Murray Krieger



Yüklə 1,12 Mb.
səhifə25/31
tarix07.01.2019
ölçüsü1,12 Mb.
#90883
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   31

Demitizările pe care structuraliştii, conduşi de Levi-Strauss, le-au generat în multe domenii de studiu ce se întrepătrund pe nesimţite, sunt un rezultat al concentrării asupra semnificantului, mai exact asupra sistemului sincronic invizibil la care se pot reduce conţinuturile de acţiuni şi credinţe. Pentru asemenea structuralişti omologia este totul. Căutând să descopere gramatica generativă a intelectului, ei caută de fapt cheia ce poate descătuşa forţele sintactice universale cu ajutorul cărora omul, ca subiect vorbitor, produce şi ţine sub control tot ceea ce intelectul său, prin intermediul limbii, atinge şi organizează. Omul este doar acel „eu” din frază, care produce şi dirijează toate predicatele ei. Metoda demi-tizează prin faptul că purifică obiectul în studiu de orice conţinut, de lucrul la care el pare să se refere; scopul este ca aparenţii semnificaţi să fie reduşi la relaţii sis-temice între semnificanţi. Evident însă, metoda structuralistă, cu uniformitatea afirmaţiilor sale, nu trebuie să apară nicidecum susceptibilă de acuzaţia că ascunde o ontologie platonică, datorită căreia ar trebui ea însăşi, ca „totalizare”, să fie demitizată. Structuraliştii încearcă de aceea să prevină o atare situaţie, demitizându-şi pro-Pria metodă. Ei încearcă, desigur, să o facă să pară mai Puţin platonică, spre exemplu subliniind (şi demonstrând) că vorbesc numai despre funcţiile reciproc dependente şi disponibile din cadrul seturilor de sisteme şi nicidecum despre entităţi ontologice. Structuraliştii se referă, astfel, *a aranjamente de mutări şi nu la aranjamente de lucruri: în cadrul sistemului de reguli sunt mutate nişte simple jetoane care – pentru scopuri structuraliste – au fost golite de conţinut. Golind fraza sau sistemul ideologic de conţinut, ei le demitizează, dezvăluind cum se comportă ele odată transpuse în cinetica sistemului, şi căror motive se datoreşte acea comportare.12.

În critica literară o astfel de procedură ar părea că intenţionează să introducă din nou dicotomia conţinut-formă, prin restrângerea interesului asupra structurilor pure, lipsite de conţinut. Iar aceste structuri prezintă interes prin faptul că sunt similare cu structurile ce stau la baza „ştiinţelor despre om^. Metoda în discuţie poate fi redusă la un formalism îngust, ce neagă viaţa, iar formele de care se ocupă – forme generice ale discursului alcătuit din totalitatea ştiinţelor umane – nu dezvăluie nimic privitor la manipulările exclusiv poetice ale limbii. Ne putem şi noi întreba, aşa cum se întreba Ran-som, în privinţa ştiinţei, dacă nu cumva „trupul lumii”, cu încurcatele sale contingenţe, a fost scăpat din vedere în interesul scheletului; trebuie să ne întrebăm însă şi ce s-a întâmplat cu trupul poemului – aşa cum este acesta, încărcat de viaţă – cu condiţia ca poemul să aibă într-adevăr o prezenţă materială (ceea ce capitolul de faţă încearcă să demonstreze). S-ar putea spune, deci, că obiectivele îngust ştiinţifice ale structuralismului modern, cu dicotomia sa saussuriană nediferenţiată, au estompat unele din distincţiile şi scopurile caracteristice formaliştilor ruşi şi Şcolii pragheze, din care altminteri acest curent părea să se tragă.13

