N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

6 Martie 1960

Aşadar, într-un tîrziu sunt scos şi eu, dus la un birou adăpostit în micuţa firidă a boltitului coridor; interogat, identificat, dezbrăcat. Mi se lasă doar un prosop, un săpun, una perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi, din care fac o bocceluţă. Mă uit la ceasul de peste bolta firidei şi văd că e mult mai devreme decît credeam. Un gardian foarte înalt şi voinic îmi face semn să vin după el. (La şerpărie erau limbuţi; acum lucrează pe muteşte.) Dar nu mă duce spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare, înapoia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. Noaptea aceasta de început de Martie e o noapte de viscol. îmi aminteşte de începutul Valetului de trefla al lui Edgar Wallace: „A fost ridicat dintr-un şanţ din Lambeth, tînărul Gregory zis Cocainomanul, şi murise mai înainte ca agentul de serviciu la Waterloo Bridge, care auzise detunăturile, să fi sosit la faţa locului. Fusese omorît în stradă, noaptea, pe zăpadă şi vînt, şi nimeni nu văzuse pe ucigaş. După ce l-au dus la morgă şi i s-au cercetat hainele nu se găsi nimic altceva decît o cutiuţă metalică plină de un praf alb care era cocaină şi o carte de joc, valetul de treflă!"

Sunt în cămaşă şi chiloţi. Gardianul îmi arată un morman uriaş de geamantane, saci, rucksackuri, pachete, desagi şi-mi ordonă să le port pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Unele valize cîntăresc foarte greu. Trebăluiesc, dîrdîind şi clănţănind, căci nu e numai frig, ci mă şi aflu într-un teribil curent, vreo două ceasuri. Gardianul, încotoşmănat într-o şubă siberiana cît toate zilele şi încălţat cu pîslari peste cizme, şi-a ridicat gulerul îmblănit, şi-a tras clapele bonetului-căciulă peste urechi şi s-a ghemuit - aduce cu omul invizibil din filmul după H. G. Wells - pe un scaun ciudos aruncat într-un colţ de unde probabil că mă urmăreşte. De bună seamă că-i este şi lui frig şi ~ de ce nu ştiu - dar am impresia că nu-i face plăcere să mă vadă cotrobăind de colo pînă colo prin zăpadă, dezbrăcat, jigărit şi nevolnic.

Termin, vesel că nu am dat nici un semn de slăbiciune, începînd a mă încălzi. Gardianul îmi face iar semn să-1 urmez, scuturînd un inel cu o mulţime de chei enorme. Se opreşte în dreptul celulei 18, deschide greu uşa, cască şi-mi face vînt înăuntru.

- La urma urmei s-ar putea ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne pedepsi. îşi întoarce faţa de la noi: ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă-n voia întîmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale. Intrăm sub zodia hazardului şi mecanicei: vai nouă!