N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Octombrie 1956

Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări:

Dinu Ne. vine clandestin de la Cîmpulung pe două-trei zile. N-are unde locui. îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-1 primim pe Dinu „regeşte"', „fără economii". Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o fericire. Se simte perfect.

Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape în piele. Toată ziua - adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi pînă noaptea tîrziu — ascultăm la radio, rîdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu mîinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata mai mult decît mine.

Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi zîmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. în jurul meu, pe toate coridoarele, în toate birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hîrţoage şi hîrtii. Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mei; măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cîntată poezia ţinutei - există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste picioare -, unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricît de cumsecade ar fi acesta, oricît le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricît le-ar părea de rău şi le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zîmbete ascunse. (Şi-un fel de foiala la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfîrşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de

357

arşiţă şi miasme începe a se zări - fugar, firav, ruşinos - cîte un petic de albastru, iar oamenii încep şi ei - timid - a-şi zîmbi unul altuia.

Da, adulmec surîsuri şi colţuri de cer albastru. Fericirea e de scurtă durată. Sub ochii neclintiţi ai generalului Dwight Eisenhower şi ai mi­nistrului său de externe John Foster Dulles (fi-le-ar ţarina cît mai grea, m-ar îndemna inima să le urez, dar nu mă lasă credinţa), Ruşii ocupă Ungaria şi scaldă în sînge revoluţia. Nu degeaba se învaţă istoria în şcoli: ca în 1849.

Tata e zguduit, iar zîmbetele la minister se dizolvă mai înainte de a fi apuoftt să se închege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe şi a lături de varză; albastrul revine la cafeniu şi cacăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul şi întunericul.

Noiembrie 1968

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a curţii mînăstirii Antim; intimita­tea paraclisului (unde a fost săvîrşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat adevăratul înţeles, atît de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al mormîntului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o digenis⁹¹, o fiică a Legămîn-tului, o fiinţă liberă şi nobilă, vie. Floriana se închină, crede într-unui Dumnezeu, aşteaptă învierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atît de fermă şi caldă, cu priviri atît de limpezi şi îndreptate numai înspre tărîmuri lipsite de suspine, durere şi întristare, cu o faţă atît de luminată de nădejdi absurde, încît paraclisul - unde într-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi găocit - poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariţiei Graalului.

Emile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decît dragostei.

1936

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinam la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea

358

se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întîmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană e alta decît pe străzile oraşului! Orchestra cîntă imnul Speranţei şi o violonistă între două vîrste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănîncă de istov (dimpreună cu murături grozave). - Preînchipuire a ce avea să fie mai tîrziu în statul Israel. - Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. Toată mînia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole îşi cîştigă entu­ziaste simpatii unanime spunînd despre careva: „un uerist, un prost". (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cîntă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii -uitîndu-şi doctrina — i se unesc pentru cîteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mîndrii de sub deal. Incît nu se mai ştie bine - convorbirea politică a fost de mult părăsită - dacă petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia tîrziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi - era să zic, dar ar fi greşit - apele.

- 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţiime.

- 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrîni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul girului lănţuguri de care atîmă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrinii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor - bătrînilor -le-a fost aşa teama, ori nepăsători ori neînspăimîntaţi; aşa încît vechea generaţie iese făcută de rîs! înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba'? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vîndă sufletul, sa se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei.

359

deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atîta cafea şi atîta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atît de sfidător po­trivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, cînd reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămînd în Cameră, bătrînii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osîndesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osîrdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)

Ciudată coaliţiune. în casa lui Mişu At. dau într-o seară de Du­minică de o pereche de intelectuali — vîrstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi

- proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de cîte au văzut în rîndurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A nu! Cînd au trecut graniţa la înapoiere le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — să coboare pentru a săruta pămîntul patriei vigilente cu tineretul. După cîte am văzut dincolo! Heweusement que nota avons le communi$me^M (pentru că, după cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarînd că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decît podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întîmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-1 poartă? Heweusement que je ne le crois pas®

- Cînd se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul

- ca unor oameni simpli - le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.") Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Dom­nul a porunci. Şi „lăsînd toate": (Luca 5, 28), chematul se scoală.

360

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu w'w, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means bitsiness.