Unii aşa-numiţi structuralişti, în special formalistul rus Jakobson, au continuat să insiste asupra naturii speciale a structurilor poetice, prin aceasta abătându-se de la linia principală a structuralismului, aşa cum l-am descris până aici. Tezele lor pot fi comparate cu doctrina, adoptată de mine, care subliniază rolul deviaţiilor şi al transformărilor în încercarea poetului de a face ca limba obişnuită să devină un poem. Am văzut că Jakobson începe, în maniera uzuală saussuriană, cu opoziţia dintre elementele sincronice şi diacronice, şi că pentru el această opoziţie se traduce prin distincţia – caracteristică oricărui discurs – dintre metaforă şi metonimie; cei doi tropi – ca elemente ale „selecţiei” şi „combinaţiei” în interacţiune – alcătuiesc, respectiv, membrii verbali ai discursului şi organizarea lor în fraze. Astfel selecţia şi combinaţia exprimă pe de o parte echivalenţa şi pe de alta contiguitatea. Poezia însă (la Jakobson) şi mitul (la Levi-Strauss) par a fi echivalente în privinţa caracterului lor fundamental, care tinde să ţină sub control atât elementele combinatorii, cât şi pe cele selective. Variatele asemănări dintre cuvintele selectate – asemănări ce se referă în poezie la echivalenţa funcţiilor fonetice şi gramaticale – se extind până la a cuprinde şi relaţiile semantice, 14 creând echivalenţe şi în sânul acestora. Datorită forţei cu care poezia îşi împinge elementele către echivalenţă – metonimia către metaforă, contiguitatea către asemănare – conflictul dintre diacronic şi sincronic va fi în mod clar rezolvat în favoarea celui din urmă. Totul seamănă foarte mult, fără îndoială, cu metoda lui Burckhardt de construcţie a materialităţii verbale. Există însă unele diferenţe. Formaliştii de sorginte ja-kobsoniană par să nu admită în poem nici un reziduu de contingenţe sau diferenţe temporale imposibil de absorbit după ce structura spaţială şi-a desăvârşit lucrarea. S-ar putea afirma că, de fapt, asemenea teoreticieni susţin o prezenţă prea categorică. Credinţa lor fundamentală în victoria formei spaţiale nu lasă loc pentru necesarul scepticism ce sesizează baza iluzorie a acestei forme şi, deci, persistenţa supărătoare a contingenţelor existenţiale pe care estetica nu le poate înlătura, oricât ar fi de convingătoare reducţiile ei simbolice. Pentru că, spune un structuralist din această categorie, dacă omul este conceput doar ca subiect vorbitor, atunci forma limbajului este adecvată ei înseşi şi nu poate să sesizeze nimic de dincolo de ea, respectiv propria sa insuficienţă. La urma urmei, ce ar putea să fie „dincolo”, decât alte fraze? (tm) Ş de altă parte, există la Burckhardt (privit aici de ttâine din perspectiva lui Gombrich) o presupoziţie exis-tenţială în spatele conştiinţei de sine ficţionale şi al auto-referinţei ce rezultă din această conştiinţă; o atare presupoziţie poate deschide către temporalitate poeme ale căror forme tot ea aparent tinde să le izoleze.

Putem afirma că oricât de mult ar vrea Jakobson sau Levi-Strauss (când este aliatul lui) să îşi arate preţuirea faţă de structura poetică, metoda lor tinde să limiteze capacitatea cuvintelor din poem la activităţi gramaticale generice, a căror semnificaţie este măsurată în termeni aproape statistici.15 Ei nu pot să facă o disociere adecvată între similaritate şi echivalenţă, sau să urmărească mişcarea poetică de la una la cealaltă, aşa cum reuşeşte de pildă Ransom, cu metoda sa pseudo-religioasă, în care un rol principal îl are miracolul secular ce, în parte, se neagă apoi pe sine. Oricât ar fi ea de neştiinţâfică, o astfel de metodă este necesară, aşa cum ne-a arătat Burckhardt, dacă vrem să demonstrăm existenţa materialităţii verbale. Întorcându-mă la plângerile mele anterioare împotiva structuralismului în genera], trebuie să spun că, prin caracterul lor exclusivist, opoziţiile binare ale lui Saussure îşi extind efectul limitativ chiar şi asupra unor demersuri atât de profund umaniste ca acelea ale Şcolii formaliste ruse şi ale Şcolii pragheze, care funcţionează ca voci minore în cadrul structuralismului. Drept urmare, un teoretician ca Jakobson nu poate să conceapă devieri atât de radicale în comportarea cuvintelor – cu ambiguităţi ce transcend gramaticile şi glosarele – ca acelea admise de Burckhardt sau cele analizate de mine, în Capitolul 6 (cuvântul „dear” în Sonetul 87 de Shakespeare sau „China” în fragmentul din Răpirea buclei de Pope). Poemul are capacitate^ de a depăşi posibilităţile sale gramaticale. Pentru ca la parole să poată opera într-un atare mod, la langue însăşi trebuie să fie destrămată, căci nu sunt suficiente numai devierile de la ea. Nici măcar un structuralism atât de sensibilizat estetic ca acela al lui Jakobson nu poate să acorde asemenea licenţe. Structurile propuse de formalişti sunt văzute într-un mod exclusivist, ei neputând să conceapă formele descriptive mai puţin generice, >aU existenţa de dincolo de ele, realitatea în care asemenea forme imateriale se risipesc.

