| Jilava, camera 13
Teoria lui Nemo şi a mea despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes.
Doktor Faustus este o carte concepută pe trei planuri, din care două iniţiatice.
Primul plan, al lecturii naive: Serenus Zeitblom e un om cuminte şi normal, Adrian Leverkiihn e un dement. Artiştii ăştia sunt de fapt nişte demonici. Arta e primejdioasă.
Planul lecturii a doua, ori al iniţierii de gradul întîi: Serenus Zeitblom e un prostănac neinteresant, Adrian Leverkiihn este artistul în toată veracitatea lui; arta presupune o doză de nebunie, numai aşa poate fi creatoare şi justifică insipida existenţă a lumii.
Planul lecturii a treia, ori al iniţierii superioare: dreptatea e a lui Serenus Zeitblom, nu în mod searbăd, ci paradoxal, frenetic, kierkegaardian. Adrian Leverktihn e cu adevărat nebun, idealul este un Zeitblom efervescent. Credinţa babelor e deci bună? Bine e să mergi la biserică şi să aprinzi luminări? Desigur. Dar nebuneşte. Efect de zoom: normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei. Viaţa cumsecade considered as one of the fine arts42!
îmi aduc aminte de teoria lui Manole despre necesitatea creării unui
Dostları ilə paylaş: |
