O toaleta a la Liz Taylor

— Mă bucur, doamnă.

— Sunt convinsă că v-am deranjat, dar mi-am spus că indife­rent cât de ocupată ar fi o persoană, o veste bună dată asupra nopţii nu poate decât să-i priască.

— Nici de astă dată nu v-aţi înşelat.

Când închise telefonul, după convenţionalele urări, pe figura maiorului mai stăruia un zâmbet duios. Se uită la Dragu care-l urmărea intrigat şi respiră adânc:

— Vă rog să mă scuzaţi. Deci nervi neliniştiţi. Apropo de doamna. Ar mai exista şi alte pricini?

— Da. O gelozie patologică.

— Motivată?

— Depinde cum vreţi s-o luaţi. Cunoaşteţi un singur bărbat care să fi fost fidel, dar cu desăvârşire fidel nevesti-sii? Nu mă cheamă Sfântul Grigorie Decapolitul carele a sălăşluit vreme de şapte ani în aşternut cu o desfrânată fără s-o atingă, şi în afară de asta, personajul, din câte ştiu eu, nu era însurat.

Cristescu se gândi o clipă de câte ori a înşelat-o el pe nevastă-sa, alt Othello cu ghenă şi fustă, dar renunţă. Nu era tare la aritmetică.

— Vedeţi, în această chestiune, problema se poate pune din punctul de vedere al discreţiei, frecvenţei şi al comportării faţă de soţul inocent. O infidelitate machiată practic nu s-a comis. Când scoţi însă drapele că ai aflat ce culoare de portjartier preferă Coca, sau Lili, sau...

— Care bărbat normal o face? îl întrerupse inginerul. La o gelozie, repet, maladivă, nevastă-mea mai adaugă şi un strivitor complex de inferioritate.

Maiorul îl măsură lung:

— Oare nu l-aţi alimentat?

— Ăsta sunt şi mi se pare absurd să mă cobor pentru a ajunge la nivelul ei. Ştiu să ţin în mână o furculiţă, am o frază corectă, n-am inconvenienţe. Ea nu e receptivă, comite în societate gafe după gafe, îşi face o virtute din a fi brutală şi prost crescută. Simte diferenţa, mai ales, de tratament din partea apropiaţilor, şi din cauza asta a ajuns să mă deteste. Mi-aduc aminte de un dejun, la maică-mea. Eram vreo cinşpe-şaişpe persoane şi printre altele ni s-a servit o supă. Singurul leorbăit care se auzea în sufragerie era al nevesti-mii.

Cristescu încercă să reconstituie peisajul matrimonial al soţilor Dragu. El superb, pretenţios, crescut într-o casă bună, ea modestă, cumsecade probabil, dar incapabilă să urce câte două trepte o dată ca să ajungă la ceea ce el învârtea pe degete din gră­diniţă. Mai realiza că Dragu, pentru a face afirmaţii atât de neele­gante despre nevastă-sa, trebuie să se fi aflat într-o stare de acută surescitare. În lumea lui, oricât de oribil ar fi partenerul de viaţă, nu-l blamezi în faţa străinilor.

— Încep să înţeleg, în sfârşit, încerc. Hai să inventariem acum ceilalţi candidaţi. Cine v-ar putea detesta în asemenea măsură încât să vă dorească moartea?

— Vă repet, nu ştiu.

— S-o luăm alt fel! Ce duşmani, chiar dacă termenul e grav, aveţi? Sau măcar oameni care nu vă simpatizează, deşi e absurd, dacă nu-mi place cum zâmbeşte Ionescu, să vâr cuţitul în el.

— Duşmani? Dragu ridică din umeri. Vorba moldoveanului: vrăjmaşi să dea Dumnezeu, că junghere sunt destule. Teoretic, fireşte că am colecţionat inimiciţii. Oamenii de regulă sunt invidioşi, nu suportă succesul semenilor. Foarte puţini sunt în stare să admire, să se bucure de izbânda altuia.

— Pricep, surâse blând maiorul, că dumneavoastră faceţi parte din categoria învingătorilor ale căror victorii îi îmbolnăvesc de hepatită pe cei din jur. De, nu-i plăcut să inventariezi în jur doar tenuri şofranii.

— Nu sunt un infatuat, domnule maior.

"Şi încă ce infatuat! reflectă Cristescu. Dacă ai putea, ţi-ai ridica o statuie în Piaţa Palatului, în mantie de o bate vântul şi cu un deget ridicat... Da, domnule, oare de ce suflă crivăţul în toate veşmintele şmecherilor imortalizaţi în bronz sau piatră şi de ce naiba ţin toţi mâna întinsă?" La a doua întrebare aflase răspuns cu câteva săptămâni în urmă. Se afla în Piaţa Universităţii, în dreptul statuii lui Heliade Rădulescu. Întâmplător, auzise schimbul de replici al unor puşti care veneau din spate:

— Alo! Frumosule! Ştii de ce a întins gagiul degetul?

— Ţţ!

— Ca să vadă dacă plouă...

— Dar, continuă Dragii, am înregistrat succese puţin co­mune pentru vârsta mea!

— Ce fel de succese?

— Pe toate planurile, răspunse cu naturaleţe inginerul. Profe­sional, material, ca, ezită negăsind imediat cuvântul, ca bărbat.

— Fiţi mai explicit, vă rog.

Inginerul schiţă un gest "cum doriţi!" şi începu să vorbească limpede, în fraze rotunde parcă dinainte formulate, îndelung repetate. Subiectul, în mod evident, îi făcea plăcere.

— Profesional, am mai multe invenţii la activ, o specializare în RDG, câteva turnee în URSS. Dispun de un salariu maxim, iar în perspectivă am fost propus să conduc o sucursală pe care întreprinderea noastră urmează s-o deschidă în Franţa, la Paris. Se uită la Cristescu triumfător: Un inventar, consider eu suficient pentru a fi invidiat, duşmănit, calomniat.

— Da, admise maiorul. Din punctul de vedere al funcţiei, al veleităţilor, există persoane pe care aceste realizări nu le lasă să doarmă. Din acest punct de vedere m-ar interesa eventual câteva nume.

Dragu respinse categoric:

— Nu există asemenea persoană.

— De ce? zâmbi maiorul. Consideraţi că nu puteţi fi înlocuit?

— Da. În conjunctura actuală, ţinând seama de activul valo­rilor profesionale din institutul nostru, această eventualitate este exclusă.

— Nimeni nu-i de neînlocuit, domnule inginer. A murit Sha­kespeare şi soarele a continuat să răsară... În sfârşit, nu modestia e defectul dumneavoastră principal. Deci, asta e situaţia profesională. Referiţi-vă acum la succesele de ordin material.

— Hm! Veţi medita din nou asupra modestiei mele. Am reali­zat o casă cum nu sunt multe în ţara asta. Dacă vreţi să vă convin­geţi, sunteţi oricând bine venit.

— Vă cred pe cuvânt. Deci, multe obiecte de artă, valori, piese de excepţie.

— Exact.

— Şi care-i secretul? Oricât de bine aţi fi retribuit, nu realizezi muzee dintr-un salariu.

— Nu contest că am avut şi şansă şi un start favorabil. Părinţii mei au fost bine situaţi. De la ei am moştenit, ca să zic aşa, un fond de bază, pe care eu l-am exploatat inteligent şi având tot timpul o idee foarte exactă despre cotele de la bursa artei. Adăugaţi plecările în străinătate, care totdeauna aduc beneficii.

— Exprimat mai plebeu, aţi cumpărat ieftin şi aţi vândut scump. S-a simţit cineva frustrat în urma acestor operaţiuni?

— Habar n-am şi nici nu mă interesează. La urma urmei, dacă intru într-un magazin şi achiziţionez un obiect care nu cores­punde preţului, adică realizez că m-am păcălit, nu mă duc a doua zi să arunc în aer unitatea.

— Comparaţia e speculativă, dar mă rog... Au existat deci persoane care s-au considerat spoliate. Din nou, aceeaşi rugăminte: oferiţi-mi câteva nume.

— Imposibil. Ar trebui să vă dau o listă a tuturor tranzacţiilor mele, urmând să vă informaţi personal în ce măsură au rămas nemulţumiţi.

— Vă rog s-o pregătiţi.

— Am să încerc. Nu ţin registre.

— Dar aveţi facturi şi chitanţe. Obiectele preţioase oricât aş fi de novice în materie au de obicei buletin de identitate. Refe­riţi-vă acum la a treia categorie de succese.

Dragu surâse încurcat:

— Mi-e foarte penibil.

— Depăşiţi momentul. Nu daţi impresia unui ruşinos...

— Domnule maior, eu nu sunt vinovat că Lili m-a preferat lui Costică sau că nevasta lui Nelu îmi face avansuri.

— Nici în această direcţie nu-mi puteţi oferi nume?

Pe chipul inginerului se ivi o expresie de mare senior, genti­lomul sans peur et sans reproche de pe vremea turnirurilor, gata să-şi sacrifice viaţa pentru onoarea stăpânei inimii sale.

— Regret, dar aş fi lipsit de cel mai elementar cavalerism, nominalizând. Ar fi inelegant faţă de doamnele în cauză, dintre care multe sunt cineva sau soţii de "cineva."

Cristescu râse:

— Îţi vine să crezi că au existat legiuni de femei în viaţa dumneavoastră. După cum se vede, aţi lucrat în toate domeniile la scară maximă. Bun! Ce pot face eu acum?

— Asta trebuie s-o ştiţi singur, replică parcă ofensat ingine­rul. Existenţa unui cetăţean e ameninţată, trebuie să luaţi măsuri.

— Domnule inginer, în douăzeci şi cinci de ani de meserie întâlnesc primul caz de acest gen, şi din câte ştiu eu nici colegii mei n-au întâlnit ceva asemănător. Ascultându-vă, mi-au venit în minte romanele care apăreau cândva în Colecţia celor 15 lei. Doar că acolo, pentru realizarea misterului şi a suspensului, victima nu era avertizată că va fi ucisă. În mod normal, doar dacă nu ai de-a face cu un sadic, în speţă ar fi vreo cinci, te dai peste cap pentru a-ţi lua prada prin surprindere. Un om neavizat, în anumite situaţii, se comportă ca un copil. Avem deci de-a face cu un caz singular. Oferiţi-mi o idee: cum vă putem ajuta?

Inginerul, ofuscat, ridică dezamăgit din umeri.

— Dacă ştiam că aşa stau lucrurile, renunţam să vă mai deranjez.

— Vreţi să vă instituim o escortă? Admitem că mijloacele umane şi materiale de care dispunem ne-ar permite această soluţie. Dar pentru cât timp? O lună? Două? În vremea aceasta, pretendentul la titlul de asasin stă cuminte şi aşteaptă să vină la zar. Amână doar deznodământul.

Inginerul Dragu se ridică:

— În consecinţă, mă condamnaţi la moarte?

— Din câte am înţeles, râse maiorul, aţi făcut-o dumnea­voastră înşivă. Că nu sunt de acord cu sentinţa "privată", asta e cu totul altceva. Vă pot oferi totuşi un sfat: fiţi prudent, evitaţi locurile şi orele pustii, dar mai ales încercaţi să-i mulţumiţi pe nemul­ţumiţi.

— Aberant! Vă mulţumesc pentru consultaţie.

— Totdeauna la dispoziţia dumneavoastră.

Marian Dragu părăsi biroul cu paşi apăsaţi.

"Hm! reflectă Cristescu mângâindu-şi bărbia despicată, bine rasă. Infect individ. Realmente nu văd ce pot face pentru el. Să sperăm într-o bufonadă."

Gândurile, însoţite de adierea unui surâs, alunecară din nou spre Melania Lupu. La ora aceasta, aproape zece, desigur îl culcase pe Mirciulică şi-i fredona "Berceusa" de Mozart.

17
Lelia plecase de două ore şi jumătate să-l întâlnească pe Dragu şi încă nu dăduse nici un semn de viaţă. Se înţeleseseră să-l sune chiar din locuinţa inginerului un telefon măsluit, adresându-se unui unchi imaginar prin care să le dea OK-ul. Aparatul tăcea însă şi Cristea tresărea la fiecare zgomot.

Mielu 46, "locotenentul" lui, îi urmărea ironic zbuciumul, meşterind chewing-gum.

"Îi e ăstuia acum de tezaurul inginerului, cum mi-e mie de statuia Aviatorilor. Îi pasă de gagică să nu fi ajuns la maioul fru­mosului."

Cristea stinse a cincea ţigară, fumată doar pe jumătate. Se plimba agitat prin încăpere, izbindu-se mereu de picioarele întinse ale lui Mielu.

— Ce-ai cu umblătorii mei, coane?

Îşi schimbă totuşi poziţia, lăsându-i drumul liber.

— Nu pricep ce s-a întâmplat. Trebuia să sune de cel puţin o oră.

— S-o fi defectat telefonul ăluia, opină fără credinţă Mielu.

În ceea ce-l privea, n-avea nici un dubiu. Leliei îi plăcuse Dragu, trebuia să fii amiralul Nelson de ambele faruri ca să nu-ţi dai seama.

Mielu 46, copil al cotloanelor neguroase din marele oraş, avea filozofia lui de viaţă, care excludea din capul locului noţiuni ca cinste sau morală. "Cred într-un tip atâta vreme cât ceea ce face sau îi cer îi aduce vreun profit sau îi produce o plăcere în organism.."

În consecinţă, considera cuvântul de onoare drept o figură de stil, nu credea în nimic, şi ar fi fost în stare să vândă şi sicriul lui taică-său, împreună cu locatarul, dacă afacerea ar fi fost rentabilă.

— S-a defectat pe dracu'! făcu iritat Cristea. N-ai idei mai deştepte? Se bătu cu degetul în tâmplă: Acolo, la tine, nu-i trafic deloc?

— Sunt sens unic! Ascultă, apropo de idei. De ce nu bagi matale o sârmă? Dacă răspunde, îl ceri pe mitropolitul Moldovei şi te scuzi că-i greşeală.

Cristea se repezi la aparat şi formă numărul inginerului.

— Degeaba!

Mielu 46 îşi stăpâni zâmbetul. "Cred şi eu! Că ăla răspunde la ţignale când îi arată damei o figură de judo."

Cristea trânti receptorul şi spuse brusc:

— Ascultă, nu mai ţine. Uite cum procedăm.

— Poruncă!

— Eu rămân aici, pe fază, poate că totuşi sună, iar tu te duci acolo, în recunoaştere. Ceva s-a întâmplat. Uite cheile de la maşină.

Mielu se întoarse după vreo oră, palid şi extrem de agitat.

— E groasă, coane!

— Ce-i? De ce ai întârziat atâta?

— Am dat târcoale o vreme coteţului, ca să mă orientez. Pe urmă, am urcat la individ şi am sunat la uşă. La o adică, mă dădeam drept unul care-l caută pe naşu' Costică.

— Şi?

— Zexe! Mucles! Mi s-a părut curios că n-aud nimic. Ea şedinţe din astea, se vâră difuzorul, ştii, de atmosferă.

— Zii mai repede!

— Mi-am scos scula şi i-am dibăcit broasca. Nu cine ştie ce. Un 333 England. Când intru, doar o aplică aprinsă şi-l văd pe Superbu' la podea, făcut ţăndări. M-am cărăbănit accelerat.

— Şi Lelia?

— Nici urmă.
* * *
— Alo! Alo! Miliţia?

— Da, răspunse ofiţerul de serviciu.

— Miliţia?

— Da, tovarăşe!

Califică expert: "Bătrân, surd şi speriat".

— Mă numesc Anton Cernat şi locuiesc pe Ana Ipătescu 99 C Vecinul meu de apartament, inginerul Marian Dragu, a fost asasinat.

18
— M ă simt vinovat, spuse Cristescu.

Colonelul Ionaş îl privi scurt. Maiorul era palid şi trăda o tul­burare care nu-i era caracteristică.

— Nu-s nici patruzeci şi opt de ore de când individul mă aver­tizase că va fi ucis. Şi totuşi l-am lăsat să plece.

— Ce puteai face? Să-l cazezi la noi? Nu, dragul meu, e ab­surd să-ţi inventezi culpe. Ce fel de om era?

Cristescu oftă încercând să reconstituie portretul inginerului.

— Genul de bărbat care reuşeşte totdeauna, nu prea scrupulos în alegerea cărărilor şi mijloacelor. Egoist până la ferocitate, narcisist desăvârşit se admira şi din faţă şi din profil, şi pe din afară şi pe dinăuntru, teribil de infatuat. Dacă i s-ar fi dat posibi­litatea să se mai nască o dată, nu şi-ar fi schimbat cartea de vizită nici cu Alexandru Macedon. Un asemenea bărbat atrage fulgerul inimiciţiilor ca un magnet.

— Băieţii din echipă păreau striviţi de decorul apartamentului.

— Într-adevăr, e "gălăgios", uluitor de somptuos. Muzeu fără cea mai mică notă de exagerare şi nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama că fiecare obiect de acolo, raportat la un salariu obiş­nuit, reprezintă ani de muncă. Asemenea inventar, fără pleaşca unei moşteniri sau altă lovitură băftoasă de destin, nu se poate realiza într-o singură viaţă.

— Poate că mobilul crimei ar trebui căutat cam pe aici.

Cristescu ridică o clipă ochii spre figura jovială a colonelului. Era un bărbat între două vârste, corpolent, şi care îşi economisea mişcările şi gestica la maximum. Se deplasa foarte rar pe teren, dar prin compensaţie, mintea afirmau colegii îi funcţiona cu două sute pe oră.

— E adevărat, lipsesc în mod evident nişte obiecte... Vreo cinci icoane se cunosc pe perete locurile unde au fost agăţate. iar inginerul, un estetician absolut, chiar vânzându-le n-ar fi lăsat zidul ştirb şi probabil piese de argintărie. Dragu fiind adept al simetriei o simţi în fiecare încăpere, reperezi imediat pauza, lipsa obiectului geamăn. În sfârşit, în privinţa asta nevastă-sa ne va oferi date complete. Nu cred însă că jaful a fost mobilul crimei.

— De ce?

— Las la o parte intuiţia, dar un element mi se pare relevant. Dragu a fost un bărbat puternic, în stare să se bată cu trei inşi o dată. În casă nu există nici o urmă de altercaţie violentă. L-am găsit prăbuşit cu faţa în jos şi craniul zdrobit. A fost deci luat prin surprindere, când se afla cu spatele spre agresor.

— Continuă.

— În casa Dragu, snob prin excelenţă, dispunând şi de o anumită suprafaţă socială, n-ar fi intrat un borfaş oarecare. Nu era tipul la care să aibă oricine acces şi pot să jur că fără firmă siman­dicoasă de la director în sus cel puţin nu treceai dincolo de preşul de picioare din faţa uşii.

— Comorile despre care îmi pomeneai puteau tenta şi perso­naje mai "nobile". Există borfaşi şi borfaşi: găinari care operează în tramvai sau de mare clasă.

— Mă rog, totul e posibil... Ce mă supără cel mai tare este că nu putem stabili ora crimei.

— Da, făcu Ionaş, asta încurcă într-adevăr situaţia.

Toată ziua fusese un ger cumplit nu ostenise nici acum, iar din cauza unei conducte sparte de câteva zile, locuinţele din blocul de pe Ana Ipătescu rămăseseră neîncălzite. Cadavrul fu­sese găsit în stare de perfectă conservare, împiedicând aprecierea chiar cu cea mai generoasă aproximaţie a orei la care victima încetase din viaţă.

— Vecinul de apartament Ionaş îşi coborî privirile în dosar căutându-i numele Cernat ăsta, n-a putut oferi nici un indiciu?

— Afirmă că s-a simţit foarte rău şi sâmbătă şi duminică şi s-a drogat cu tranchilizante. De fapt, nici azi nu se simţea faimos e evident bolnav, aşa că declaraţia pe care i-am luat-o a fost sumară.

— N-am reţinut. Cum a descoperit crima?

— Locuieşte în comun cu victima. L-a şocat faptul că tele­fonul suna de două zile fără să răspundă nimeni şi mai ales faptul că, luni dimineaţa, nu l-a auzit pe Dragu plecând la serviciu. A deschis uşa, fiind naşul victimei avea cheia, şi astfel a avut posi­bilitatea să admire peisajul. A scăpat o replică ciudată.

Colonelul Ionaş îl privi interogativ:

— A fost, sunt convins, rosti maiorul pe gânduri, o afirmaţie involuntară. Oamenii care vorbesc singuri, mai ales bătrânii, şi individul mi-a dat senzaţia că face parte din faună, pierd la un moment dat autocontrolul. Sunt atât de obişnuiţi să peroreze fără interlocutor, încât nu-şi mai dau seama că sunt auziţi, înregistraţi, că există martori.

— Ce a zis în fond? se interesă colonelul nerăbdător.

— "Mi-a luat-o altul înainte."

19
Pe taică-său nu-l avea în peisajul amintirii, deşi Anca nu mai era chiar copil când acesta se prăpădise, în urma unei intervenţii chirurgicale. Una din puţinele fotografii rămase îl amintea aşa cum arătase probabil în realitate, un bărbat insignifiant, pe care, ca să nu-l ignori, trebuia să te controlezi, reprezentând exact ceea ce fusese: un funcţionar modest la Secţia Financiară din Caracal. Nu-ţi trebuia fantezie ca să-i intuieşti genul: mohoreală congenitală, teamă isterică să nu-şi indispună superiorii, obsesia zilei de mâine, economii şi, mai ales, ca mentalitate de viaţă "nu mă bag, nu mă amestec."

Maică-sa i se asortase perfect. Fără să fi fost urâtă, era proto­tipul de femeie care se mărită greu, prin intermediul peţitorilor, după ce a colecţionat o sumă frumuşică de "vederi" infructuoase. De altfel, se căsătorise târziu, spre treizeci şi cinci de ani şi, ca toate femeile care s-au cazat anevoie, avea să păstreze toată viaţa cultul "aracului de izmană de la casa omului".

Aşa o crescuse şi pe Anca, într-un respect umil pentru bărbat, oricât ar fi de ticălos. Profera, printre alte crezuri, principiul că o căsnicie, oricât de rea, e mai bună decât nici una, decreta fără drept de apel că, dacă o căsătorie e nefericită, vina aparţinea totdeauna, dar totdeauna, numai femeii. Detesta cochetăria, machiajul, risipa şi "ultima modă": o rochie trebuie să ţină cel puţin cinci ani, după care devenea bună de piaţă sau pe sub palton, pantofilor prac­tici, comozi, dar mai ales rezistenţi li se preconiza o existenţă de decenii, o singură umbrelă era tocmai de-ajuns pentru toată viaţa.

Anca nu ţinea la maică-sa. Îi reproşa educaţia rigidă, viaţa searbădă la care o silise, faptul că-i sigilase din copilărie uşa bucuriilor, silind-o să privească pe gaura cheii la fericirea altora. Anca nu-şi serbase niciodată ziua de naştere ("Fleacuri! risipim bănuţi scumpi pe mofturi!"), purtase în permanenţă haine cu două-trei numere mai mari, astfel încât, când îi ajungeau pe mă­sură, erau zdrenţe, culori închise, de preferinţă cafeniu, care ţin la curse lungi.

Acum, deşi ştia dinainte cam la ce gen de judecăţi şi sfaturi trebuia să se aştepte din partea maică-sii, Anca simţea nevoia să se confeseze, să-şi comenteze nefericirea.

Se aflau în ceea ce doamna Vintilă obişnuia să numească cu suficienţă odăiţa-salon: o canapea, două fotolii, câteva scaune şi o masă rotundă, de mijloc, aşternută cu un macrameu. Toate vechi, ponosite, fără strălucire; un interior în care nu ţipa bucuria de a trăi. Pe o etajeră, câteva fotografii de familie.

Doamna Vintilă întindea o pasienţă interminabilă. La un moment dat, îşi ridică ochii şi abandonă cărţile, răvăşindu-le.

— Da' cu tine ce-i? Nu pari într-ale tale. Nici aici bătu cu unghia într-un popă de pică nu-ţi dă bine.

Anca oftă, agăţându-se de întrebare.

— Degeaba, mamă! Nu merge deloc treaba cu Marian. Nu merge!

Bătrâna de fapt nu era bătrână, dar aşa păruse toată viaţa îşi ţuguie buzele, devenind brusc atentă.

— Nu-i nevoie să strigi. De ce zici că nu merge?

— Nu mă iubeşte, nu are pentru mine nici cel mai elementar respect.

— Vina ta, fată, că n-ai ştiut să-l faci să te iubească şi să te respecte.

— Ah, mamă, veşnicile dumitale teorii.

— Născoceşte tu altele. Ce înseamnă că nu te iubeşte'? Te bate?

— Nu-i vorba de asta...

— Te ocăreşte? Vine beat? Banii ţi-i aduce în casă? Ce mai vrei atunci? Ţie ţi s-a urât cu binele. Deveni brusc îngrijorată: Ori poate vrea el despărţenie?

— Nu ştiu ce vrea el, rosti Anca ostenită, dar eu m-am gândit nu o dată la divorţ.

Doamna Vintilă se holbă:

— Să divorţezi?! Te-ai smintit! Crezi că vine altul să te ia? Har Domnului, cadră de frumoasă nu te-am greşit, avere să îm­brobodeşti vreun fleţ n-ai, prea tânără nu mai eşti. Nu mai pome­nesc de dandanaua cea veche, de mă mir, zău, cum de încă n-a răsuflat. Auziţi, oameni buni! se adresă ea zidurilor, sau poate fotografiilor de pe etajeră. Leapădă boţ de aur, pentru că nu-i face serenade şi n-o dezmiardă cu pana unde ştiu eu.

— Dar înţelege, mamă, urlă Anca, mă dispreţuieşte, mă umi­leşte, la fiecare ocazie îşi bate joc de mine!

— Ce-i aia te umileşte?

— Îmi scoate mereu pe nas că-s incultă, că-s din familie de mahalagii nevoiaşi, că nu-s titrată.

Ofensată în fond, dar rămânând ferm pe poziţie, maică-sa netezi cu degetele muncite faţa de masă.

— Nu eşti titrată. Ştii bine cum te-am crescut: cu acul şi cu maşina de scris. Eu te-am scos la un liman. Mai încolo, trebuia să te descurci, nu să-ţi salţi poalele până-n cercei. Îţi luai un serviciu şi terminai facultatea la fără frecvenţă. Da' şi el e capiu'. Ce? Când s-a însurat nu ştia pe cine ia?

Anca nu-i răspunse. Continuă, simţind nevoia să se descarce:

— În fiecare zi e cu altă muiere. Nu mai pot răsufla o clipă din cauza telefoanelor. Atâta are în cap: bulendrele iui, dar-ar focul în ele, şi curvele! Zece, o sută, o mie!

— Ai vrut bărbat chipeş.

— Nu! Să-l fi luat cu gheb, aşa-i? Da' ce, eu îs chioară?

— De când îi lumea, frumosul, cât ai întoarce capul, sare gar­dul la vecinică. Lasă că-i trece, mai ai şi tu răbdare câţiva ani, să ajungă la tâmplă sură.

— Ei bine, urlă, nu mai am răbdare! Îmi zici că nu-s zână şi nici prea tinerică. Când te-ai măritat dumneata erai mai bătrână decât sunt eu astăzi.

— Oi fi fost, dar nu aşa trecută. Cercetează-te în oglindă!

— Şi de ce crezi că arăt ca o babă? izbucni fiică-sa în lacrimi. De bine? De zile senine? De prea multă dragoste?

— Nu, de proastă. Ehe! Pe tine te-a răzgâiat Dumnezeu. Ia să fi muncit tu acolo, la împins vagoane, să fi avut o liotă de copii, sau să fi rămas văduvă ca mine, cu plod aninat de poale. Bagă-ţi minţile în cap, vezi-ţi de slujbă şi de gospodărie, că nu cunoşti cât e de amarnic traiul de una singură.

Anca îşi şterse lacrimile. Rosti cu glas îngheţat:

— O să-l cunosc. Am şi început să-l cunosc.

Doamna Vintilă, izbită de subtextul tonului, o privi încordată: