O critica a modernitatii din perspectiva intrebarii ce se pierde atunci c



Yüklə 2,91 Mb.
səhifə16/32
tarix07.08.2018
ölçüsü2,91 Mb.
#68298
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   32

220

pierdere pentru cei care deplîng dispariţia ei şi este o pierdere pentru cei care se simt, prin dispariţia constrîngerilor ei, în fine eliberaţi de servitute. Din păcate, procesul care începe cu abandonarea moralei tradiţionale sfîrşeşte în mod necesar cu pierderea oricărei morale. Aici însă nu faptul de a nu trăi pe de-a întregul potrivit moralei tradiţionale este important. Eu însumi, ca modern care m-am născut într-un mediu moral ce nu mai păstra nici măcar gîndul că o referinţă morală fermă ar fi cumva necesară, nu am trăit decît intermitent (deci arbitrar) potrivit moralei tradiţionale. Faptul că morala este adeseori încălcată nici nu o falsifică, nici nu o suspendă, nici nu o anulează, însă pentru ca morala să supravieţuiască, trebuie ca încălcarea moralei să rămînă în interiorul moralei. Acest fapt fixează limitele morale ale imoralităţii: morala poate fi uneori încălcată, dar nu trebuie în nici un caz abandonată. Or, noi trăim într-o lume care a abandonat orice referinţă morală absolută. Iar acest lucru s-a întîmplat în ciuda faptului (sau pentru) că pînă şi guvernele au ajuns să pretindă că nu îşi fac politica decît după carta drepturilor omului, în ciuda faptului (sau pentru) că preocuparea dominantă a tuturor societăţilor cu adevărat moderne pare a nu mai fi alta decît eliminarea cît mai completă a oricărui fel de discriminare şi în ciuda faptului (sau pentru) că toţi progresiştii din lume par a nu mai avea răbdare în dorinţa lor de a crea în cît mai scurt timp, cu ajutorul puterii discreţionare a statului, o societate în fine cu adevărat decentă. Toate aceste nobile intenţii şi virtuoase ipocrizii sunt condamnate să se irosească, în cacofonia generală, ori să reuşească, în cine ştie ce nouă perversiune totalitară. Viciul lor fundamental stă în ideea aparent cea mai generoasă a Iluminismului - că ne-am putea cu adevărat emancipa moral numai prin epurarea, raţionalizarea ori abandonarea moralei religioase tradiţionale. Această idee falsă este, poate, ideea cea mai nefericită pe care ne-a lăsat-o moştenire frumoasa vîrstă iluministă a modernităţii. Într-un sens, de dialectica perversă a acestei nefericite idei a şi murit Iluminismul, ca proiect global, în epoca postmodernă.



Ca unul care cred în puterea logicii376 şi sunt în acelaşi timp convins că logica evoluţiei noastre recente este corect epitomizată

376 „Das logische Bild karm die Welt abbilden." - Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 2.19.

221


prin formula 'dacă ceva poate fi făcut, atunci el trebuie făcut'377 - nu mai am nici o îndoială: mişcarea prin care se va ajunge după un număr finit de paşi de la încurajarea furtului la acceptarea crimei deja a devenit un proces necesar.

[87] Durata lungă a opiniei publice era făcută de religii, comportamente instituţionalizate, tradiţii şi cutume. O dată cu începutul modernităţii, durata medie a fost dată de cărţi şi de acele curente de idei care s-au impus în conştiinţa tuturor ca un soi de Zeitgeist inevitabil, necesar. Durata scurtă, adică opinia de agitaţie, e dată de ziare şi, în general, de mass media. Prin dispariţia oricărei referinţe la o tradiţie constituită valabilă şi prin degradarea noţiunii de cultură generală (care stă sau cade împreună cu ideea de canon), teren comun al tuturor specialităţilor, opinia publică nu mai poate invoca nici durata lungă, nici pe cea medie. Rămîne, în acest ceas tîrziu al modernităţii, numai opinia de agitaţie. Opiniile au devenit aşchii de gînduri, cioburi de sentimente, artificii de senzaţii. Fastfood, instant love, easy fuck. Instigat de stilul contrafacerilor istorice de tip Foucault şi de beţia absorbantă a simulacrelor metafizice inventate de Deleuze, omul modern, exasperat de propria sa caducitate, nu mai vrea decît să se de-dubleze, să se de-fragmenteze, să se de-multiplice, să se de-formeze: suspendîndu-şi responsabilitatea, el a devenit adict faţă de instanţierile fragmentare, discontinue şi indefinit paratactice. După omul Evului Mediu, care a fost născut de metafizicile religioase, şi după omul modernităţii medii, Jăcut de metafizicile politice ale secolului al XVII-lea, omul modernităţii contemporane a ales să se lase construit după figura de stil a fârîmiţării stroboscopice. Este primul tip uman calchiat pe modul de funcţionare al unei tehnici: şi a anume, a mediilor de informare în masă, care au drept proprietate esenţială absenţa conţinutului privilegiat. Tehnica de transmitere a informaţiei nu are alt conţinut în afara celui pe care, întîmplător, îl