Am văzut însă că principalul curent al structuralismului este scutit de atari preocupări, care l-ar abate de la aplicarea uniformă a principiilor sale la ştiinţele despre om, omoloage între ele – poetica fiind, ca oricare altă asemenea ştiinţă, lipsită de privilegii speciale. Dimpotrivă, demitizând orice teză ce susţine astfel de privilegii, structuralismul îşi rezervă posibilitatea de a reduce varietăţile de conţinuturi la similitudini structurale, des-trămându-ne iluziile referitoare la natura specială a con-ţinuturilor. La acest structuralism ne vom întoarce acum pentru a-i studia consecinţele. Costul demitizării, după cum ne putem aştepta, este denudarea lumii noastre existenţiale şi totodată a limbajului ei; cu alte cuvinte ştergerea secvenţialităţii diacronice, cu întreaga semnificaţie (acum deconspirată) pe care i-am atribuit-o cu ocazia impactului dintre ea şi conştiinţa noastră. O asemenea denudare intra de fapt chiar în intenţia teoreticienilor structuralişti, deoarece obiectivul multora din ei consta în a combate mistificările unor existenţialişti sau ale unor fenomenologi. În domeniul criticii şi teoriei literare trebuiau combătuţi „criticii conştiinţei” din Şcoala de la Geneva. Obsesia temporalităţii, sfidarea spaţiului şi for-roei ca elemente destructive – atitudini specifice unui Poulet sau unui Richard – erau echivalente cu preamărirea conştiinţei subiective, conştiinţă anterioară limbii Şi superioară ei. Deoarece asemenea critici considerau limba drept un element mediator inevitabil care, bazân-du-se pe principiul diferenţierii, menţinea separaţia dintre euri şi obiectele lor, subiectul conştient de sine trebuia să realizeze o breşă în acea separaţie, opera literară pierzându-se în combinaţia dintre cititor şi autor – citiţorul-ca-autor. Dacă în actul lecturii opoziţia dintre subiect şi obiect este anulată, procesul se desfăşoară în favoarea subiectului, obiectul dispărând cu totul. Până ^lci avem de-a face cu o „critică a conştiinţei”. Strucuralistul însă, credincios unei metode în cadrul căreia diferenţierea – de fapt, „opoziţia binară” – însemna t? Tluavea destule motive să reacţioneze împotriva aounii de conştiinţă anterioară limbii şi, încă mai mult, Jâmpotriva noţiunii de co-prezenţă multiplă şi nediferenţiată a conştiinţei. Înarmat cu foarfecile sale uriaşe, el vedea în aceste noţiuni nişte mistificări romantice impuse de un subiect vorbitor care încearcă să eludeze propria sa funcţie gramaticală.

