N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

în / 'Etre et Ie Neant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit în 1945.)

Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuînd latura - aş zice - eshatologică. Să repet, să completez.

Viaţa este hotărîtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pămînt, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea (ori stările prevestitoare şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea însăşi ar putea fi definită ca trecerea în starea lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice contingenţă.)

Starea lui a fi se prezintă aici - măcar că nu atinge absoluta puritate de dincolo - ca deosebit de grea şi primejdioasă. (Ceea ce ne îngăduie a bănui cît de grea şi de primejdioasă se va putea prezenta dincolo.)

Cînd fiinţa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă scurgerea timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de unde solicita şi primi distracţii, distrageri, alibiuri, portiţe de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (în sensul lui Dinu Noica) numai cu sine.

Şi cînd e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a face îi mai rămîne. Acum, în imponderabila „fiinţosferă" singurul punct de sprijin şi orientare e centrul de gravitate al trecutei şi definitiv în­cheiatei „faciosfere". Orice „facere" e prin definiţie imposibilă. Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, s-au pus sigiliile.

Iată de ce este bine să ne îngrijim de sanie şi de căciulă vara şi să cugetăm cît mai suntem în faciosferă la ce se va întîmpla în faza ine­vitabilă a lui a fi.

Pe veşnicul a fi noi ni-1 clădim singuri, iar veşnicia aceasta - rai ori iad - e funcţie variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă de clipă, acţiune după acţiune, gest după gest, fiandu-l îşi pregăteşte permanentul esse.

353

Iadul şi raiul pot aşadar fi considerate ca stări de fiinţare pură; conştiinţa (sau sufletul, sau eul sau duhul sau cum i s-ar spune) se află acum însingurată şi neajutorată de nimeni şi de nicăieri, faţă cu veşnicia, cocoţată pe maldărul de făptuiri săvîrşite în faza lui a face.

Dincolo - oricît am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) - nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămîne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi - el şi nimic altceva.

Atunci să te văd, omule! Atunci cînd ai rămas doar cu fiinţa ta orice devenire fiind exclusă, tel qu'en toi meme l'eternite te change...⁹^ Fără prieteni, Iară televizor, tară zgomotul vecinilor... Atunci se va vedea şi ce ţi-ai clădit, pe care ţi le-ai ales: oile sau caprele.

Cam sentenţios, dar împrejurărilor excepţionale ce mi-au dat prile­jul de a cunoaşte plinătatea verbului a fi le datorez această înţelegere şi poate şi dreptul - de nu datoria - de a spune sentenţios ce ştiu.

Dacă aici, în celula de închisoare în care te nimereşti singur, timpul e atît de greu de îndurat, dacă aici „a fi" se poate suprapune chinului, cu atît mai înfiorătoare trebuie să ne pară fiinţarea veşnică, absolut pură, dezbărată de orice îndulcire şi devenind - prin simplul fapt al existenţei ei — din ce în ce (cu toate că scapă de sub devenire) mai apăsătoare.

Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de gingaşe: unul prin evanescenţa lui, celălalt prin veşnicia lui. Goethe arăta cît de greu este a face. Dar greutatea sa păleşte în faţa lui a fi cînd acesta îi urmează. Fericiţi cei ce pot întîmpina pe a fi şi pot intra în împărăţia lui mulţumiţi fiind de felul în care şi-au încheiat relaţiile cu a face.

- Mauriac despre libertate: nimic nu poate întrece libertatea copii­lor lui Dumnezeu. Numai ea dă preţ soartei unui om. Pe ea trebuie s-o păstrăm în viaţa noastră, în a naţiei, în a bisericii. Pe ea s-o restituim celor ce i-au uitat gustul.

Sarea pămîntului.

Je puis loujours pleuret:⁹⁶

- Darul lacrimilor.

Această supremă binefacere făcută credincioşilor săi de Domnul, această singură cale pentru ieşirea din impasul menţionat la Maieu 9, 24, este cunoscută, recunoscută şi mărită de un spirit sceptic şi atît de stăpînit de pudoare ca al lui Valery. Discipolul lui Mallarme (cel care spunea: in poezie nu plîng - după cum nici nu-mi şterg nasul), nu ezită să scrie: „Pot plînge oricînd, şi, poet ce mă aflu, am băgat de seamă că nu există

354

gîndire care, urmărită pînă cit mai aproape de suflet, să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile acelea mute unde mai rămîn doar mila, tandreţea şi un soi de amărăciune pe care ni-1 dă amestecul de etern, de întîmplător şi de vremelnic: ursita noastră.