377 „Every crime that can be committed will be." - Camille Paglia, Sexual Personae, p. 23. Să se compare acest principiu descriptiv, atit de tipic pentru umanitatea noastră recentă, cu dictonul normativ formulat de Falkland -„poate cel mai auteniic erou al Războiului civil în Anglia" - într-un ceas în care modernitatea mai era încă temperată de autoritatea tradiţiei: „cînd nu e necesar să schimbi ceva, e necesar să nu-l schimbi" (citatul şi aprecierea referitoare la Falkland sunt în: Robert Nisbet, Conservatorismul, p. 50).

222


transmite. Conţinutul, pentru omul calchiat după chipul şi asemănarea tehnicii, este o consecinţă a exercitării formei. Esenţa sa este, deopotrivă, moda, instantaneitatea şi manipularea. Mileniul care începe se deschide pe această epocală descoperire a culturii mass media: MTV-ul ca model suprem al personalităţii umane.

[88] Cred că principalul defect al teoriei liberale este reducţionismul antropologic. Liberalismul a postulat un tip de om care respectă regulile, ia decizii raţionale, calculează riscurile, caută confortul personal şi respectabilitatea socială, preţuieşte libertatea, este generos, are cultul muncii şi al lucrului bine făcut, respectă ordinea şi o caută, fără însă a suferi tirania, este tolerant chiar şi faţă de intoleranţă, e lipsit de pasiuni religioase, nu agreează spiritul de turmă, e capabil să se supună constrîngerilor liber consimţite (legale) etc. Ei bine, acest tip de om nu este universal: el este produsul secolelor XII-XVIII. Toată problema este că teoria liberală, mi se pare, stă sau cade împreună cu acest tip de om. Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie 'om nou', fie homo sovieticus: este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă regulile, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, iubeşte bogăţia, se dă în vînt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face numai treabă de mîntuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine 'curajos' doar în turmă, e incapabil să se supună constrîngerilor legale, încalcă orice regulă (singura lui regulă este ce îi vine la socoteală), nu respectă nici un contract etc. Poţi să faci liberalism cu un astfel de om?

Aş mai adăuga doar că omul format de secolele care au precedat declanşarea modernităţii nu a fost format de spiritul modern, ci de Evul Mediu. Respectul faţă de lege şi contract al omului liberal, raţionalitatea sa, cultul muncii şi al respectabilităţii (în ochii comunităţii) sunt, toate, trăsături dezvoltate în Evul Mediu, care au putut fi încorporate în comportamentul 'instinctiv' al oamenilor numai şi numai datorită educaţiei care a rezultat din pedagogia socială a creştinismului. O dată cu moartea socială a creştinismului, creuzetul acestei educaţii şi posibilităţile de formare ale acestui tip uman au

