N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1970

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămtntuhii, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si cei pricepuţi fi le-ai descoperit pruncilor."

Luca 10, 21

Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş în-preună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la universitatea din insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea e tipărită în româneşte la Madrid.

Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vînzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc în strada Mantuleasa şi O fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie legionară.)

La ţigănci, Adio, în strada Mantuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O fotografie exprimă mai mult decît oricare nuvelă fantastică a lui M. E. adevăruri cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. In ea regăsesc tot ce cred mai intens şi iubesc mai pasionat.

La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn

368

vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia sfîşietor de vulgară a unei guriste.

Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste ş_i chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decît sub ipostaza destinului mereu prezent în cotidian.

Eroul: Dumitru, Românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană" şi încearcă să-1 exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape de Dumnezeul adevărat decît noi toţi. Şi tot el are să-1 vadă cel dintîi cînd Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa."

Misterul nuvelei nu-1 constituie fotografia Teclei — problemă gen Dorian Gray - ci puterea mîntuitoare a credinţei care preface nuvela într-o Mărturisire de credinţă ortodoxă şi romanească Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la laşi din 1642 ori enciclicii de la Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).

Ce respinge Dumitru'? Respinge marile descoperiri (ori marile ilu­zii) ale occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, ze-nul (asiatismul! Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E Românul din Sarmaţia, Le paysan du Datnime¹⁰*, omul simplu, fiul lui Mutter Na-tur^lt6\ Nu numai atît, e şi adevăratul intelectual care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liber^M. Nu e homo unius libri¹"⁷. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseu-do-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mîntuirea.

Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Cara-giale şi Brătescu-Voineşti.

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dum­nezeu": Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu - („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „un­deva" nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă,

369

politica lui de neinteryenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit") — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protes­tează? încearcă să-1 convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doc/ore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dum­neavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-1 faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-1 „bagi în sperieţi". Şi „degeaba" se împerechează de minune cu „speriaţi", amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda - are însă şi arierplanurile - unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Bră­tescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitni cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a cărui credinţă — dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da - e tare ca stînca (şi pentru el «ine feste Burg ist unser Gott^m).

Că Dumnezeu nu există - n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) - pe calea derizoriului (ce spui dom¹ le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumi­tale şi danii pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîn-du-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

De unnărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol e şi Mîşchin) spre al identifica perso-

170

najelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită isteţime doveditoare a unei priceperi adînci şi unei înţelepciuni puţin pornită să se dea în vileag.

Cînd Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este... Să vedeţi dumneavoastră... Da ţi-mi voie să spun şi eu...