N. Steinhardt Jurnalul fericirii trei soluţii testament politic Pentru a

Ce-i drept, spectacolul pe care-1 oferă adventiştii ia adeseori o înfăţişare dramatică: dacă mâncarea e făcută cu o urmă de grăsime sau de carne de cal - la infirmeria t.b.c, se mai întîmplă - ei o resping, se aşează în genunchi, ridică braţele şi-şi aduc jertfa prinos Atotputernicului. Pare artificial, scenografic, însă din partea unor oameni străveziu de slabi, cu frecvente hemoptizii şi înfometaţi de ani lungi de închisoare, gestul ia un caracter foarte concret. în acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca toţi ceilalţi. Dintr-odată se află pus în situaţie de inferioritate.

Hotărînd să iau apărarea bietului om, foarte de ispravă, încep să învăţ pe de rost textele potrivnice interpretării adventiste (obiectivi şi cinstiţi tot ei mi le indică şi predau) şi ajungem, preotul şi cu mine, să-i putem combate pe propriul lor teren scriptuar. Respectării oarbe a Sîmbetei îi opunem pasajele fundamentale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide, iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Marcu 2, 28 şi Luca 6, 5 (Fiul Omului este Domn şi al Sîmbetei): Marcu 2, 27 (Sîmbăta a fost făcută pentru

146

om, iar nu omul pentru Sîmbătă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ţine ziua o ţine pentru Domnul şi cel ce nu ţine ziua nu o ţine pentru Domnul), 7 (Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură) şi 22 (Credinţa pe care o ai s-o ai pentru tine însuţi înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mîncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu) şi 10, 27 (Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţi să vă duceţi, mîncaţi orice vă este pus înainte...); Colos. 2,14 (El a şters zapisul ce era asupra noastră) şi 16 (Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare şi băutură sau cu plivire la vreo sărbătoare sau lună nouă sau sîmbete).

Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegii care urmăresc disputele cu atenţie, bucuroşi de biruinţele ortodoxiei, dar şi admiratori ai tăriei de caracter a sectanţilor.

Cînd suntem scoşi la baie, Sîmbăta, adventiştii nu consimt să se spele pe trup. Pe mîini, da, şi Sîmbăta: dar nu pe coip. Spectacolul care se repetă săptămînal (suntem în perioada în care direcţia penitenciarelor îngăduie aplicarea regulelor de igienă) scoate în evidenţă două încăpăţînări naive şi dovedeşte o dată mai mult ca niţică dreptate este la fiecare, încleştarea adventistă, nelogică, bucheră, talmudistă e - dat fiind suferinţele şi ocările pe care le dezlănţuieşte - şi admirabilă. Dar şi gardienii nu sunt cu totul greşiţi cerîndu-le tuturor deţinuţilor să se îmbaieze. De ce oare nu li se dă adventiştilor posibilitatea să meargă la duş în altă zi? Pentru că Sîmbăta e ziuă de curăţenie în puşcării! Cu duşmănia mai poţi lupta, birocraţia însă nu-i de înfrînt. Părintelui Petcu, primului, şi apoi nouă tuturor ni se cere să-i săpunim cu sila pe camarazii noştri care stau goi sub duş, cu braţele încrucişate peste piept, zîmbind serafic, aşteptînd martirajul. Sunt jalnici, caraghioşi şi profund respectabili. Preotul refuză cu fermitate folosirea prilejului ce i se pune la dispoziţie pentru a-şi batjocori necruţătorii adversari. (Iar gardienilor, care cunosc tărăşenia, le vine greu a crede că popa nu vrea să se răzbune.) Refuzăm cu foţii oferta acum adresată întregului colectiv, apoi şi ordinul care ni se dă. Pînă la urmă caralii nu insistă şi toată scena se termină cum zic Francezii în queue de poissoiu rămîne baltă ca şi grătarele de lemn fixate sub instalaţia de robinete. De unde însă, cînd sunt în unanimitate, dreptslavitorilor abia dacă li se acordă răgazul să se săpuneze fulgerător şi să se clătească şi mai instantaneu, dacă sunt şi adventişti de faţă, gardienii, spre a-i provoca, a-i necăji, a le face rîcă, prelungesc dinadins şi mult şederea la baie, dau apă caldă din belşug: dreptslăvitorii pleacă săfui de curăţenie şi îmbăiaţi cu adevărat.

Cu puţina apă pe care o primim în celulă, renunţînd la orice lăut, îi ajutăm pe ucenicii căpitanului William Miller să se spele ei pe tot coipul Duminica dimineaţa.

147

- Traian Crăcea, tînăr ardelean, înfocat şi iscusit predicator adventist, este singurul din tagma lui care admite posibilitatea mîntuirii celor ce nu fac parte din sectă. (Martorii lui Iehova sunt şi mai exclusivişti: la ei mîntuiţii sunt limitaţi numeric.) Crăcea vorbeşte de Hristos cu lacrimi în ochi, adevărate, nu ca ale eroului balzacian care-şi plîngea iubita inaccesibilă, pierdută dincolo de gratiile bisericii.