N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Gherla, septembrie 1963

Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de legionari" şi ca distrofic, nu am fost scos pînă acum la nici o muncă.

Sunt nişte scînduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

Bine am făcut, în curînd împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi - din cauza unor vagonete care circulă transportînd cherestea -un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zina păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă'. îţi vine să zburzi, să cînţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încîntătoare, mîncăm în aer liber, vorbim tare, rîdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

Mai e şi bucuria întîlnirii altor feţe; cad, în cursul dimineţii la o grămadă de scînduri, cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngîndurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai tîrziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-1 bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul... Deţinutul mă ascultă zîmbind uşor. Cînd am terminat panegiricul: Tz. e aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; ri-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie" mult în închisoare.)

Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci.)

Petrec restul zilei şi seara într-o stare de efervescenţă.

Primul lucru pe care-1 aflu în faţa unui maldăr nou de scînduri de la omul meu de ieri: azi, la prima oră, Gigi a fost scos din cameră, graţiat.

Graţiat, după patrusprezece ani din cincisprezece cîţi avea de făcut.

115

- Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-1 văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată - şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători - un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu - dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase - reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt - iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă - căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă - e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi.

- Treptele iertării.

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără cîine, gură fără dinţi).

Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.

(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobîndi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)

116

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţînatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-1 poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-1 ierte).

Cînd Francezii spun Dieu a cree 1 'homme ă son image qui le lui a bien rendiP, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa îi plătim cu aceeaşi monedă, închipuindu-ni-L după chipul şi asemănarea noastră: atît de răi şi neiertători încît nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvîrşire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.

Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care 1-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scîrbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră.

Gherla

Mi se descriu, în aceeaşi zi, două scene care nădăjduiesc să-mi rămînă întipărite în minte cîte zile voi trăi.

Prima, relatată de doctorul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna Tatăl nostru.

A doua, evocată de admirabilul învăţător Nicolae Druică:

Tatăl lui Vasile Pârvan, învăţător şi el, care supraveghează îndeaproape educaţia fiului său, venea să asiste la prelegerile universitare ale celui care nu-i înşelase aşteptările. Se aşeza pe o bancă din fundul amfiteatrului şi se ridica odată cu studenţii la intrarea profesorului. Apoi se aşeza şi-i făcea semn băiatului că poate lua loc şi el şi începe a preda. Abia atunci şedea Pârvan şi după el toţi cei din aulă.

BUGHI MAMBO RAG

...Există o fotografie extraordinară a lui Proust, către şfîrşit: e în picioare, poartă haine negre şi guler scrobit înalt, stă ţeapăn, cu bastonul