Structuralistul se apucă de treabă agitând ca pe un paloş o serie de vocabule cărora le ataşează nelipsitul prefix de, începând cu demitizarea şi terminând cu temerara deconstrucţie totală; uneori el chiar proslăveşte ceea ce nu există, spiritul absenţei. Intenţia sa este să dezvăluie goliciunea şi sterilitatea lumii conceptuale şi verbale – un univers-fantomă, un deşert în care se găsesc doar „urme”. Ajungem astfel, depăşind plutonul compact al structuraliştilor, la Derrida: acesta împinge principiul diferenţierii până la un punct unde conştiinţa diacronică o înlocuieşte din nou pe cea sincronică, iar structuralismul este lăsat în urmă, dacă nu chiar desfiinţat. Derrida a fost incomodat de comentariile lui Levi-Strauss, care îl considera a fi exclusiv sincronic şi îl făcea astfel să devină susceptibil de acuzaţia că este şi el un plăsmuitor de mituri, deoarece reifică pe ascuns structurile diferenţiale, prefăcându-le în structuri profunde. De aceea Derrida a încercat să îl „decentreze” pe Levi-Strauss (afirmând că în momentele cruciale, spre cinstea lui, Levi-Strauss se decentrează pe sine însuşi): el a demonstrat că termenii acestuia, având doar un rol funcţional, pot să submineze orice tentativă de a fi on-tologizaţi sau de a fi făcuţi să slujească miturilor despre originile pe care un asemenea centru metafizic le presupune. 16 Aşa cum vom vedea mai târziu, predispoziţiile lui Derrida spre decentrare, spre introducerea „jocului liber”, spre afirmarea conştiinţei heideggeriene a co-prezenţei care alătură ceea ce este absent fiecărui lucru prezent.

— Toate îl ajută să conspire în scopul de-construcţiei (şi, în final, al destrucţiei) metafizicii; el trebuie, însă, să înceapă prin a deconstrui conştiinţa prezenţei cuvântului.

Ar fi probabil o greşeală să vedem o adevărată teorie literară în extraordinar de glaciala sa analiză a funcţiilor limbii – analiză ce constituie un mijloc şi totodată im fragment propriu-zis al căutărilor sale metafizice (sau mai degrabă antimetafizice); o asemenea interpretare ar părea de-a dreptul vulgară, în lumina monumentalei, ambiţioasei sale încercări. Totuşi „structuralismul său critic” (ca să-i spunem astfel) a avut consecinţe evidente asupra atitudinii poststructuraliste sau neostructuraliste referitoare la prezenţa cuvântului (sau lumii) poetice şi a „cărţii” pe care cuvintele poetice o alcătuiesc. Având în vedere „modalitatea negativă” a lui Derrida, s-ar putea ca partizanii lui să privească cu mai mult interes nesfârşita varietate a faptului istoric, pe care structuralismul, cu salturile sale sincronice, tinde să o treacă cu vederea. Fără să se întoarcă, în manieră fenomenologică, la aşa numita „critică a conştiinţei”, un atare critic va considera, mai degrabă în spiritul lui Heidegger decât în al lui Levi-Strauss, că modalitatea negativă a lui Derrida conduce către materia rezistentă a temporalităţii lipsite de centru, către experienţa duplicitară pe care structuralismul o transformă – răstălmăcind-o – într-o identitate universală. Criticul de mai sus va respinge, prin urmare, presupoziţia ontologică ce împinge obiectul sau cuvântul (mai exact obiectul-cuvânt) dincolo de modesta contingenţă diacronică, în direcţia totalităţii mitice, a materializării, care era odinioară denumită „logos” sau „cosmos”.

Într-un studiu recent asupra lui William Carlos Williams, Joseph Riddel, influenţat evident de acelaşi Derrida, încearcă să creeze o poetică post-modernistă, plecând de la definirea a ceea ce cuvântul nu poate să facă (în opoziţie cu idolatrizarea modernistă a cuvântului).17 Nu este de mirare că partea finală a cărţii sale poartă titlul „Poetica absenţei”, titlu despre care am putea gândi, imitând obiceiul lui Derrida, că postulează „Absenţa poeticii”. Departe de a se mai constitui în cu-vântul suficient şi integral, limbajul poemului îşi proclamă insuficienţa: în loc să cuprindă şi totodată să alcătuiască obiectul, limbajul revelează prăpastia dintre S1 însuşi şi ceea ce ar vrea să fie şi să spună.

