N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Aprilie 1968

Părintele Benedict Ghiuş, însoţit de Floriana, vine cu Sfintele Taine, înainte de Paşti, să mă împărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă spovedeşte acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai adîncă reculegere decît în uşa altarului, la Schitul Dărvari. Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri. Floriana stă de pază pe coridor, în faţa uşii. Sunt în pat, în ghips pînă peste coşul pieptului. Parcă aş fi în închisoare, la fel de neputincios, de prefăcut în obiect, de aflător la cheremul celor ce dispun de mine - şi tocmai de aceea de necrezut de liber, de avîntat, de fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de osînda alegerii dintre bine şi rău?

Oricum, degajat, „desprins" şi zburînd - cu gîndul. Parcă numai eroii lui Jack London sunt călători printre stele?

După împărtăşanie beau tot vinul rămas în pahar. Părintele Bene­dict surîde. Numai dacă vom deveni asemenea copiilor.

- înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o prăpastie.

Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cîrmă; proverbul englez: Dumnezeu dă mîini, dar nu construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. Ioana d'Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.

- Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile - ne sunt predes­tinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.

355

Noiembrie 1948

Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. în fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scînteia".

Organizaţia de partid, prin tînăra tovarăşe Lotti, doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul mai îmbrîncind-o, o aşează pe un scaun, îi pune ziarul în mînă şi ia loc lîngă dînsa. îşi petrece braţul drept peste umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surîde beatic şi ocrotitor. Poza e menită a înfăţişa, în stil concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu naţionalităţile conlocuitoare.

în articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunţă „Moc". Cu zîmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş' al mîinii stingi - gingaş şi depreciativ - şi cu o încreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi, în fond, zădărnicia superiorităţii culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş"'. (Partidul nu greşeşte, ştie tot.)

Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc".

Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de satisfacţie. Rîsete, un murmur prin care se revarsă scîrba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc - însoţite de scurte suspine - manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de partid să mai încolăcească gîtul oame­nilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată.

1969

De fiecare dată cîte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, de pe cîte un munte înalt. Unul, sau cîţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti: altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată găsesc o turmă. Vitrinele sunt pri­menite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri. Şi cîte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc - lesne de-nţeles - nu numai zorzoanele din vitrine ci şi inventarul din pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.)

356