Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus


Cartea Creştină a Morţilor



Yüklə 2,87 Mb.
səhifə11/23
tarix02.12.2017
ölçüsü2,87 Mb.
#33649
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   23
Cartea Creştină a Morţilor,

Arhivele Navei

― TOTUL MERGE BINE PE-AICI? întrebă Legata.

Sy Murdoch stătu pe gânduri înainte de a răspunde, iar Legata avu timp să-l studieze cu atenţie. Dura prea mult. Nu-i plăcea acest bărbat, cu ochi palizi care priveau cu dispreţ tot ceea ce se afla în jurul lor. Luminăţia în laborator era prea puternică, mai ales în această parte a zilei. Tinerii cloni-P se lipeau de perete şi erau evident înfricoşaţi de apariţia lui.

― Ei bine? Nu-mi răspunzi?

― Trebuie să mă gândesc puţin, spuse Murdoch.

Legata strânse buzele. Era a doua vizită la Laboratorul Unu în ultimele trei cicluri diurne. Vizita aceasta nu avea nici un motiv. Oakes se prefăcuse furios că nu penetrase toate secretele laboratorului. Însă ea sesizase falsitatea din jocul lui. Oakes min­ţea.

De ce o trimisese aici? Lewis putea fi contactat oricând. Ce ştiau ei doi, şi nu-i spuseseră? Legata simţi mânia cuprinzând-o.

Murdoch păşea cu prudenţă. Oakes o trimisese pe Legata în Camera Ţipetelor, "să tatoneze", însă îl avertizase: "Are o forţă teribilă."'



Cât de puternică este? Mai puternică decât mine?

Nu-i venea să creadă. O fiinţă atât de minionă!

― Ţi-am pus o întrebare simplă, făcu Legata fără a-şi mai ascunde mânia.

― O întrebare interesantă, dar deloc simplă. De ce mi-ai pus-o în felul acesta?

― Pentru că am văzut rapoartele primite de Morgan. Faceţi nişte lucruri cam ciudate pe aici.

― Păi... nu prea avem limite, dar asta-i situaţia în cercetarea fundamentală, nu?

Ea îi răspunse cu o privire rece. Murdoch reluă:

― Nu prea avem limite, atâta vreme cât Doctor Oakes are la dispoziţie holoînregistrări şi ştie bine ce se petrece aici.

― Şi noi apărem pe holoînregistrările lui, chiar acum, spuse ea.

― Ştiu.


Legata simţi cum i se încreţeşte pielea. Murdoch spusese "Ştiu" pe un ton foarte straniu. Îşi purta ca un dansator trupul masiv. Ridică bărbia şi Legata zări o cicatrice imediat sub falcă. Nu o remarcase până atunci. Făcuse guşă. Nu se putea spune cu precizie ce vârstă avea. Era probabil clon, deci nu putea preciza nici vârsta lui biologică.

Trebuie să-mi dau seama ce se află sub mască, îşi spuse ea.

Lucrurile pe care le-a făcut Lewis aici...

Privi încă o dată prin cameră. Ceva nu era în regulă. Vedea aparatul holografic obişnuit, com-consola, senzorii, însă locul acesta îi jignea simţurile. Ea făcea parte dintre aceia care ştiau să aprecieze frumuseţea. Nu podoabele, ci frumuseţea. Cele două flori enorme care flancau trapa de intrare... le remarcase şi îna­inte. Erau roz ca nişte limbi şi petalele se curbau una în alta ca un şir de oglinzi.



Ciudat, gândi ea, florile astea miros a sudoare.

― Hai să mergem mai departe, spuse ea.

― Mai întâi, o formalitate cerută de Doctor Oakes.

Murdoch făcu să apară un senzor dintr-un panou aflat lângă trapă. Părea să fie un cititor standard, pentru identificare, aşa cum erau multe la bordul Navei. Puse mâna pe suprafaţa plană.

Ce formalitate stupidă, toată lumea ştia cine este Legata Hamill.

O senzaţie de usturime urcă dinspre palmă spre umăr şi îşi dădu seama că Murdoch îi spusese ceva. Ce spusese?

― Îmi pare rău... poftim?

Se simţea slăbită şi dezorientată. Ceva...

Văzu că trapa se deschisese, dar nu-şi aminti când anume. Ce i se făcuse?

Murdoch îi puse mâna pe umăr, împingând-o. Trecând prin trapă, avu impresia că aude o voce subţire din centrul uneia dintre flori: Hrăneşte-mă, hrăneşte-mă.

Auzi trapa închizându-se în urma ei, îşi dădu seama că era singură şi trapa interioară se deschidea... Încet... greu. Ce era cu lumina aia roşie? Şi formele acelea mobile...?

Se îndreptă spre trapă.

Ciudat că Murdoch nu o însoţise. Privi siluetele scăldate în lumina roşie. Ohh, da... noii cloni-P. Pe unii îi recunoscuse; citise şi ea rapoartele laboratorului. Erau concepuţi să aibă reac­ţii la fel de rapide ca şi demonii Pandorei. Exista o problemă cu ajustarea genetică în vederea reacţiilor rapide, şi ar fi dorit să cerceteze mai în amănunt.

Ce anume dorea să vadă?

O voce îi şopti în ureche:

― Mă numesc Jessup. Vino la mine după ce termini.

Cum am intrat aici?

Ceva era în neregulă cu percepţia ei asupra timpului. Înghiţi în sec. Îşi simţi limba groasă şi aspră, frecând cerul gurii.

― Binele şi răul îşi lasă uniformele la intrare.

A spus cineva asta, sau am gândit-o eu?

Oakes spusese: "Pe Pandora, orice este posibil."



De-asta l-am întrebat pe Murdoch... unde este Murdoch?

Cloni monstruoşi o înconjuraseră. Se străduia să se concentreze asupra lor. Ochii nu mai reuşeau să se focalizeze. Cineva o prinse de braţ. Dureros.



Lasă-mă...

Smuci braţul şi auzi un mormăit de uimire. Se petrecuse ceva ciudat cu percepţia ei asupra timpului... nici carnea nu o mai simţea ca de obicei. Avea sânge pe braţe şi se întrebă de ce. Iar trupul... era dezbrăcat. Muşchii se încordau în mod reflex. Se ghemui, în apărare.



Ce mi se întâmplă?

Alte mâini... Mâini aspre. Le răspunse cu o unduire uşoară. Şi auzea foarte clar pe cineva strigând. Ce ciudat că nimeni nu răspundea acelor strigăte!



Oamenii îşi petrec viaţa în labirinturi. Dacă sca­pă de acolo şi nu găsesc alt labirint, îşi construiesc unul. De unde vine pasiunea aceasta pentru testare?

Kerro Panille,



Întrebări de la Avata

RAJA TOMA se trezi în întuneric şi avu aceeaşi senzaţie ca la trezirea din hibernare. Era dezorientat în întuneric, aşteptând pericole necunoscute. Încet-încet, îşi dădu seama că se afla în camera sa de pe planetă... noaptea. Aruncă o privire spre afişajul luminos de lângă saltea: ora două dimineaţa.

Ce anume m-a trezit?

Camera sa se afla la opt nivele sub suprafaţa Pandorei, un loc de lux, protejat de zgomotul şi pericolele de la suprafaţă prin numeroase pasaje cu cod de culoare, mecanisme de blocare, trape, toboganuri, şi ramificaţii nesfârşite. Cei antrenaţi la bordul Navei nu aveau nici o dificultate în a crea o hartă mentală. Toma era nemulţumit că fusese îngropat la o asemenea adâncime. Dura prea mult să ajungă în locurile unde era nevoie de supravegherea sa atentă.



Laboratorul Unu.

Se urcase în pat întrebându-se despre acel loc secret, sursă a numeroase zvonuri.

"Crează oameni mai rapizi decât demonii."

Ăsta era zvonul cel mai răspândit.



Oakes şi Lewis nu îşi doresc altceva decât monştri care să-i slujească.

Toma auzise afirmaţia asta de la unul dintre noii militanţi, o femeie pătimaşă asociată cu Rachel Demarest.

Se ridică încet, pipăind întunericul din jur.

Ciudat că m-am trezit la ora asta.

Atinse panoul plasat pe peretele de lîngă cap, şi întunericul fu înlocuit de o lumină difuză. Camera era plictisitor de normală: salopeta pusă pe un scaun cu rotile... ghetele... Toate lucrurile la locul lor.



Mă simt ca un Fus afurisit.

Vorbi cu voce tare, frecându-şi faţa. Se hotărî să cheme un servo, puse repede salopeta pe el şi aşteptă puţin. Servo-ul bâzâi la intrare. Toma ieşi într-un pasaj pustiu, luminat de bulbii din tavan. Se aşeză în servo, poruncindu-i să-l ducă sus. Durata călătoriei îl presa, la fel ca şi greutatea construcţiei de deasupra.



Când eram la bordul Navei, n-am simţit niciodată nevoia spaţiilor libere. Probabil că acum devin din ce în ce mai firesc.

Servo-ul scoase un zumzet iritant, plin de frecvenţe subso­nice.

Ajunse la punctul de ieşire spre suprafaţă. Aici se afla un mecanism de verificare automată.. Formă codul. Primi un sem­nal verde: "Acces liber", apoi un semnal galben clipitor, "Con­diţia nr.2". Înjură în sinea sa şi se îndreptă spre dulapurile de sub trapa superioară, luând un pistol laser. Ştia că trapa nu se va deschide până nu va lua pistolul. Arma stătea nefiresc în mâna sa. O puse în holster, şi îi simţi greutatea la şold.

― Nu poţi trăi fără armă.

Vorbise încet, însă vocea fu auzită şi luminiţa albastră din postul de verificare se aprinse.

Însă trapa încă nu se deschise. Duse mâna spre mecanismul de deschidere pentru a evita tot procesul automatizat, însă lumi­niţa din podea clipi spre el: "Scopul acţiunii?"

― Inspecţie, spuse el.

Sistemul prelucră informaţia, apoi deschise trapa.

Toma ieşi din servo şi merse în grabă de-a lungul coridoa­relor. Acum ştia sigur motivul pentru care fusese trezit la această oră.

Laboratorul Unu.

Era un mister cu o aromă deosebită.

Ajunse în zona întunecoasă a perimetrului. Trecea din când în când pe lângă un muncitor, sau pe lângă posturile de pază, fiecare cu câte un ocupant înarmat, atent doar la peisajul de noapte.

Hublourile din plasmasticlă arătau că afară străluceau lunile, două la număr, spre orizontul din sud. Noaptea Pandorei era o învălmăşeală de umbre.

Ceva mai departe, pasajul circular cobora spre o cupolă cu un diametru de aproximativ treizeci de metri, în care se aflau mai multe trape. Pasajul spre Laboratorul Unu era indicat de un semn în dreapta: "L-l". Nu făcuse decât doi paşi spre el, când pasajul se deschise şi din el ieşi o femeie, trântind cu violenţă trapa în urma ei. Lumina era difuză, şi venea doar de la cei doi sateliţi naturali, prin panourile transparente de plasmasticlă aflate în partea stângă. Însă mişcările femeii trădau o puternică frământa­re interioară.

Femeia se repezi spre el, îl apucă de braţ, apoi îl trase spre porţile exterioare cu o forţă care îl surprinse.

― Vino! Am nevoie de tine.

Avea o voce aspră, deosebită. Faţa şi braţele erau pline de zgârieturi şi Toma simţi mirosul inconfundabil al sângelui.

― Ce...

― Nu pune întrebări! spuse ea cu violenţă.



Era o fiinţă minunată.

Îi dădu drumul când ajunseră la zid. Toma zări conturul vag al unei trape de urgenţă care ieşea în spaţiul liber şi periculos al Pandorei. Mâinile ei formau cu frenezie coduri, astfel încât sis­temul automat să fie decuplat fără a se declanşa alarma. Îl prinse de încheietura mâinii drepte, conducându-i-o spre mecanismul de deschidere. Câte putere avea!

― Când spun eu, deschizi trapa. Aştepţi douăzeci şi trei de minute, apoi te uiţi după mine, şi mă laşi să intru.

Înainte ca Toma să poată găsi cuvintele de protest, femeia se dezbrăcă de salopetă şi i-o aruncă în braţe. O prinse fără să vrea, cu mâna liberă. Ea se aplecase deja pentru a-şi scoate încălţările şi Toma văzu un corp minunat ― muşchi netezi, per­fecţi ― însă pielea îi era brăzdată de fâşii de sintoepidermă.

― Ce-ai păţit?

― Te-am avertizat, nu pune întrebări.

Vorbise fără să ridice privirea şi Toma sesiză forţa fantas­tică din ea. Periculoasă. Foarte periculoasă. Fără inhibiţii.

― Ai de gând să alergi P-ul, spuse el.

Privi în jur, căutând pe cineva care să-l ajute. Însă în cupolă nu se mai afla nimeni.

― Ai încredere în mine, spuse ea ridicându-se.

― Cum îmi dau seama că au trecut douăzeci şi trei de minu­te? întrebă el.

Ea se apropie de el şi lovi un panou aflat imediat lângă trapa de urgenţă. Toma auzi zumzetul circuitului automat de suprave­ghere, apoi o voce bărbătească, groasă:

― La Postul Nouă nu se întâmplă nimic deosebit.

Câteva cifre roşii străluceau pe fondul negru al unui ecran aflat deasupra circuitului vocal: 2:29.

― Trapa, spuse ea.

Toma trebuia să se supună; îi simţise forţa fantastică. Deblo­că trapa şi trase. Femeia trecu pe lângă el ca fulgerul, luând-o la dreapta. Corpul ei era ca o ceaţă argintie în lumina de afară. Apoi zări o umbră în urma ei. Ridică arma fără să gândească, şi prăji o Glugă Nemiloasă. Femeia nu se întoarse.

Toma închise trapa. Mâinile îi tremurau.

Alergarea P-ului!

Privi cifrele: 2:29. A spus douăzeci şi trei de minute. Asta înseamnă că se va întoarce la 2:52.

Apoi îşi aduse aminte că perimetrul avea o lungime de aproape zece kilometri.

Este imposibil! Nimeni nu poate alerga zece kilometri în douăzeci şi trei de minute!

Însă ea venise din pasajul ce ducea spre Laboratorul Unu. Despături salopeta. Era plină de sânge. Numele ei fusese cusut pe partea stângă a pieptului: Legata.

Se întrebă dacă era un nume sau un prenume.

Sau un titlu?

Aruncă o privire prin fereastra de plasmasticlă, privind spre stânga, în direcţia din care trebuia ea să apară dacă ar fi reuşit într-adevăr să alerge perimetrul.



Ce să însemne Legata?

Vocea din circuitul de pază îl făcu să tresară:

― O femeie aleargă P-ul. Adineauri a trecut pe lângă Postul Treizeci şi Opt.

― Cine este?

― Nu-mi dau seama, e prea departe.

Toma se ruga să reuşească, ascultând raportul de la fiecare post pe lângă care trecea. Însă ştia că nu avea prea multe şanse. După ce Waela îi povestise despre Joc, căutase în statistici, şi se edificase. Cincizeci la sută... Însă pe timpul zilei. Noaptea nu reuşeau nici măcar unul din cincizeci.

Cronometrul de lângă el se mişca agonizant de încet: 2:48. I se păru că trece o oră până să ajungă la 2:49. Santinele amuţi­seră.

De ce nu raportau trecerea ei pe lângă posturile de pază?

Se auzi imediat o voce, ca un răspuns:

― Adineauri a trecut pe lângă Postul Optzeci şi Nouă din Est.

― Cine naiba este?

― E prea departe ca să-mi dau seama.

Toma scoase pistolul laser şi puse o mână pe mecanismul de deschidere. Se spunea că ultimele clipe erau cele mai grele, demonii Pandorei repezindu-se cu toţii asupra alergătorului. Tra­se cu ochiul afară, în lumina nopţii.

2:50.

Roti mecanismul de deschidere, şi crăpă puţin trapa. Nici o mişcare... Nimic. Nici măcar un demon. Se trezi vorbind pe înfundate:

― Haide, Legata. Haide. Poţi. Nu strica totul tocmai acum!

Ceva străluci în umbrele din stânga. Deschise larg trapa. Iat-o!

Era ca un dans ― sărea, se apleca. Ceva mare şi negru se repezi asupra ei. Toma ochi cu grijă şi prăji încă o Glugă Nemi­loasă. Femeia trecu pe lângă el fără să întrerupă ritmul. Mirosea a transpiraţie... o transpiraţie parfumată. Trânti trapa şi o blocă. Imediat după aceea, ceva se izbi cu zgomot de barieră.

Prea târziu, lepădătură!

Se întoarse pentru a o privi intrând din nou prin trapa Labo­ratorului Unu, cu salopeta în mâini. Femeia îi făcu un semn cu mâna înainte ca trapa să se închidă şuierând în urma ei.



Legata, gândi el. Apoi: Zece klick-uri în douăzeci şi trei de minute!

În circuitul vocal se auzea o conversaţie:

― Ştie cineva cine a fost?

― Nu. Unde a intrat?

― Undeva pe lângă cupola Laboratorului Unu.

― La naiba! Cred că ăsta este recordul absolut!

Toma apăsă pe buton şi vocile amuţiră, însă nu înainte de a auzi o voce spunând:

― Tare-aş vrea să văd pe scumpetea aia alergând după...

Se îndreptă spre trapa Laboratorului Unu, încercă să forţeze mecanismul de deschidere... Acesta refuză să se mişte. Era sigi­lat.

Toate astea pentru a-şi trage o dungă deasupra sprâncenei?



Nu. Probabil că nu o făcuse doar pentru însemnul unui succes.

Ce făceau acolo, în Laboratorul Unu?

Încercă din nou mecanismul. Nimic. Dădu din cap şi se întoarse încet spre poarta de pază automată, unde chemă un servo. Ajunse din nou în camera sa. Tot drumul, se întrebă:

Ce naiba înseamnă Legata?

Clonul unui clon nu este neapărat necesar să se asemene foarte mult cu originalul, aşa cum nici clo­nul original nu se aseamănă întotdeauna cu origina­lul iniţial. Totul depinde de interferenţele între ce­lule, şi de alte elemente care pot interveni pe parcurs. Trecerea timpului aduce întotdeauna elemente noi.

Jesus Lewis,



Noul Manual de Clonare

OAKES OPRI aparatul holografic şi roti scaunul, îndreptân­du-şi privirea spre desenul de pe perete.

Nu-i plăcea acest loc. Era mai strâmt decât locuinţa sa de pe navă. Aerul avea un miros ciudat. Unii dintre Colonişti nu îl tratau cu tot respectul cuvenit, şi asta îl deranja. Mereu se gândea la spaţiile libere şi neprotejate ale Pandorei.

Faptul că în jurul locuinţei sale se aflau multe straturi de protecţie nu avea prea mare importanţă. Spaţiul liber exista, din­colo.

Deşi îşi adusese mobilele de pe navă, în locul acesta nu se va simţi niciodată la fel de confortabil.

Singura îmbunătăţire era că primejdiile de pe navă ― primej­dii pe care nu le cunoştea decât el ― se îndepărtaseră.

Oftă.

Era după-amiaza târziu şi mai avea încă multe treburi de rezolvat. Însă ceea ce văzuse la holovideo îl interesa mai mult.



Un spectacol dintre cele mai nesatisfăcătoare.

Îşi muşcă buza de jos. Nu... Fusese un spectacol mai mult decât nesatisfăcător. Îi dădea un sentiment de... nelinişte.

Se lăsă pe spate încercând să se relaxeze. Înregistrarea holo­grafică a vizitei Legatei în Camera Ţipetelor îl umplea de neli­nişte. În ciuda faptului că drogul îi inhibase reacţiile corticale, Legata rezistase. Nimic din ceea ce făcuse în Camera Ţipetelor nu putea fi folosit împotriva ei... cu excepţia... nu. Nu făcuse nimic.

Nimic!

Dacă n-ar fi văzut cu ochii lui... Oare o să-i ceară să vadă înregistrarea? Îşi zise că nu, dar nimic nu era sigur. Nimeni dintre cei care fuseseră acolo nu ceruseră să-şi vadă înregistrări­le, deşi toţi ştiau că acestea existau.

Legata nu se comportase conform planului. I s-au făcut une­le lucruri, dar s-a opus altora. Înregistrarea nu îi oferea nici un element cu care s-o aibă la mână.

Dacă vede înregistrarea, îşi va da seama.

Dar cum putea opri cel mai bun Inspector Tehnic să-şi des­copere propria înregistrare holografică?



Să fi fost o greşeală... trimiterea ei în Camera Ţipetelor?

Însă Oakes avea impresia că o cunoaşte totuşi destul de bine. Da. Nu va face nimic împotriva lui decât dacă ar suferi o mare durere. Şi s-ar putea să nu ceară holograma. Poate...

În Camera Ţipetelor, Legata nu căutase nici măcar o singură dată plăcerea. Toate acţiunile ei fuseseră reacţii de apărare contra durerii.

Eu am ordonat să i se producă durere.

Se simţi stingherit.



A fost necesar!

Având un adversar de calibrul navei, trebuia să-şi ia măsuri extreme. Trebuia să exploreze limitele.



Am o justificare.

Legata nici măcar nu ceruse un sedativ după ieşirea din Camera Ţipetelor.



Şi-a pus câteva benzi de sintoepidermă pe răni, şi s-a grăbit să plece. Unde?

S-a întors dezbrăcată, cu salopeta în mâini.

Oakes auzise zvonuri cum că în acel interval de timp cineva ar fi alergat perimetrul. În nici un caz nu putea fi Legata. O coincidenţă, nimic mai mult. Dovada: nu-şi făcuse semn deasu­pra sprâncenei.

Ce nesăbuire! Să alergi aşa în spaţiul neprotejat!

Ar fi vrut să interzică Jocul, dar Lewis îl avertizase să n-o facă, iar până la urmă fusese de acord. Dacă ar fi interzis Jocul, ar fi însemnat să pună o mulţime de paznici la trapele de ieşire. În plus, Jocul era ca o supapă, ajutând la eliminarea violenţei acumulate în oameni.

Legata să alerge perimetrul?

Nu, în nici un caz!

A naibii femeie! Seara trebuia să se prezinte la lucru, cu toate însemnele fizice ale trecerii prin Camera Ţipetelor aproape dispărute. Privi la notiţele de sub mâna stângă. Ordinele erau adresate chiar ei.

"Verifică posibilele legături dintre răsăritul lui Alki şi creş­terea electroalgelor. Pune Laboratorul Unu să scoată doi noi cloni de tip LH. Caută noi informaţii despre dizidenţi ― atenţie sporită la cei care s-au asociat cu Rachel Demarest."

Va respecta Legata ordinele?

Imaginea feţei Legatei i se strecură în minte.

A avut încredere în mine.

Dar chiar avusese încredere în el? De ce să se fi întors la Laboratorul Unu când toate presimţirile ei rele erau atât de evi­dente? Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Oakes nu şi-ar fi făcut nici o problemă. Însă acum era vorba de Legata. Ea era diferită de toţi ceilalţi şi fusese împinsă prea departe.



Momentul de distracţie.

Nu fusese chiar atât de distractiv pe cât se aşteptase. Îşi aminti prima privire a ei când îşi dăduse seama că fusese trăda­tă... suportând şocul undelor sonice. Sonicele i-au alungat pe cloni; ei se distraseră deja. Dar nici măcar durerea intensă nu o făcuse pe Legata să se mişte din loc. În ciuda sedativelor, putea auzi comenzile lui Murdoch. Sedativele îi fuseseră administrate pentru a-i inhiba voinţa... Însă ea rezistase. Comenzile lui Mur­doch îi spuneau ce trebuia să facă, clonul era pregătit, echipa­mentul pus la punct... dar chiar şi atunci, ar fi trebuit să-şi piardă complet controlul din cauza durerii, pentru a produce clonului o durere asemănătoare. Aproape tot timpul, privirea ei căutase scannerul holografic. După ce îl descoperise, privise direct în el, şi ceea ce se vedea în ochii ei nu îi dădea lui Oakes nici un fel de plăcere.