Opiniile de mai sus sunt în unele privinţe asemănătoare cu observaţiile lui Paul de Man, care face parte dintr-o familie spirituală înrudită. Ca exeget al poeţilor şi gânditorilor romantici timpurii, el pare a fi gata să renunţe la prezumţia şi la „mistificarea” aşa-zisului simbol şi să accepte realizările limitate şi patosul alegoriei poetice. 18 O asemenea reducere a prezumţiei este rezultatul faptului să poetul admite în mod realist consecinţele metafizice (sau antimetafizice) ale „dispariţiei lui Dumnezeu”. 19 El nu mai acceptă nici mitul omului-dumnezeu, conţinut în conceptul SUNT al idealismului absolut, care susţine identitatea dintre subiect şi obiect. Dimpotrivă, este reliefată distanţa dintre acestea – o distanţă pe care nu o poate anula nici subiectul, nici cuvântul în formare, lumea rămânând „altceva”, inevitabil exterioară subiectului şi limbajului său. Poemul reflectă deci această dualitate a experienţei. Renunţând la iluzia integralităţii verbale într-o formă spaţială, poetul se refugiază la loc sigur, în reducţia diacronicului, care este plin de lacune şi discontinuităţi. El concede că limbajul său reprezintă doar o imperfectă parole şi nu se mai mistifică pe sine cu proiectul total al unei langue numenale. Aşa cum afirmă de Man, „în lumea simbolului” relaţia dintre „imagine” şi „substanţă” este o relaţie de simultaneitate şi, de fapt, are o natură spaţială; aici intervenţia timpului este doar o chestiune de contingenţă, pe când în lumea alegoriei timpul reprezintă categoria constitutivă originară… Alegoria secularizată a romanticilor timpurii conţine aşadar în mod necesar momentul negativ, care la Rousseau se numeşte renunţare, iar la Words-worth pierderea eului în moarte sau în eroare.

Dacă simbolul postulează posibilitatea unei identităţi sau a unei identificări, alegoria semnifică în principal distanţa faţă de propria-i origine; renunţând la dorinţa coincidenţei, ea îşi constituie U^1' bajul în vacuumul diferenţei temporale. Procedând astfel, îşi fereşte eul de identificarea iluzorie cu non-eul, care este acum recunoscut deplin, deşi dureros, ca non-eu. 20

Simbolul, alimentat de visul identităţii, cedează în faţa alegoriei, care se mulţumeşte cu inevitabilitatea diferenţei, în consecinţă, romanticul îşi reduce speranţele la dimensiunile demistificate ale condiţiei sale metafizice.

Anulând „permanenta auto-mistificare” ce înalţă simbolul deasupra alegoriei, această denegaţie afectează speranţele poetice. Conştient de incapacitatea sa de a depăşi opoziţia subiect-obiect, poetul romantic timpuriu al lui de Man – paradigmă a poetului modern – reacţionează cu ironie, supunându-se destinului său diacronic, în ciuda speranţelor sale mitice, sincronice. Ironia lui subliniază însă existenţa paradoxală a spaţiilor libere în sânul unui limbaj insuficient: ea recunoaşte absenţa acelei unităţi alunecoase care ar birui distanţa şi discontinuitatea – unitate ce nu mai trebuie căutată, după cum el ştie prea bine. 21 De Man poate acum să definească „actul ironiei”: acesta dezvăluie existenţa unei temporalităţi care în mod categoric nu poate fi organică, deoarece este legată de obârşia ei numai prin conceptele de distanţă şi diferenţă, şi nu admite nici un final, nici o totalitate… Ea se dizolvă în spirala din ce în ce mai îngustă a unui semn lingvistic care se îndepărtează mereu de semnificaţia sa; totodată însă ea nu se poate elibera de această spirală. Vidul temporal revelat de temporalitate este identic cu cel pe care l-am întâlnit când am observat că alegoria implică întotdeauna o anterioritate de neatins. Alegoria şi ironia sunt astfel legate prin descoperirea comună a unui adevărat impas temporal. Ele mai sunt legate prin faptul că amândouă demistifică acea lume organică postulată în modul simbolic al corespondenţei analogice sau în modul mimetic de reprezentare, in-care ficţiunea şi realitatea pot să coincidă. Ironia se concentrează în special asupra celui de-al doilea tip de mistificare…

În fond de Man afirmă aici incapacitatea subiectului de a realiza visul umanist goethean, pe care îl înlătură, considerându-l o mistificare. Subiectul nu se mai poate contopi cu obiectul său; omul nu poate să refacă lumea potrivit formelor sale. Materia, rezistentă, îşi urmează propriul drum, şi îl reduce în cele din urmă la dimensiunile ei: „In orice moment natura poate să îl trateze ca pe un obiect şi să îi reamintească de artificialitatea lui, în timp ce el nu are nici măcar puterea de a transforma cea mai mică părticică a naturii pentru a-i da un caracter uman”. Unul din poemele despre Lucy ale lui Wordsworth – cel care începe cu A Slumber did my spirit seal („Spiritul mi-era de somn înlănţuit”) – foloseşte alegoria şi ironia, potrivit lui de Man, pentru a transforma moartea într-un act de demistificare finală, în anihilarea prezumţiei umane, ca prezumţie verbală. Moartea înseamnă numai prezenţa vidului, a lipsei de conţinut, ca denegare finală a visului integralităţii şi totalităţii simbolice, înseamnă prin urmare denegarea cu-vântului, ca denegare a vieţii: „Prezentul real, acela al momentului morţii, zace ascuns în spaţiul gol dintre cele două strofe”.

Secvenţialitatea vieţii se reflectă în secvenţialitatea limbii: ambele sunt ornate cu spaţii care separă fiecare „înainte” de respectivul „după”. Ambele sunt confruntate cu realitatea distanţei şi a „anteriorităţii”, deşi se* pleacă în mod egal în faţa morţii care aşteaptă la capătul drumului. De Man pune deci pe acelaşi plan temporali-tatea existenţei şi pe aceea a sintaxei verbale, unde setn-nificanţii se succed separaţi unul de altul şi la distanţă1 de semnificaţii respectivi. Terminologia lingvisticii propuse de structuralism este silită să servească unei tematici existenţiale, în pofida rezistenţei pe care o ma~ nifestă de obicei structuraliştii faţă de existenţialism. Ss folosească oare de Man termenii lingvistici doar metaforic, mascând astfel afirmaţii care au numai o semnificaţie tematică? Comparaţia pe care o face între natura existenţei şi natura limbii îi permite să susţină că de fapt conştiinţa romantică a lumii şi a vidului se exprimă în poeme a căror formă verbală este influenţată direct de limitaţii! E specifice existenţei. Potrivit interpretării pe care de Man o dă acestor poeme, vidul verbal este o reflectare necesară a absenţei metafizice. De Man se foloseşte într-o manieră aparent infidelă (numai aparent, cum vom vedea) de concepţia lui Derrida, pentru a-şi argumenta credinţa în alienarea existenţială.

În viziunea lui de Man, prin urmare, poemul sus-amintit al lui Wordsworth exprimă o conştiinţă a morţii ca realitate ineluctabilă care „demetaforizează” (cum ar spune Rosalie Colie) expansiunea verbală ce tinde să cuprindă şi să conţină lumea. Această teză nu va fi cu totul nouă pentru cei care au urmărit încercările mele de a demonstra că afirmaţia şi denegaţia sunt copre-zente în impulsul metaforic al poemului. 22 Poemul leagă prezumţia organică de propria ei imposibilitate, leagă finalitatea viziunii sale, conţinute în cuvânt, de contingenţele deschise ale realităţii exterioare; acestea reduc poemul la un joc al cuvintelor, care sunt doar un abur, îiind lipsite de materialitate. Pentru mine însă (ca şi pentru Colie), prezenţa verbală pune în umbră „spaţiul gol” care o înconjoară. Dacă metafora îşi subminează capacitatea totalizatoare de a reduce şi conţine o lume, „a păstrează totuşi forţa iluziei sale care ne conţine pe noi şi transformă lumea noastră. Cuvântul poetic anulează diferenţa şi distanţa existenţială şi lingvistică, datorită Rapacităţii sale de a crea pentru moment impresia unei identităţi. Metafora nu se opreşte la jumătatea drumuluici merge până la capăt; ea ne lasă să înţelegeem însă Şi condiţiile în care nu ar putea să funcţioneze deloc.23 insolenţa organică a cuvântului este o realitate căreia trebuie să îi găsesc o justificare, din moment ce îi atribui de asemenea cuvântului conştiinţa caracterului ficţional al lucrării sale; această conştiinţă ne reaminteşte de neB20 i teoria criticii puiinţa sa funciară, de moartea noastră, dezvăluindu-ne că organicismul cuvântului şi capacitatea noastră de plăsmuire sunt un vis zadarnic, care se împlineşte pentru moment, dar nu ne poate adormi scepticismul. Ideea absenţei verbale ca adevăr ultim este umbrită în conştiinţa noastră de aceea – mult mai puternică -a prezenţei vii a cuvântului.

În ce îl priveşte pe de Man, ar fi o greşeală să extrapolăm o „retorică a temporalităţii” universal aplicabilă – bazată pe o alegorie şi o ironie ce semnifică îndepărtarea de organicism – din operele unui singur grup istoric de poeţi şi gânditori, care se fac ecoul unei crize momentane a sensibilităţii. 24 Avem de-a face cu o lecţie de istorie, mai degrabă decât cu o afirmaţie teoretică de ordin general. Iar replierea la care au recurs acele sensibilităţi s-ar putea să fi fost în fond nu un act de demistificare, ci o dovadă a slăbiciunii lor; astfel a fost pregătită calea unei noi auto-mistificări. Descoperind Căderea şi odată cu ea, înstrăinarea de natură a ego-ului acum total izolat, romanicii îi conferă ego-ului atribute exclusiv temporale. Astfel au fost pregătite condiţiile pentru apariţia mitului existenţialist, care glorifica diacronicul. 25 în ciuda importanţei pe care o atribuie conceptelor de diferenţă şi de vid, o atare doctrină sugerează o evoluţie opusă celei de tip structuralist; ea are însă unele momente de similitudine cu concepţia unui „structuralist critic” ca Derrida.

Pentru a putea cunoaşte bine urmările tendinţelor de mai sus, care sunt definite de pe poziţia unei metode universale, trebuie să îl studiem pe Derrida însuşi (sau cel puţin acel sector îngust al operei sale care se referă direct la problema în discuţie). Aceasta în ciuda faptului că – după cum am mai spus – armele sale au fost exersate în domeniul limbajului comun din care se naşte metafizica sa. Într-adevăr Derrida, fără a lăsa ca patosul existenţial să transpară la nivel metodologic, ita-pinge principiul saussurian al diferenţei până la ultimile sale limite.26 Considerându-l drept fundamentul structurii lingvistice, el îl foreţază să invadeze „spaţiul gol de pe pagina pe care cuvintele au înlocuit realitatea; absenţa invadează prin urmare prezenţa, suplimentând-o şi înlocuind-o – dacă nu chiar obliterând-o. Iar centrul discursului, principiul includerii (şi al excluderii) – care în sensul cel mai elementar trebuie să unifice ceea ce există, ţinând la distanţă restul (ce e „străin”) – a fost înlăturat din funcţia sa de suveran, care acordă permisiunile de intrare; de fapt – ca să folosesc din nou prefixul de, într-o accepţiune personală, metaforică dar nu şi mitică – a fost detronat.


Yüklə 1,12 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin