N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

1944-1948. Revine în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale", lucrînd pînă la interzicerea publicaţiei. Este o perioadă de intensă activitate publicistică şi critică, avînd ca obiect în special opere fundamentale ale culturii noastre clasice.

1948-1958. Structural opus oricărei ideologii totalitare, refuză asemeni multor vîrfuri ale spiritualităţii româneşti să adere la „revoluţia"' comunistă din cultură, îndreptată, în numele „internaţionalismului", împotriva valorilor noastre naţionale.

In septembrie 1953 este invitat de Constantin Noica să-1 viziteze la Câmpulung, unde filosoful se afla în domiciliu obligatoriu. „După ce mă întorc la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică regularitate. (...) Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Miliai Rădulescu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă (...)" (Din Jurnalul Fericirii).

Trăieşte, pînă în 1958, o perioadă de privaţiuni şi umilinţe, des dat afară din slujbe mărunte, consolîndu-se cu ghidul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Sergiu Al.-George, Mihai Sora, ş.a. Este, totodată, o perioadă de profunde frămîntări şi mutaţii în plan sufletesc:

„Din ce în ce îmi căutam mai dîrz refugiul in biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile ncprecisului şi se conturau treptat în fermitate. Nu ştiu dacă aş fi avut curajul şi dezinvoltura să fac pasul decisiv — din lene? de frică'' din haos lăuntric? din risipire a cugetului? ca să nu supăr

418

rudele şi cunoscuţii? - dacă Acel ale cănii căi sunt de nepătruns, cum spun englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu prin persoana filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am făcut parte din cei care l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Cmipulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti, şi l-am găzduit" - va nota, mai tîrziu, Părintele Nicolae Delarohia.

Ianuarie 1959. Refuză presiunile securităţii de a fi folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „lotul" filosofului (şi al prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale". Această nouă lovitură a sorţii se dovedeşte a fi hotărîtoare, căci la