Nu-şi va aduce aminte. Nimeni nu-şi aduce aminte.

Majoritatea subiecţilor cerşeau milă, ofereau orice, orice, numai să se oprească durerea. Legata se holbase pur şi simplu în scanner. Undeva în ea, era trează, şi ştia că era complet neajuto­rată, la discreţia lui. Era un proces de modelare. Oakes vroia ca Legata să semene cu toţi ceilalţi. La asta se pricepea destul de bine.

Însă fusese luat pe nepregătite de diferenţa între ea şi cei­lalţi. Da, era mult diferită. Ce şoc, să descoperi în cele din urmă această magnifică diferenţă, şi să ştii că ai distrus-o. Distrusese încrederea. Încrederea pe care o avuseseră unul în celălalt dispă­ruse pentru totdeauna.

Pentru totdeauna.

Niciodată nu va mai avea încredere deplină în el. Da, se va supune... acum cu mai multă promptitudine, probabil. Însă nu va mai avea încredere.

Conştientizarea acestui fapt îi dădu fiori. Era tensionat, nea­tent. Trebuia să se relaxeze, să se concentreze asupra unui lucru care aducea liniştea.

Nimic nu durează la nesfârşit, gândi el.

Brusc, alunecă în zona lui de somn, însă era un somn bântuit de imaginea peretelui unei camere. Peretele avea forme distor­sionate, aducând de departe cu cele din încăperea în care fusese Legata... Camera Ţipetelor.

Iar Pandora era chiar acolo... şi... şi... mâine...
OMULKERRO: "Ascultătorul îşi protejează simţul înţe­legerii şi conştiinţa?"

AVATA: "Ahhh, ridici bariere."

OMULKERRO: "Asta numeşti tu iluzia înţelegerii, nu-i aşa?"

AVATA: "Dacă înţelegi, atunci poţi învăţa. Dacă spui că înţelegi, atunci ridici bariere."

OMULKERRO: "Dar îmi amintesc că am înţeles multe lucruri."

AVATA: "Memoria nu înţelege decât prezenţa sau ab­senţa semnalelor electrice."

OMULKERRO: "Atunci care este combinaţia, sau pro­gramul pentru învăţare?"

AVATA: "Acum ai deschis drum liber. Doar programul contează."

OMULKERRO: "Şi care sunt regulile?"

AVATA: "Există reguli care stau la baza fiecărui aspect al vieţii umane? Asta-i întrebarea?"

OMULKERRO: "Se pare că asta-i întrebarea."

AVATA: "Atunci dă răspunsul. Care sunt regulile pentru a fi om?"

OMULKERRO: "Eu te-am întrebat pe tine!"

AVATA: "Dar tu eşti om iar eu sunt Avata."

OMULKERRO: "Bine, atunci care sunt regulile pentru a fi Avata?"

AVATA: "Ahhh, omulkerro, cuprindem în noi atâta cu­noaştere, dar nu o cunoaştem."

OMULKERRO: " Vrei să spui că o astfel de cunoaştere nu poate fi redusă la un simplu limbaj."

AVATA: "Limbajul nu poate apare în neant."

OMULKERRO: "Dar noi nu ştim despre ce anume dis­cutăm?"

AVATA: "Folosirea limbajului nu implică doar o simplă recunoaştere a şirurilor de cuvinte. Limbajul şi lumea la care se referă..."

OMULKERRO: "Scenariul piesei."

A VATA: "Scenariul, da. Scenariul jocului şi lumea sa tre­buie să se întrepătrundă. Cum poţi crea un cuvânt sau alt simbol pentru fiecare element celular al corpului tău?"

OMULKERRO: "Pot vorbi cu corpul meu."

AVAT A: "Pentru asta, nu ai nevoie de un scenariu."


Yüklə 2,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin