loc o erotizare a vieţii afective, dar au loc şi reorganizări privind anumite valori (prin asumarea unor valori personale), pulsiuni sau impulsuri precum gestionarea şi modularea agresivităţii, identificarea echilibrului optim între agresivitate şi tandreţe, concepţia asupra istoriei personale şi a existenţei unui viitor planificat de către adolescent.

Aceste reorganizări se desfăşoară echilibrat şi constructiv la adolescenţii care au o funcţionalitate fizică şi psihică ce corespunde vârstei, care au achiziţionat într-un mod eficient şi optim elementele psiho-afective şi de personalitate din etapele anterioare ale dezvoltării şi care beneficiază de suport social şi familial, în special din partea persoanelor semnificative (profesori, covârstnici etc.)

Multiplele transformări care au loc în perioada adolescenţei pot fi grupate în cinci categorii majore: este vorba în principal despre transformări fizice, cognitive, emoţionale, sociale şi comportamentale.

Trebuie subliniat că transformările corporale, strâns legate de atingerea maturităţii sexuale, au un impact major asupra întregii personalităţi a adolescentului (incluzând aici sfera intelectuală, motivaţional-afectivă şi cea a relaţiilor interpersonale).

Deoarece dezvoltarea adolescentului nu apare ca un continuum perfect, putem identifica mai multe stadii ale maturizării în această perioadă:

• 
  adolescenţa timpurie (perioada puberală, 9, 10 - 12 ani);
  

• 
  adolescenţa (13 - 15 ani);
  
• 
  adolescenţa târzie (16 - 18 ani).
  

Tabelul de mai jos sintetizează câteva aspecte cheie pentru fiecare dintre aceste trei sub-stadii de dezvoltare.

Tabelul 1 – Aspecte generale ale dezvoltării în adolescenţă (preluare Marhan, 2006)

Adolecenţa propriu-zisă (14/15 – 18/19 ani)
Unii autori (Şchiopu, Verza, 1995) consideră că adolescenţa este etapa dintre pubertate şi tinereţe, adică începe la 14/15 ani şi durează până la 18/20 de ani. Alţii (Seamon şi Kenrick, 1992) definesc adolescenţa ca fiind etapa care începe cu intrarea în pubertate şi se termină atunci când persoana devine adult tânăr, adică începe în jurul vârstei de 11/12 ani şi durează până la 20/25 ani. Astfel este inclusă şi pubertatea în perioada adolescenţei.

Sfârşitul adolescenţei şi începutul etapei adulte este marcat:

• 
  din punct de vedere biologic, de atingerea dimensiunilor corporale caracteristice pentru vârsta adultă şi dezvoltarea completă a organelor sexuale;
  
• 
  din punct de vedere psihologic, de formarea personalităţii (la sfârşitul adolescenţei însuşirile de personalitate devin mai stabile);
  
• 
  din punct de vedere social, de ocuparea unui loc de muncă şi întemeierea propriei familii.
  

Durata adolescenţei depinde, printre altele, şi de gradul de şcolarizare al persoanei. Unii copii, după ce termină învăţământul obligatoriu, nu continuă şcoala. Ei rămân acasă sau se angajează şi mulţi dintre ei se căsătoresc mai repede decât cei care continuă şcoala. Pentru ei adolescenţa se termină cu câţiva ani mai repede decât pentru cei care urmează şcoala profesională sau liceul şi eventual o facultate. Pentru aceştia din urmă adolescenţa, din punct de vedere psihologic şi social se termină mai târziu, după 20 de ani, uneori chiar la 25 de ani.

Mulţi autori vorbesc despre adolescenţă ca despre o perioadă de criză, cu numeroase probleme pe plan afectiv şi comportamental, cu tensionarea relaţiilor dintre adolescent şi familie. Părinţii, profesorii, cei mai în vârstă de multe ori condamnă “tineretul de azi” şi pe tineri îi consideră neserioşi, incapabili să-şi asume responsabilităţi. Aceşti adulţi susţin că ei, în tinereţe au fost altfel. Doi filosofi exprimă aceste păreri astfel:

Tineretul de astăzi “are obiceiuri rele, dispreţuieşte autorităţile, nu-i respectă pe cei bătrâni şi pălăvrăgeşte în loc să lucreze. Tinerii …îşi contrazic părinţii, vorbesc cu emfază, înfulecă la masă, îşi tiranizează rudele” (Socrate). “Adolescenţii de azi nu mai pot fi stăpâniţi. Mănâncă precum porcii, nu au pic de respect faţă de adulţi, îşi întrerup şi contrazic părinţii şi îşi terorizează profesorii” (Aristotel).

Aceste consideraţii arată că în ultimii 2000 de ani nu s-au schimbat nici comportamentul adolescenţilor şi nici părerile celor mai în vârstă despre tineri! Unii definesc adolescenţa ca o perioadă a “anormalităţilor normale”, perioadă în care este anormal ca totul să se petreacă normal (Hutter, după Gorgos, 1985).

Adolescentul este caracterizat de coexistenţa trăsăturilor infantile cu trăsături care anticipează viitorul adult. Comportamentul este oscilant: uneori copilăros, alteori sfidător, opoziţionist, alteori matur. Aceste particularităţi ale adolescenţei au mai multe cauze:

• 
  atitudinea oscilantă a adulţilor faţă de adolescenţi. Uneori adulţii se comportă cu ei ca şi cum ar fi persoane mature şi le cer să acţioneze independent şi cu responsabilitate. În alte situaţii, aceiaşi adulţi, le pretind să se subordoneze ca şi copiii;
  
• 
  discordanţa dintre aspiraţiile, idealurile adolescenţilor, dorinţa lor de a deveni personalităţi deosebite şi posibilităţile destul de limitate de a realiza aceste aspiraţii;
  
• 
  adolescenţii se maturizează mai repede biologic decât psihologic şi social. Din punct de vedere biologic ei ar avea posibilitatea să-şi întemeieze familia proprie, dar sunt dependenţi material de părinţii lor. Această situaţie produce frustrări, conflicte, nemulţumiri.
  

Datorită acestor aspecte în perioada adolescenţei poate să apară o “negociere” de pe poziţii dure cu familia şi alţi adulţi semnificativi pentru adolescent. Negocierea se realizează, de obicei, pe două planuri: material/economic şi emoţional.
Dezvoltarea cognitivă

Memoria şi atenţia se află la nivelul lor maxim de dezvoltare. Limbajul se dezvoltă în continuare: vocabularul este îmbogăţit, vorbirea este expresivă. Imaginaţia se manifestă sub toate aspectele sale. Reveria este frecventă, temele predominante fiind relaţiile cu sexul opus şi planificarea viitorului (alegerea profesiunii, întemeierea familiei). La unii adolescenţi imaginaţia creatoare este foarte dezvoltată. Ei realizează invenţii sau opere artistice mai mult sau mai puţin valoroase.

Gândirea atinge posibilităţile sale maxime din punctul de vedere al capacităţii de a opera cu informaţiile, dar cantitatea de cunoştinţe şi experienţa sunt încă limitate.

În concepţia lui J. Piaget inteligenţa adolescentului se află în stadiul operaţiilor formale care a început încă în jurul vârstei de 12 ani. După cum arată Piaget copilul “nu reflectează decât în legătură cu acţiunea în curs şi nu elaborează teorii…”. “Adolescentul, în opoziţie cu copilul, este un individ care reflectează în afara prezentului şi elaborează teorii despre toate lucrurile, complăcându-se, în special, în consideraţii inactuale”. “Această gândire reflexivă, caracteristică adolescentului, apare la 11-12 ani, în momentul când subiectul devine capabil să raţioneze în mod ipotetico-deductiv, respectiv cu ajutorul unor simple aserţiuni, fără relaţia necesară cu realitatea…”. Gândirea adolescentului nu mai este legată de concret, adică de obiecte şi imagini vizuale. El devine capabil să opereze pe plan mintal cu propoziţii, adică cu enunţuri verbale; să judece nu numai referitor la ceea ce este real, ci şi referitor la ceea ce este posibil; dacă se confruntă cu o problemă, poate să formuleze diferite ipoteze, să le verifice sistematic, să facă raţionamente ipotetico-deductive.

Afectivitatea; conştiinţa; relaţiile interpersonale

În prima parte a adolescenţei se menţine labilitatea afectivă caracteristică etapei pubertăţii. Cu timpul adolescentul îşi îmbogăţeşte experienţa afectivă, devine mai independent şi în acelaşi timp devine mai stabil emoţional.

Sentimentele devin mai profunde şi mai stabile decât în etapa precedentă. Sentimentele de prietenie şi dragoste au o importanţă deosebit de mare, dar şi alte sentimente şi pasiuni pot deveni intense şi stabile: pasiunea pentru sport, pentru un domeniu artistic sau ştiinţific. Uneori devin intense sentimente sau pasiuni negative: gelozia, dorinţa de răzbunare, pasiunea pentru jocuri de noroc, sentimentele de superioritate sau inferioritate.

Conştiinţa. Adolescentul înţelege tot mai profund realitatea înconjurătoare, atât prin asimilarea cunoştinţelor şcolare cât şi prin îmbogăţirea experienţei de viaţă.

Conştiinţa de sine. Cei mai mulţi adolescenţi au tendinţa să se autoanalizeze. Ei încearcă să îşi conştientizeze calităţile, defectele, motivaţiile, interesele, sentimentele, atitudinile, sistemul de valori. Aceasta este perioada în care se formează sentimentul identităţii (adolescentul doreşte să se cunoască, să îşi dea seama cine este el şi să se delimiteze de cei din jur)

Sentimentul identităţii are mai multe componente dintre care amintim:

1. concepţia despre sine care cuprinde părerile despre calităţile şi defectele pe care le are - sau crede că le are (de ex. un adolescent se poate considera fiu ascultător, elev bun, prieten fidel, talentat în domeniul IT etc.).

2. stima de sine (modul în care se autoapreciază). Dacă adolescentul crede că are mai multe calităţi decât defecte atunci se vede într-un mod favorabil, şi capătă mai multă încredere în el, ca şi mai multe şanse de reuşită. Dacă însă este pus accentul pe defecte, pe aspectele negative, vor apărea sentimente de inferioritate, vor fi abordate problemele cu mai multă anxietate şi şansele de succes se vor reduce.

O componentă a conştiinţei de sine şi a sentimentului identităţii este imaginea mintală a propriului corp. În această etapă se observă o intensificare a interesului faţă de corpul propriu, manifestat şi prin faptul că adolescenţii se privesc frecvent în oglindă, acordând o mare importanţă aspectului extern.

Formarea sentimentului identităţii este un proces îndelungat şi destul de dificil. Cei mai mulţi adolescenţi trec printr-o perioadă de “criză de identitate” în cursul căreia îşi pun foarte multe întrebări de tipul: cine sunt eu, cum ar trebui să mă comport în anumite situaţii. Această criză are mai multe cauze.

Una dintre ele este aceea că adolescentul trebuie să ia multe decizii importante privind viitorul său (spre deosebire de secolele anterioare când băieţii de regulă continuau profesiunea tatălui, iar fetele se căsătoreau cu cel pe care îl alegeau în multe cazuri părinţii). El vrea să găsească cele mai bune soluţii, dar căutarea acestora este însoţită de nesiguranţă şi anxietate.

O altă cauză este legată de faptul că adolescentul se integrează în grupuri sociale în care trebuie să interpreteze variate roluri (să se supună în relaţiile cu părinţii sau profesorii, să colaboreze cu prietenii, să organizeze activitatea sau să se impună, să domine în unele împrejurări). El poate să devină nesigur privind modul în care trebuie să se comporte, poate să adopte comportamente nepotrivite situaţiei. În aceste situaţii vorbim despre confuzia de roluri.

În timpul acestei “crize” adolescentul experimentează diferite comportamente, joacă diferite roluri, schimbând relativ frecvent preocupările, preferinţele, prietenii. Aceste încercări au efecte pozitive, pentru că îl ajută pe adolescent să îşi îmbogăţească experienţa de viaţă şi să ia decizii potrivite. Deciziile luate prea repede privind alegerea profesiunii sau a căsătoriei împiedică realizarea acestor încercări care poate ar fi dus la o alegere mai bună.

Dacă în urma acestor experimentări adolescentul reuşeşte să sintetizeze însuşirile chiar contradictorii solicitate de diferite roluri, dacă reuşeşte să îşi perceapă aptitudinile, calităţile, defectele, atitudinile, valorile ca pe un tot unitar, atunci el a reuşit să îşi formeze identitatea. Întărirea identităţii eului este însoţită de intensificarea încrederii în sine, a autonomiei, şi de scăderea frecvenţei comportamentelor opoziţioniste, demonstrativ-nonconformiste.

Unele persoane nu reuşesc nici la vârsta adultă să îşi formeze sentimentul identităţii. Acestea rămân în stadiul confuziei de roluri. Aceşti adulţi nu au scopuri precise, îşi schimbă frecvent serviciul, partenerul.

Conştiinţa morală

Cercetările lui Kohlberg arată că aprox. 50% dintre adolescenţi şi adulţi rămân în stadiul moralităţii convenţionale. Aceştia pun un mare accent pe importanţa normelor, legilor, obişnuinţelor pe care le respectă pentru că “aşa trebuie”, “aşa au procedat şi alţii”, “aşa cer tradiţiile”. Ceilalţi, în timpul adolescenţei, trec în stadiul moralităţii postconvenţionale. În acest stadiu legile şi normele sociale nu mai au o valoare absolută, ci sunt văzute ca nişte instrumente necesare pentru buna funcţionare a unei societăţi. Ei înţeleg că unele norme sau legi pot fi în contradicţie cu bunele intenţii ale unei persoane şi încălcarea lor nu este neapărat condamnabilă.

Relaţiile interpersonale

Relaţiile cu familia. La vârsta adolescenţei în multe familii există tensiuni, conflicte. Acestea sunt mai frecvente în prima parte a adolescenţei. În această perioadă se menţine sau se accentuează atitudinea critică faţă de părinţi cât şi ambivalenţa faţă de familie (ambivalenţă care a început din perioada pubertăţii şi se exprimă prin dorinţa concomitentă de independenţă faţă de părinţi şi dorinţa de a fi sprijinit, ajutat la nevoie). Este o perioadă în care apare negocierea emoţională, urmată de cea materială.

Intensitatea şi durata conflictelor depind atât de adolescent cât şi de atitudinea părinţilor. Atitudinea prea rigidă, cu interdicţii exagerate, menţine starea tensională şi îngreunează însuşirea unor comportamente independente. Atitudinea prea indulgentă, nepăsătoare este la fel de dăunătoare deoarece adolescentul are nevoie de sprijinul, îndrumarea, afecţiunea părinţilor.

Relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă. În prima parte a adolescenţei relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă au o intensitate maximă. Cea mai mare parte a timpului liber este petrecut în grup. Aici adolescentul se simte independent, eliberat de subordonarea faţă de adulţi. În grup se poate afirma, îşi poate manifesta originalitatea. Adolescentul doreşte să fie deosebit, nonconformist şi grupul îi oferă un model de nonconformism în vestimentaţie, limbaj, comportament, prin care se poate opune adulţilor. El se conformează acestui model şi este foarte mulţumit de nonconformismul său.

Adolescenţii care dintr-un motiv oarecare nu se pot integra în grup (sunt împiedecaţi de părinţi, sunt prea introvertiţi, sunt respinşi de cei de aceeaşi vârstă din cauza unor deficienţe fizice sau din cauza mediului social din care provin) au sentimente de inferioritate, stări depresive, dezvoltarea lor afectivă sau socială poate fi perturbată.

După un timp influenţa grupului de prieteni scade. Se formează grupuri mai mici alcătuite din câteva perechi.

Cei mai mulţi tineri după terminarea şcolii se căsătoresc, încep să lucreze intrând astfel în etapa adultă cu toate responsabilităţile implicate.

EXERCIŢII ŞI TEME DE REFLECŢIE

1. 
   Care sunt principalele sarcini ale dezvoltării în adolescenţă?
   
2. 
   Realizaţi o schemă a dezvoltării cognitive în perioada adolescenţei.
   
3. 
   Ce anume şi cu cine negociază adolescentul?
   
4. 
   Comparaţi conceptele “identificare” şi “identitate”.