Muntele vrăjit expunere premergătoare

um

Ramase şi dădu chiar o mîna de ajutor. Apuca trupul de umeri şi ^aJ^u

MUNTELE VRĂJIT 599

dus de pe pat în sicriu, pe cearşaful şi perna împodobita cu dantele,

are a fost întins cadavTul lui Joachim, înalt şi solemn între sfeşnicele

f mizate de casa Berghof. Dar a doua zi se produse un fenomen care-l

târî pe Hans Castorp sa se despartă, sa se desprindă în sinea lui de

â şi sâ lase fără întîrziere sărăcăciosului păzitor al pietăţii domeniul

■ care îşi exercita profesia. în adevăr, Joachim, care pîna acum avusese

expresie atît de grava şi de loiala, începuse sa zîmbeasca în barba lui de războinic, iar Hans Castorp nu-şi ascunse impresia ca acest zîmbet avea tendinţa sa degenereze: inspira celui ce-l privea o brusca urgenţa. Si Doamne, în definitiv, părea fericit cînd veniră sa-l mai vadă, pesemne fiindcă sicriul urma sa fie închis şi înşurubat. Trecînd peste obiceiurile lui de semeţie înnăscuta, Hans Castorp atinse uşor cu buzele, in semn de rămas bun, fruntea îngheţata a lui Joachim cel de odinioară, şi cu toata neîncrederea faţa de omul din culise, paraşi cuminte camera împreună cu Luise Ziemssen.

Să lăsăm cortina sa cada, pentru penultima oara. Insa în vreme ce cade, vom mai merge cu gîndul împreuna cu Hans Castorp care a rămas în creierul munţilor, să privim în depărtare, către un cimitir în ceaţa, de la şes, unde o sabie se înalţă, sclipeşte şi se pleacă, şi sa ascultam cum răsuna nişte comenzi, iar o tripla salva — trei saluturi de onoare — se avintă peste mormîntul de soldat al lui Joachim Ziemssen, mormînt străbătut din loc în loc de rădăcini.

VII

Plimbare pe ţărm

Oare timpul însuşi poate fi povestit, ca atare, în sine şi pentru sine? Nu, iar o asemenea încercare ar fi, în adevăr, nebunească. Un om cu mintea sănătoasa nu va lua niciodată drept o povestire ceva în care s-ar spune: „Timpul trece, se scurge, timpul se revarsă", şi aşa mai departe. Ar fi aproape ca şi cum te-ar apuca sminteala sa ţii o ora întreaga una şi aceeaşi nota sau un singur acord — şi ai avea pretenţia că faci muzica. Fiindcă povestirea se aseamănă cu muzica prin aceea ca umple timpul, ca-l „foloseşte cum se cuvine", ca-l „împarte", că face în aşa fel încît „se întîmpla ceva" şi ca „se eliberează ceva" — pentru a cita, cu pietatea melancolica pe care o dedicam vorbelor celor morţi, nişte cuvinte ocazionale ale răposatului Joachim: cuvinte care au răsunat în urma cu foarte multă vreme — şi nu ştim în ce măsură cititorul îşi da seama într-un mod limpede cît a trecut de atunci. Timpul este elementul povestirii, aşa cum este şi cel al vieţii — este indisolubil legat de ea, cum este legat de corpurile din spaţiu. Timpul este, de asemenea, elementul muzicii, căci ea-l măsoară şi-l împarte, facîndu-l totodată plăcut şi preţios: iar prin asta, cum s-a spus, se înrudeşte cu povestirea, care nu este nici ea deci o succesiune (cu totul altceva decît prezenţa imediată şi scînteietoare operei plastice, care nu este legata de timp decît ca materialitate imedia fiind neputincioasa sa se realizeze altfel decît ca o scurgere şi ca un n şi are nevoie sa recurgă la timp, chiar daca ar încerca, la un moment sa-şi realizeze prezenţa în desavîrşita ei totalitate.

Acestea sînt lucruri vădite. Dar nu este mai puţin evident ca exi

ista"

j este

deosebire între povestire şi muzica. Elementul timp al muzici' numai unul singur: adică e o secţiune din timpul omenesc de pe P^a în care ea se revarsă pentru a-l înnobila şi exalta imens. DimP⁰

MUNTELE VRÂJIT 601

vestirea comportă două feluri de timp: în primul rînd, propriul ei adică durată muzicâl-reăla care-i condiţionează scurgerea şi

riţia; şi în al doilea rînd, timpul propriu conţinutului ei, care se zinta j_n perspectiva unui aspect atît de diferit, încît timpul imaginar 1 povestirii poate ori sa coincidă aproape complet cu scurgerea sa mu-icala, ori sa fie la o îndepărtare astrala. O bucata de muzica intitulata: Vals de cinci minute, durează cinci minute — şi numai prin aceasta şi nrin nimic altceva se stabileşte raportul ei cu timpul. Insa o povestire a cărei acţiune va dura cinci minute ar putea, în ceea ce o priveşte, sa se întindă pe o perioada de mii de ori mai mare, cu condiţia ca aceste cinci minute să fi fost împlinite cu o scrupulozitate excepţionala — şi ar putea totuşi să pară foarte scurta, deşi în raport cu timpul ei imaginar a fost foarte lungă. Pe de altă parte, este posibil ca dăinuirea evenimentelor relatate să depăşească la nesfîrşit durata proprie a povestirii care le înfăţişează abreviat — şi spunem „abreviat" pentru a indica un element iluzoriu, sau, ca sa ne exprimam foarte limpede, un element morbid care se manifestă în aceea că povestirea se foloseşte de o vraja ermetica şi de o perspectivă exagerată, amintind anumite cazuri anormale şi în mod vădit îndepărtate de la experienţa reala spre supranatural. Astfel avem însemnările fumătorilor de opiu care mărturisesc că, sub stapînirea stu­pefiantului, deci în răstimpul scurtei perioade a exaltării, au trăit nişte visuri care se întindeau pe zece, pe treizeci, pe şaizeci de ani sau care depăşeau toate limitele posibile ale unei experienţe omeneşti a timpului — prin urmare nişte visuri a căror durata închipuita depăşea propria lor durată şi în care se realiza o abreviere de necrezut a experienţei timpu-^U1> o accelerare a imaginilor, astfel încît ai fi putut crede, cum se ^expnmă un mîncâtor de haşiş, ca din mintea aflată sub ameţeala a ieşit "^ceva asemănător cu arcul unui ceasornic stricat".

"ovestirea poate oarecum sa înfăţişeze timpul în felul acestor visuri

'ticiale, adică să-l trateze în acest mod. Dar tot aşa cum poate sa-l

ateze", tot pe atît e de clar ca timpul, care este elementul povestirii,

e in egală măsura să devină obiectul ei. Şi daca ar însemna prea

sa afirmăm că se poate „povesti timpul", totuşi nu este o acţiune

atît de absurdă cît ni s-a părut din capul locului, aceea de a încerca

_u ^0Cl timpul într-o povestire, astfel încît sa fim în stare sa-i atribuim

,j_e ^ns ""blu, care ar aparţine în mod straniu visului, şi căreia i-am da

^ trea de „roman al timpului". De fapt, n-am formulat întrebarea

^ste Posibil să povesteşti timpul decît pentru a avea prilejul sa

602

THOMAS MANN

mărturisim că tocmai acesta este scopul ce ni l-am propus de-a lu_n„ povestirii de faţa. Şi de ne-am întrebat în treacăt daca auditorii adu_n în jurul nostru îşi dau limpede seama cît timp s-a scurs pîna în prezent de cînd cinstitul Joachim — mort de atunci — a aruncat într-o convorbi o observaţie similara asupra muzicii şi asupra timpului (care dovedest de altfel, o anumita înălţare alchimista a sufletului sau, întrucît obsei vaţii de acest gen nu se potriveau, la urma urmelor, cu firea lui) _ _n__atn fi fost deloc suparăţi ailînd ca pentru moment ei nu sînt tocmai lamunţi în privinţa aceasta: n-am fi suparăţi, ba chiar am fi bucuroşi pentru sim­plul motiv ca avem, evident, tot interesul ca şi ei sa împărtăşească senti­mentele eroului nostru, iar el, adică Hans Castorp, nu era deloc lămurit asupra acestui lucru - şi nu mai era de foarte multa vreme. Aceasta face parte din romanul lui, dintr-un roman al timpului — aşa, şi numai aşa tre­buie înţeleasa chestiunea.

în definitiv, cît de mult a trăit aici, sus, alături de Joachim, pînă la plecarea lui nesăbuita, sau cît a trăit cu totul; cînd, pentru a ţine seama de calendar, a avut loc aceasta prima plecare încăpăţînata, cît de mult a lipsit Joachim, cînd s-a întors, şi cîta vreme stătuse aici însuşi Hans Castorp pîna la revenirea lui Joachim, iar după aceea, pîna la ieşirea lui din timp; cît de mult, pentru a-l lasă deoparte pe Joachim, nu fusese prezenta doamna Chauchat, şi de cînd revenise iarăşi acolo (căci era iarăşi acolo), şi cît timp pamîntesc trăise Hans Castorp la „Berghof' pîna la reîntoarcerea ei: da, la toate aceste întrebări — presupunînd ca i-ar fi fost puse, ceea ce, de altfel, nimeni nu se gîndea sa facă şi nici chiar lui nu-i trecea prin minte sa le formuleze, întrucît desigur ca se temea sa şi le pună — la aceste întrebări n-ar fi ştiut sa răspundă decît frecîndu-şi fruntea cu vîrful degetelor şi n-ar fi ştiut s-o spună precis, deoarece era stapînit de un fenomen tot atît de tulburător ca şi acea greutate pe care o avusese chiar în prima seara a sosirii lui, anume greutatea de a-i spune domnului Settembrini cîţi ani are, ba, acum se găsea în faţa unei agr vâri a acestei dificultăţi, căci nu mai ştia deloc cîţi ani avea!

Faptul acesta poate părea ciudat, însă el este foarte departe de a nemaiauzit sau neverosimil, întrucît în anumite împrejurări oricaru dintre noi i s-ar putea întîmpla un lucru asemănător. Daca aceste împ jurari s-ar realiza, nimic nu ne-ar putea împiedica sa pierdem on ^ conştiinţa a scurgerii timpului şi prin urmare şi a vîrstei noastre.

fenomen este posibil deoarece nu dispunem de nici un organ

interi

pentru a percepe timpul, astfel ca sîntem incapabili sa-l determinai
MUNTELE VRĂJIT 603

recizie chiar aproximativa dintr-un punct de vedere absolut, adică mai P^{rm no}* î¹¹^¹¹⁶ $i ^^ara ajutorul reperelor exterioare. Nişte mineri ropaţi* lipsiţi de orice posibilitate de a observa succesiunea zilelor şi ntilor, în clipa cînd au fost salvaţi au evaluat la numai trei zile timpul trecut în întuneric. Cînd, de fapt, ei stătuseră îngropaţi zece zile. S-ar utea crede ca, în spaima lor, timpul trebuia sa le para lung. Insa el s-a ,j_US la mai puţin de o treime din durata lui obiectiva. Se pare deci ca *n împrejurări excepţionale neputinţa omeneasca tinde mai curînd sa trăiască timpul prescurtîndu-l foarte mult, decît sa-l evalueze cu prea _mare dărnicie.

Fără îndoiala, nimeni nu spune ca Hans Castorp ar fi întîmpinat vreo dificultate reala, daca ar fi dorit sa scape de aceasta incertitudine, facînd un simplu calcul, tot aşa cum l-ar putea face fara greutate şi cititorul dacă mintea lui sănătoasă refuza confuzia. Nici Hans Castorp nu se simţea, poate, prea la largul lui, dar nu-şi dădea osteneala sa facă vreun efort cît de mic pentru a scapă de aceasta confuzie şi nici ca sa calculeze exact timpul de cînd şedea aici, iar ceea ce-l împiedica era o teama, o teamă a cugetului sau — cu toate ca este cea mai mare lipsa de conştiin­ciozitate să nu ţii seama de timp.

Nu ştim daca trebuie sa invocam în apărarea lui faptul ca împre­jurările favorizau în mod special lipsa de interes, ca sa nu vorbim făţiş de reaua lui voinţa, aşa cum s-ar cuveni. Cînd doamna Chauchat reveni (dar cu totul altfel decît îşi închipuise Hans Castorp, însă despre acest lucru va fi vorba mai departe), postul Crăciunului trecuse încă o data, 'ar cea mai scurta zi — prin urmare începutul iernii, vorbind din punctul vedere astronomic — era foarte aproape. în realitate, daca neglijai le teoretice şi daca nu ţineai socoteala decît de zăpada şi de ⁿg, atunci puteai spune ca era iarăşi iarna, Dumnezeu ştie de cînd, da, ^{51 lnca u}na care nu fusese întrerupta decît în mod trecător de cîteva zile Dinţi de vara cu un azur de o profunzime atît de exagerata încît bătea egru, de cîteva zile de vara cum se întîmpla numai în plina iarna, cu condiţia sa fi uitat de zăpada, căci, în definitiv, ningea adesea şi ursul tuturor lunilor de vara. De cîte ori nu discutase Hans Castorp posatul Joachim despre aceasta confuzie în care sezoanele se ecau şi _se încurcau, erau jefuite anotimpurile anului, astfel ca anul ^vo h ^{a SCUft} °^{U za}'^{3ava sau} '^un8 ^cu repeziciune, încît - potrivit unei _u ^{pe car}e Joachim o rostise dezgustat, cu foarte multa vreme în ⁿⁱci nu mai putea fi vorba de timp. Dar, de fapt, ceea ce se

604

THOMAS MANN

amesteca şi se încurca în aceasta mare confuzie erau conceptele

^afecti_Ve

iar

sau diversele conştiinţe succesive ale unui „încă" sau ale unui „iată' aceasta experienţa încîlcitâ, afurisită şi în general amăgitoare, H Castorp o trăise în pofida stării lui sufleteşti, chiar din prima zi petrecut aici, sus: anume în timpul celor cinci mese formidabile, din sufrage ' zugrăvită în culori vesele, unde a şi fost apucat de o primă ameţeala d soiul acesta - relativ nevătâmătoare.

De atunci, aceasta iluzie a simţurilor şi a spiritului luase proporţii mai mari. Timpul, chiar cînd senzaţia subiectiva este slăbită sau desfi inţata, are totuşi o realitate obiectivă, întrucît activează, întrucît se scurge". Ramîne o problemă pentru gînditorii de profesie - iar Hans Castorp a încercat sa şi-o pună într-o zi, îmboldit numai de prezumţia lui tinerească - de a şti daca o cutie de conserve ermetic închisa şi aşezata pe raft este sau nu în afara timpului. Dar noi ştim foarte bine ca timpul îşi împlineşte opera chiar şi asupra celui care doarme. Un medic menţionează cazul unei copile de doisprezece ani care a adormit într-o zi şi a continuat să doarmă treisprezece ani - în acest interval însă ea n-a rămas o copila de doisprezece ani, ci s-a trezit femeie tînărâ, căci, între timp, crescuse. Şi, de altfel, cum ar putea fi altfel? Mortul e mort şi a parasiţ lumea aceasta; el are foarte mult timp, adică nu mai are absolut deloc - vorbind din punctul lui de vedere. Totuşi, faptul acesta nu împiedica ca unghiile şi pârul sa îi crească şi, după aceea, totul este posi­bil - dar nu vrem sa mai reamintim expresia studenţească de care s-a folosit într-o zi Joachim relativ la acest lucru, care, atunci, l-a supărat pe Hans Castorp ca om al şesului ce era. Şi lui îi creşteau părul şi unghiile şi, după cît se părea, îi creşteau destul de repede, căci adesea stătea într-unui din fotoliile frizerului de pe strada principală din Dorf, instalat confor­tabil şi înfăşurat cu un şervet alb, ca sâ-şi tundă părul, întrucît o data mai mult îi apăruseră laţe în jurul urechilor - şi în definitiv, acolo era mereu, sau, mai bine zis, atunci cînd se găsea, flecârind cu frize¹" destoinic şi prevenitor care îşi îndeplinea obligaţiile, după ce timp"¹' le făcuse pe ale lui - sau chiar şi atunci cînd stătea în picioare, lîngâ^u$ balconului, şi-şi tăia unghiile cu ajutorul unor forfecuţe şi pile ^sc0 din trusa lui frumoasă căptuşită cu catifea — el se simţea mereu cupr concomitent, şi de un fel de spaima în care se amesteca şi o ciu plăcere, dar şi o anumită ameţeala: de o ameţeala care-l făcea sa ezi alegerea cuvintelor, să nu mai perceapă deosebirea dintre iluzie 5¹ lăciune, şi-i dădea sentimentul incapacităţii de a mai deosebi pe »^l

MUNTELE VRĂJIT 605

'araşi". — iar acest amestec, această estompare produceau atem-ralele „totdeauna" şi „veşnic".

Ajn mai menţionat adeseori ca nu vrem sa-l facem nici mai bun, dar ■ i mai râu decît este şi, prin urmare, n-o sa ascundem ca se silea de uite ori sâ-şi răscumpere slăbiciunea reprobabila faţă de anumite , gfătări mistice — pe care şi le provoca în mod conştient şi intenţionat eforturi făcute în sens contrar. Putea să stea cu ceasul de buzunar în mînâ - ceasornicul lui de aur, plat şi lucios, căruia îi deschidea capacul avat _cu monogramă — şi si privească o vreme cadranul de porţelan, împodobit cu două rînduri de cifre arabe, în negru şi în roşu, pe care cele două ace de aur, cizelate cu fineţe şi eleganţa, se depărtau unul de celălalt, în vreme ce secundarul subţire se învîrtea absorbit de mersul zvîcnit în mica sa lume. Hans Castorp îşi aţintea ochii pe el ca măcar un singur minut să-l oprească sau măcar sâ-l întîrzie, de parcă ar fi vrut sa prindă timpul de coadă. Micul ac însă îşi urma cu paşi săltaţi cărarea, fără să-i pese de cifrele la care ajungea, pe care le atingea în treacăt şi sărea peste ele lasîndu-le în urma, tot mai în urmă, luînd goana mereu de la capăt şi mereu ajungînd s-o pornească din nou. îi erau complet indiferente scopurile, segmentele, jaloanele. Ar fi trebuit să se oprească, o clipă măcar, la 60, sau cel puţin să facă un semn oarecare ca în acest loc s-a încheiat ceva. Dar după modul cum se zorea să treacă peste şi dincolo, exact la fel ca şi peste cea mai mica linie necifrata, îţi dădeai seama că pentru el toate cifrele şi subdiviziunile din drum nu aveau alt rol decît să fie doborîte şi depăşite şi că rostul lui era numai sa gonească, să gonească mereu... Şi atunci, Hans Castorp îşi vîra ceasor­nicul în buzunarul de la vesta şi lăsa timpul în voia lui.

Cum puteau modeştii locuitori de la şes să priceapă lesne aceste

^m°dificâri sâvîrşite în lumea intimă a tînărului aventurier? Iar proporţia

^cestor identităţi ameţitoare creştea. Nu era uşor, chiar dacă ai fi avut o

mai îngăduitoare, să deosebeşti prezentul de un ieri, de un alaltăieri

^de un râsalaltăieri care erau asemenea cu ziua de azi după cum un

seamănă cu altul - şi cu atît mai mult puteai fi îmboldit şi în stare ca

^nzi prezentul actual cu prezentul din urma cu o luna sau de acum

' Şi să laşi sa se amestece unele cu altele, iar toate sa devină tot-

î -., ^sc"^lmbate. Dar atîta vreme cît aveai conştiinţa clara a lui

lâr '■ ^a "iarăşi" şi a lui „de acum înainte", puteai fi ispitit sa

_{Se f}. * ^sensu' termenilor relativi de „ieri" şi „mîine", prin care „astăzi"

^a Şi releghează atît trecutul cît şi viitorul, şi să aplici aceste

606

THOMAS MANN

cuvinte unor situaţii mai ample. N-ar fi prea greu să ne închipui^ ţv fiinţe care ar locui, de pilda, pe planete mai mici decît a noastră, car avea la dispoziţie un timp miniatural şi pentru a căror viaţa „scun ■< goana sprintena a secundarului nostru ar avea întreaga încetineala înv' zibila a orei care înaintează. Dar am putea sa ne închipuim, de asem nea, şi nişte fiinţe de al căror spaţiu ar fi legat un timp de o întindere formidabila, astfel încît ideile despre „imediat" şi despre „peste puţin" despre „ieri" şi despre „mîine" ar capata în existenţa lor o importanţa infinit de ampla. Acest fapt ar fi, spunem noi, nu numai posibil, ci în spiritul unui relativism tolerant şi potrivit proverbului „Cîte bordeie atîtea obiceie", trebuie socotit chiar legitim, normal şi demn de respect Dar ce trebuie sa gîndim despre un fiu al pamîntului, care pe deasupra mai este şi la vîrsta cînd o zi, o saptămînâ întreagă, o luna sau un semes­tru ar trebui sâ joace încă un rol important, întrucît aduc în viaţa atîtea schimbări şi progrese - şi care, într-o bună zi, ar căpăta obiceiul nelegiuit, sau cel puţin din cînd în cînd s-ar lăsa pradă plăcerii de a spune „ieri" în Ioc de „cu un an în urma" şi „mîine" în loc de „peste un an"? Nu încape îndoiala ca am fi îndreptăţiţi sa vorbim, în cazul acesta, despre o „rătăcire şi confuzie", şi ca am fi îndreptăţiţi sa resimţim o îngrijorare dintre cele mai profunde.

Exista pe pamînt situaţii, situaţii de viaţa, exista ambianţe sau peisaje (daca putem vorbi despre „peisaj" în cazul nostru), în care o asemenea confuzie şi rătăcire a distanţelor spaţial-temporale se produc oarecum în mod firesc şi justificat, ajungînd chiar pîna la o indiferenţa ameţitoare, astfel încît o scufundare în aceasta magie poate ti admisa măcar în orele libere. Este în intenţia noastră sa vorbim despre o plim­bare pe malul marii — ambianţa pe care Hans Castorp o regăsea în el însuşi cu cea mai mare plăcere, după cum ştim ca în viaţa din mijlocul zăpezilor regăsea bucuros şi recunoscător amintirea dunelor de acasă. Nădăjduim ca experienţa şi amintirea cititorului ne vor ajuta sa n facem înţeleşi, cînd vom evoca aceasta minunata singurătate. Merg¹' mergi mereu... Niciodată n-o sa te mai întorci la timp dintr-o asemene plimbare, căci ai pierdut timpul şi el te-a pierdut pe tine. O, mare, i^a sîntem departe de tine, dar povestind, ne îndreptam spre tine ^t0 gîndurile şi toata dragostea noastră, invocîndu-te anume şi cu glas ^ta '

căci tu trebuie sa fii prezenta în povestirea noastră, cum ai fost cum în mod discret vei fi mereu... Singurătate sfîşiata de muge^tu lurilor, învăluita într-un cenuşiu limpede, încărcata de o jilâveala a

MUNTELE VRĂJIT 607

•_e al cărei gust sărat ne rămîne pe buze. Mergem, mergem pe un teren o uşoara elasticitate, presărat cu alge şi cu scoici mărunte, iar auzul _este înfiorat de vînt, de acel vînt amplu, vast şi dulce, care străbate rber fără frî^u Şi f^ara duşmănie, spaţiul, ameţindu-ne un pic mintea — lindăm, colindam şi privim limbile de spuma ale marii cum se reped - ainte şi cum iarăşi se trag îndărăt, întinzîndu-se ca sa ne lingă picioarele. Tâlâzuirea clocoteşte, val de val se izbeşte ricoşînd cu un vuiet limpede-nfundat şi fîşîie — ici şi colo, şi mai departe, ca o mătase plaja întinsa, pe bancurile de nisip — iar aceasta rumoare confuza acoperă totul, foşneşte încet, facîndu-ne sa nu mai auzim nici un alt glas din lume. îţi eşti profund de-ajuns ţie însuţi, şi uiţi în plina conştiinţa... Sa închidem ochii, căci sîntem în siguranţa pentru eternitate. Ba nu, priveşte o pînza de corabie acolo, în depărtarea cenuşiu-verde şi înspumată care se pierde într-o uimitoare scurtime de timp spre orizont. Acolo? Ce fel de acolo este acesta? Cît este de departe? Cît este de aproape? Nu ştii. Şi în clipa aceea nu-ţi mai dai seama ce fel de ameţeală îţi tulbură judecata. Pentru a spune cît de departe de ţărm este aceasta barca, ar trebui sa-i cunoşti mărimea. E mica şi apropiata, sau e mare şi depărtata? Privirea noastră se frînge de neştiinţa, căci nu avem nici un organ şi nici un simţ care sa ne dea informaţii asupra spaţiului... Mergem, mergem mereu — dar cît e de cînd mergem? Cît e de departe? Şi ce se afla apoi? Nimic nu ne schimba pasul, „acolo" este la fel cu «aici", „înainte vreme" este asemenea cu „acum" şi cu „după aceea"; timpul se îneacă în infinita monotonie a spaţiului, mişcarea de la un capăt la celalalt capăt nu mai este mişcare şi acolo unde mişcarea nu ^mai este mişcare, nu mai exista timp.

învăţaţii din evul mediu pretindeau ca timpul era o iluzie, ca scurge­rea lui _ p_{rm urmare} succesiunea dintre cauza şi efect — nu ţine decît de natura simţurilor noastre, şi ca adevărata realitate este un prezent încre-^enit. Oare doctul medieval, care primul a conceput aceasta idee, se P irnbase pe malul marii - şi simţise pe buze gustul uşor amărui al eter-wi. Repetam ca aceasta este, în orice caz, doar o hoinăreala pe care ^lngadui în vacanţa, sau fantezia unui răgaz al vieţii, ca sa ne Pnmam astfel, care îndestulează aspectul moral al spiritului tot atît de _t . ^e P^{e c}ît odihna pe nisipul cald reda trupului sănătatea. Ar fi o ati-^e Preconceputa, absurda, nedemna şi potrivnica daca, facînd critica înd .^aCe'^{Or ş}* formelor cunoaşterii omeneşti şi punînd sub semnul ^{11 v}alabilitatea lor, ai fi convins ca o asemenea luare de poziţie

608

THOMAS MANN

este cumva legata de o alta intenţie decît aceea de a statornici raţin •■ anumite limite pe care ea nu le va putea depăşi fara a se face vinov de neglijarea funcţiei sale esenţiale. Nu putem decît să fim recunoscat unui om ca domnul Settembrini care, cu o energie foarte pedagogica ' înfăţişat metafizica drept „râul" fundamental, tînarului al cărui destin n preocupa şi pe care, într-o anumita ocazie, l-a denumit ca fiind un , con'l răsfăţat al vieţii". Şi cinstim memoria unui mort care ne este drag, atunci cînd spunem ca sensul, intenţia şi scopul principiului critic nu pot şi nu trebuie sa fie decît: ideea de datorie şi porunca de a trai. Ba mai mult daca înţelepciunea a fixat legi şi a statornicit prin critica unele limite raţiunii, atunci ea a împlîntat chiar pe hotarele ei drapelul vieţii şi a proclamat ca datoria ostăşeasca a omului este sa-şi facă serviciul sub acest drapel. Şi avînd în vedere faptul ca ceea ce fusese denumit de un oarecare palavragiu melancolic „excesul de zel" al vărului sau a tras după sine un deznodamînt fatal, nu s-ar cuveni oare sa-i cerem scuze lui Hans Castorp şi sa admitem că a fost confirmat în vicioasa lui gos­podărire a timpului şi în jocul sau periculos cu eternitatea?

Mynheer Peeperkom

Mynheer Peeperkom, un olandez între doua vîrste, se afla de cîtva timp ca oaspete al sanatoriului „Berghof', care avea pe firma epitetul foarte bine întemeiat de „internaţional". Naţionalitatea uşor colorata a lui Peeperkom — căci era olandez din colonii, cu reşedinţa în Java, un plantator de cafea - n-ar fi fost încă de-ajuns să ne hotărască sa-l intro­ducem şi pe el, pe Pieter Peeperkom (aşa se numea şi aşa îşi zicea chiar el; „Acuma Pieter Peeperkom se va înviora cu un rachiu", obişnuia sa spună) - n-ar fi fost încă de-ajuns, spuneam, sa ne hotărască sa-i intro­ducem persoana, în ora a unsprezecea, în povestirea noastră; cac • Doamne Dumnezeule!, ce încîlceala de siluete nu ne oferea chiar şi P^ina acum lumea din excelenta instituţie a cărei direcţie medicala aparţin consilierului aulic Behrens cel limbut şi poliglot! Nu era suficient ca. curînd, locuise tot aici şi o prinţesa egipteana, cea care oferise odinio consilierului aulic un remarcabil serviciu de cafea şi nişte ţigări Spn> o făptura senzaţionala, cu degetele împodobite de inele şi pata^te nicotină, cu parul tuns scurt, şi care, în afara meselor principale la ^ lua parte în toalete pariziene, se plimba purtînd costume barbateş '•

MUNTELE VRĂJIT 609

taloni cu dunga şi, de altminteri, se sinchisea foarte puţin de lumea rjă şi nu-şi manifesta bunăvoinţa trîndava şi violenta totodată

cît f^at^a d^e ° ^evrei^ca din România, care se numea pur şi simplu doam-

Landauer, în ciuda faptului că procurorul Paravant îşi neglijase

ternaticile ^_n p_rj_cma alteţei sale, iar în calitatea lui de amorezat

iunsese să joace chiar pe faţă rolul unui măscărici: aşadar, nu era de

juns cum spuneam, numai prezenţa ei personala, căci în mica ei suita

se mai găsea şi un eunuc etiopian, un om slab şi bolnăvicios, de a cărui

constituţie Caroline Stohr nu contenea sa-şi bata joc şi-l critica în mod

sîngeros deoarece ţinea la viaţa mai mult ca nimeni altul şi părea

nemîngîiat de fotografia pe care i-o oferea clişeul interiorului sau atunci

cînd razele X au pătruns dincolo de pielea-i neagra...

Comparat cu o asemenea galerie, mynheer Peeperkorn putea sa pară că nu mai are nici o culoare. Şi, măcar ca acest capitol al povestirii noastre ar fi putut sa poarte ca titlu „încă cineva", asemenea unui capi­tol precedent, totuşi nu-i nici un motiv de îngrijorare ca acum va intra în scenă un nou factor de confuzie spirituala şi pedagogică. Nu, mynheer Peeperkorn nu era deloc omul care să aducă în lume vreo încurcătura logică. Căci el era un om croit cu totul altfel, aşa cum vom vedea. Că persoana lui a căşunat totuşi eroului nostru, în ciuda acestor lucruri evi­dente, creînd o penibila încurcătura, va reieşi din cele ce urmează.

Mynheer Peeperkorn sosi în gara Dorf cu acelaşi tren de seara ca şi

doamna Chauchat, ajunse la „Berghof' în aceeaşi sanie cu ea şi lua cina

>a restaurant în tovărăşia ei. Nu numai că sosiseră simultan, ci sosiseră

^cîmpreuna, iar acest amestec de interese comune care se vădea, de

Pildă, şi în faptul ca mynheer se văzu plasat la masa „ruşilor bine", lînga

^ceea care se reîntorsese, şi vizavi de locul doctorului, adică exact pe

aunul pe care odinioară profesorul Popov avusese acea comportare

atică şi echivoca — da, tocmai aceasta devălmăşie evidenta îl zapaci

unul Hans Castorp, care nu prevăzuse asemenea situaţii. Consilierul

*^{Ullc h s}Pusese, în felul lui, ziua şi ora revenirii Clavdiei. „Ei, Castorp,

au bâtrîn, îi zise el, statornicia fidela este răsplătită. Pisicuţa ma

^ nţeaza printr-o telegrama ca poimîine se va furişa iarăşi printre

^ar despre faptul că doamnă Chauchat nu avea sa sosească sin-

>consilierul aulic nu-i dăduse sa înţeleagă nimic, poate pentru ca el

nu ştj_{a C}ă _{va ven}i împreuna cu Peeperkorn şi ca alcătuiau o

l_Or ~ ^Ş1>^ln orice caz, se prefăcu surprins atunci cînd, în ziua sosirii

Preună, Hans Castorp îi ceru, oarecum, explicaţii.

610

THOMAS MANN

— Habar n-am de unde l-ă măi cules şi pe ăsta, îl lamuri el. Presu ca o fi vreo cunoştinţă făcuta în timpul călătoriei prin Pirinei. Mda trebui să te obişnuieşti şi cu asta, tinere Celadon dezamăgit, căci în n ' inţă ăsta nu-i nimic de făcut. E o prietenie consistenta, ma înţelegi s pare că au pungă comuna. Omul este imens de bogat. Rege al cafel ' retras din afaceri, înţelegi, are un valet malaiez şi duce un trai extraord' nar de îmbelşugat. De altfel, este de la sine înţeles ca n-a venit de pi_a cere, căci în afara de un edem pulmonar de origine alcoolică, se pare ca mai avem de-a face şi cu o excelentă febră tropicala maligna, cît şi _cu nişte friguri intermitente, ma-nţelegi, iar tratamentul lor durează teribil de mult. Aşa încît, în privinţa lui, va trebui să ai răbdare.

— Vă rog, va rog, spuse Hans Castorp cu dispreţ. „Şi tu? gîndi el. Cum te simţi? Căci doar nu eşti chiar atît de complet dezinteresat, daca ne gîndim lă trecut şi dacă fel de fel de indicii nu sînt înşelătoare, sti­mate văduv cu obrajii tăi vineţi şi cu pictura ta în ulei, atît de realistă. Ai aerul ca-ţi baţi joc de mine, totuşi mi se pare că, oarecum, sîntem tovarăşi de suferinţă, din cauza acestui Peeperkorn." — Hotarît, e un tip ciudat, o fizionomie originala, continuă Hans Castorp cu un gest care evoca personajul. Viguros şi plapînd, da, asta este impresia pe care ţi-o face, cel puţin asta este impresia pe care mi-a făcut-o mie, la micul dejun. Viguros şi, în acelaşi timp, plâpînd, iată adjectivele cu care, mi se pare, este nimerit să-l caracterizezi, deşi de obicei ele se contrazic. Fără îndoială ca e înalt, lat şi-şi înfige bucuros mîinile în buzunarele verticale ale pantalonilor — am observat că sînt tăiate vertical, nu lateral, ca la dumneavoastră şi ca la mine şi în general cum se obişnuieşte în cer­curile claselor sociale înalte, iar atunci cînd stă aşa, în picioare, ޹ vorbeşte din cerul gurii, cu accentul lui olandez, are, incontestabil, ceva foarte viguros. Barbişonul îi e însă rar — lung şi atît de rar încît crezi ca poţi să-i numeri firele de par, iar ochii îi sînt mici şi spălăciţi, aproape incolori, şi n-am ce-i face, degeaba a tot încercat să-i caşte, că efortu reuşit sa-i scoată şi mai în evidenţă ridurile de pe frunte, atît de adm care urcă mai întîi de-a lungul tîmplelor şi apoi brăzdează orizon fruntea - fruntea înaltă şi roşie, ştiţi, în jurul căreia pârul alb este W dar rar — totuşi are ochii mici şi spălăciţi, degeaba şi-i tot holbează-vestă închisa pînă-n gît îi dă un aer de popa, măcar că redingota carouri. Asta este impresia pe care mi-a făcut-o azi-dimineaţâ. .

— Vad că l-ai ochit bine, răspunse Behrens, şi că nu ţi-a scăpa una dintre particularităţile omului nostru, ceea ce mi se pare înţel^eP

MUNTELE VRĂJIT 611

dumitale, căci va trebui oricum să te acomodezi cu prezenţa lui