223


dispărut. Mai mult: nu doar comunismul a creat 'omul nou'; societăţile europene şi americană de după 1955, care au produs 'eliberarea' de familia burgheză, revoluţia sexuală, demistificarea 'omului natural', relativismul tuturor valorilor etc., au favorizat proliferarea unui tip uman pe care valorile liberale nu se pot baza. Acest nou tip uman, omul răsfăţat al statului-providenţă, infantilizat de o prosperitate picată din cer şi de prezenţa paternalistă a unui stat mereu mai omniprezent, rebelul fără cauză, omul care a fost deprins să creadă că singurul ţel în viaţă este sporirea plăcerii sale personale, acest tip de om, în mod surprinzător, are cîteva trăsături comune cu homo sovieticus: dispreţuieşte ordinea, nu respectă nici o autoritate, are cultul plăcerii personale, crede că i se cuvine totul, interpretează absenţa privilegiilor ca pe o nedreptate strigătoare la cer, are cultul statului, pretinde totul de la societate, nu aşteaptă nimic de la efortul său personal, nu respectă onoarea contractului decît dacă îi este impusă de lege, crede că totul există pentru a-i înlesni lui plăcerile, cere tot mai mult dînd din ce în ce mai puţin etc. Cu acest tip de om datoria moare, plezirismul triumfă, iar decenţa devine o virtute conservatoare, adică, în ochii plebei, una reacţionară.

Mă tem că, avînd la dispoziţie aceste variante de 'om nou', liberalismul nu stă prea bine. Născut ca beneficiar al virtuţilor creştine secularizate, liberalismul a crezut că aceasta este natura umană, în genere. S-a înşelat. El a putut edifica o formidabilă civilizaţie materială, pe ruinele unei mari culturi spirituale, creştinismul. Liberalismul va muri deoarece condiţiile sale de reproducere (materială) nu au putut reînnoi condiţiile sale de reproducere spirituală. Valorile plezirismului material nu au putut educa oamenii în spiritul acelor valori care au făcut posibilă victoria liberalismului. Omul liberal era omul creştin secularizat. Omul recent este contrariul omului liberal. Avertismentul care cade ca un verdict de condamnare peste această situaţie de fapt este cel formulat în 1798 de cel de-al doilea preşedinte american, John Adams: „Constituţia noastră a fost făcută doar pentru oameni morali şi religioşi. Ea este total neadecvată pentru guvernarea oricărui alt fel de oameni."378



378 Comentînd acest avertisment, Margaret Thacher spunea: „The virtues prized in free countries are honesty, self-discipline, a sense of responsibility to one's family, a sense of loyalty to one's employer and staff, and a pride in

224


Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cîntat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda, vizibilă ori ascunsă, a corectitudinii politice. Veritabilul 'om nou', omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni. Are o singură lozincă: „Egalitate! Egalitate!", „Putere! Putere!". Evanghelia sa ne anunţă: „Noi vom instaura egalitatea radicală, uniformitatea deplină, forţa absolută! Noi vom dărîma toţi munţii, vom umple toate mările, vom egaliza toate formele de relief, vom instaura egalitatea ireversibilă!" Deoarece tradiţia înseamnă ierarhie a valorilor, principalul inamic al omului recent este tradiţia, cultura, spiritul Europei. Pentru această nouă barbarie, cultura înseamnă inegalitate. Deci cultura va trebui distrusă. Primul atac este distincţia, tipic nord-americană, între cultura populară şi cultura elitelor, high culture. Cum elitele sunt diabolizate de ideologia omului recent, cultura înaltă, canonul occidental trebuie spulberate (vezi elegia lui Harold Bloom, unul dintre puţinii americani care au înţeles; faptul că această luciditate este a unui american de origine evreiască e cu atît mai semnificativ, căci evreii reprezintă cea mai veche tradiţie religioasă a tradiţiei noastre).

"[D]ualitatea clasică libertate-egalitate este înlocuită, în dezbaterile actuale, de perechea libertate-securitate [socială]."379 Libertatea tinde să fie complet înlocuită, chiar şi în meditaţiile politologilor, de obsesia dizgraţioasă a bunăstării. Naţionalismul etnic este treptat înlocuit de un naţionalism al PIB-ului. Cu corolarul său inevitabil -„şovinismul bunăstării"380

[89] „În orice societate care nu recunoaşte decît bunuri externe competitivitatea este trăsătura dominantă şi chiar exclusivă. Un portret strălucit al unei astfel de societăţi este descrierea pe care o

the quality of one's work" ("All beginnings are hopeful: Challenges Facing the 215st century,"p. 2, col. 1).



379 Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo, p. 140.

380Ibidem,p.l33.

225


face Hobbes stării naturale."381 Prin dispariţia bunurilor interne şi prin acceptarea faptului că singurul etalon valoare este schimbul pe bani (criteriu extern prin excelenţă), competitivitatea a ajuns să fie, pentru noi, modernii cei mai recenţi, singura valoare, singura legătură comunitară, singurul zeu şi singura religie: „fără virtuţi nu poate exista [... ] decît o recunoaştere a [...] bunuri[lor] externe şi niciodată a celor interne"382. Pe o cale extrem de sinuoasă (nu spunea Cioran că omul este fiinţa indirectă prin excelenţă?), noi am regăsit ferocitatea ignară a stării naturale, în plină civilizaţie şi cu ajutorul celor mai sofisticate mijloace tehnice. „închipuiţi-vă un băiat de treisprezece ani care stă în living room şi-şi face temele la matematică cu căştile de la Walkman puse pe urechi şi ochii la MTV El se bucură de libertăţile dobîndite cu greu de-a lungul secolelor de alianţa dintre geniul filozofic şi eroismul politic, consfinţite de sîngele martirilor; cea mai productivă economie din istoria umanităţii îi asigură confort şi bunăstare; ştiinţa a pătruns tainele naturii ca să-i ofere minunata reproducere electronică de sunet şi imagine aidoma vieţii. Şi cu ce culminează acest progres? Cu un copil puber, al cărui trup tresaltă în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente se articulează în imnuri înălţate bucuriei pe care o procură onanismul sau mîna ridicată asupra părinţilor; a cărui ambiţie este să dobîndească faimă şi bogăţie imitîndu-l pe homosexualul travestit, autor al muzicii. Pe scurt, viaţa devine o fantezie masturbaţională nonstop, ambalată comercial."383

Norman Manea, într-o convorbire cu Edward Kanterian384, numeşte cîteva din trăsăturile Statelor Unite, după o experienţă de 12 ani: cultul succesului, atenţia acordată trupului, sănătăţii, regulamentelor de a face ceva în modul cel mai simplu şi mai economicos, aducerea rapidă a oricărui eveniment la dimensiunea schimbului comercial, 'invazia intimităţii (în contradicţie cu faptul că, totuşi, în America, individualismul prevalează), peisajul politic deopotrivă democratic şi 'monetar' ori 'noţiunea de trecut, care înseamnă, adesea, ultimele două săptămîni'. Manea citează ca ilustrare pe Don DeLillo, care, în cuvîntarea de recepţie a Premiului Literar Ierusalim, a spus că cel mai



381 Alastair MacIntyre, Tratat de morală, p. 205 (o formă uşor diferită are traducerea Ligiei Caranfil din: Adrian Miroiu (ed.), Teorii ale dreptăţii, p.175).

382Ibidem.

383 Allan Bloom, The Closing of the American Mind, pp. 74-75.

384 Norman Manea, „America, Germania", p. 12.

226


bun lucru care i se poate întîmpla unui scriitor, lucru de care acesta se teme, dar îl şi doreşte, este să ajungă pe un T shirt - după Manea, tricoul exprimînd confortul utilitar dar şi 'ameţitoarea senzaţie a perisabilităţii comerciale, consumismul şi cronofagia cotidiene'. Conform proverbului 'A disorder on Friday became a T shirt on Monday'. Scriitorul evocă nu fără uimire această civilizaţie în care trecutul se reduce de la sine, oarecum economic, la orizontul ultimelor două săptămîni, iar democraţia, foarte reală, neîndoielnic, trăieşte sub semnul unei aspiraţii inconturnabil 'monetare'.

[90] Valul de propagandă furioasă orchestrat de 'progresişti' împotriva criticilor formulate de Allan Bloom la adresa 'revoluţiei multiculturaliste' din universitatea americană385 ne-a reamintit că a te fi eliberat de anumite intoleranţe tradiţionale nu te scuteşte de bigotismul altora, care încă nu şi-au semnalat potenţialul distructiv. Spre pildă, acuzaţia tot mai frecventă - din partea celor care se cred 'progresişti' şi în pas cu spiritul neapărat emancipator al timpului - de 'elitism'. „Acuzaţia de elitism ", spune Bloom,386 „ reflectă atitudinea morală a regimului nostru, aşa cum acuzaţia de ateism reflecta atitudinea morală de acum un secol." 'Progresiştii' nu combat ideile adversarilor, ci denunţă persoana acestora ca eretică, inumană,



385 În lucrarea The Closing of the American Mind (în special pp. 62-137) „We are now witnessing the introduction of a new 'nonelitist; 'nonexclusionary' curriculum in the humanities and in parts of the social sciences, and with it a program for reforming the human understanding. This is an extremely radical project whose supporters pass it off as mainstream by marching under the colors of all the movements toward a more equal society which almost all American endorse. Not recognized for what it is, this radicalism can thus marshal powerful and sometimes angry passions alongside its own fanatic ones. The Closing of the American Mind was brought before this inquisition and condemned to banishment from the land of the learned. [...] The battle is not primarily, or even at all, scholarly but moral and political, and members of the reactionary rear guard are the objects of special fury, the enemies of historic destiny. What kind of man could stand in the way of deconstructionism, which according to [...] its proponents [...] will bring the millenium of peace and justice to all mankind? " ("Western Civ", Address delivered atHarvard University on December 7,1988, in: Giants andDwarfs, pp. 15-16). În mod provocator, ştiind bine ostilitatea cu care avea să fie primit de audienţă punctul său de vedere, Allan Bloom şi-a început conferinţa cu adresarea ironică „Fellow elitists" (deşi, în notă sarcastică, mai nimerit ar fi fost dacă s-ar fi adresat audienţei cu formula „Comrade elitists").

386 Giants andDwarfs, p. 15.

227


periculoasă pentru stat şi umanitate. Pe scurt, 'progresiştii' îşi tratează adversarii ca odinioară Inchiziţia pe vrăjitoare, ca în timpurile moderne antisemiţii pe evrei ori, şi mai recent, aşa cum îi vînează anti-antisemiţii de azi pe 'antisemiţii' pe care îi inventează pentru nevoile cauzei. La fel, acuzaţia de conservator: conservator poate fi numai reacţionarul, numai privilegiatul, numai intelectualul vîndut -conservator (horribile dictu) nu poate fi un om de bună credinţă. Motivele? Reacţionarul - din prostie, îngustime de spirit şi defazare temporală. Privilegiatul datorită resentimentului de a fi fost scos din privilegiile sale de mersul inexorabil ascendent al istoriei. Intelectualul - deoarece numai prin simonie intelectuală un autentic intelectual poate ajunge să taxeze drept superstiţie religia progresului cu orice preţ. Progresistul, cînd nu are adepţi entuziaşti (şi fanatici), nu poate avea decît numai duşmani. Iar aceştia sunt cu necesitate ori crapuloşi ori retardaţi. Dacă eşti uman, potrivit progresistului, nu poţi fi decît progresist, pentru că trebuie să fii progresist: adică să schimbi cu maximă frenezie totul idei, valori, cărţi, legi, comportamente -numai şi numai pentru că timpul le-a 'învechit', iar oamenii normali, nu-i aşa, trebuie să fie în pas cu timpul. Dar, dacă ne smulgem o clipă din vraja progresului-ca-datorie-intelectuală, descoperim că a fi progresist înseamnă, de fapt, a fi adeptul religiei valorilor de unică fo­losinţă. După întrebuinţare, potrivit logicii bigote a progresului cu orice preţ, totul se aruncă imediat la coş. Iar această atitudine deopotrivă superficială, ignară şi primitivă este practicată de oameni care - cum altfel? - denunţă 'consumismul' (căci toţi progresiştii sunt anticapitalişti şi abhoră societatea de consum, deşi trăiesc foarte confortabil şi profitabil de pe urma ei) şi care se socotesc în avangarda istoriei. Şi ce istorie!

[91] FIGURA INTELECTUALULUI

Clasicii. A existat un timp în care actul cognitiv prin excelenţă era contemplaţia. Cuvîntul prin care noi, azi, desemnăm construcţiile ştiinţifice abstracte şi tehnice, cel de teorie, desemna, la originea lui grecească, actul de a contempla. 'Obiectul' contemplaţiei era deopotrivă supus viziunii şi o suscita. Fie că era vorba de cele divine ori de cele neînsufleţite, accentul cădea întotdeauna mai mult pe actul cunoaşterii, decît pe rezultatul ei utilizabil. A obţine un rezultat se

228


pretează la multe neînţelegeri. Una, grosolană, seamănă cu pedeapsa adusă Niobei: mult mai tîrziu, Flaubert avea să spună că semnul prostiei e voinţa de a trage concluzii cu orice preţ. Alta, deloc mai neînsemnată, a fost sursa tuturor devalorizărilor iluministe: cînd transferi asupra scopurilor 'materiale' rostul finalităţilor cîndva divine, ceea ce obţii nu mai poate scăpa din ecuaţia care identifică scopul cunoaşterii cu profitul ei imediat. Clasicii, în vremea lor, distingeau între contemplare şi acţiune. Modernii, marcaţi de complexul originii pierdute, nu par să mai vadă dincolo de deosebirea dintre 'în teorie' şi 'în realitate'. (Dacă am analiza epistemologia numărării steagurilor efectuate de Pristanda, am ajunge mult mai departe decît ne poate sugera critica postmodernă a modernităţii.) Accentul tare, pentru clasici, cădea pe 'teoria' contemplaţiei: aceasta ignora opoziţia modernă dintre subiect şi obiect, de care noi nu mai putem scăpa şi căreia nu ştim să-i dăm de leac decît postulînd, mistic ori doar apelpisit, la capătul procesului cognitiv, o putativă unitate. Pe rostul dintre fiinţă şi gîndire s-a construit tot rostul filozofiei ulterioare. Pe rostul dintre contemplaţie şi acţiune s-a edificat postul de comandă al Raţiunii. Unde cădea accentul tare, în cunoaştere? Pe act. Atunci cînd scolasticii vor trebui să depene perfecţiunile lui Dumnezeu, ei vor opta pentru o definiţie în care 'a fi în act' este în mod radical anterior, deoarece, vor argumenta (circular), în Dumnezeu toate atributele sunt deplin actuale. E clar că realitatea cunoaşterii nu era judecată, de cla­sici, în funcţie de eficienţă. Aristotel e lipsit de echivoc atunci cînd declară că adevărata cunoaştere este nu doar dezinteresată, ci se sustrage oricărui scop practic. Aristotel ar fi fost uimit să afle că motorul cercetării moderne (cauză eficientă şi cauză finală în acelaşi timp) este obţinerea de profit.

Cum funcţiona acest ideal cognitiv? Schematic vorbind, lucrurile pot fi descrise astfel: inteligenţa surprindea realitatea a ceea ce încerca să cunoască prin îmbrăţişare, impregnare şi însămînţare; realitatea lucrului cunoscut preceda, logic şi ontologic, actul şi aparatul cunoaşterii; a cunoaşte consta dintr-o identificare, în care elementul mimat era mai important decît restul. Cunoaşterea dezinteresată era întotdeauna realistă, deoarece subiectul tratat era întotdeauna mai semnificativ decît tematizarea. Potrivit observaţiei

229

făcute cîndva de Aram Frenkian,387 grecii erau deopotrivă realişti, anti-materialişti şi anti-idealişti. Anticii nu construiau şi nici nu inventau realitatea. Antropologia voluntaristă şi sociologia relativistă a cunoaşterii, care azi formează ortodoxia programelor universitare, le erau profund străine. Accentul tare cădea în afara omului, pe ceea ce îl depăşea; iar cînd cădea pe om, omul trimitea la fiinţă. Noi, modernii, am spune că, faţă de subiect, obiectul era favorizat. Dar, spre deosebire de modernii care celebrează moartea subiectului, anticii constatau că, în ierarhia fiinţelor, subordonarea subiectului nu era nici arbitrară, nici înjositoare, ci, pur şi simplu, naturală. În secolul al XVIII-lea, un clasic precum Alexander Pope putea încă să mai condiţioneze existenţa întregului de continuitatea, fără rost, a părţilor. Noi am spune că fiinţa 'valoriza' totul. Fiinţa era: ea nu avea nevoie de devalorizările implicate în actul de atribuire, decretare sau conferire a valorii.


Yüklə 2,91 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin