Partidul de export

- Nici nu există. A fost un discurs spontan. Mi-a venit acum.

- E posibil, dar o idee tot transpare din carte. Aceea potrivit căreia, datorită unei presupuse calomnii, poţi înfunda puşcăria.

- Iar puşcăria e periculoasă pentru că, odată intrat în ea, te poţi învăţa la băutură, spuse Albert.

- Ştiu. Ai fost foarte radical, dar mai sunt încă mulţi ziarişti care susţin că libertatea presei i-ar putea năuci. Spun că sunt mult prea obişnuiţi să facă slalom printre jaloanele proceselor de insultă şi calomnie, precum şi printre interdicţii de tot felul, manageriale, politice, sociale, economice, etnice, care sunt chiar substanţa articolelor lor. Presa dă faliment din exces de informaţii. Când se întâmplă prea multe lucruri, acestea nu mai interesează pe nimeni, mai ales dacă sunt lăsate să aibă loc dezorganizat. Abundenţa de ştiri şocante, venită peste nişte cititori antrenaţi să citească printre rânduri sau să comenteze pe la colţuri, poate duce la demonetizarea mass-mediei şi dezinteres pentru aceasta. Lucrurile interesante, când abundă pe toate posturile de televiziune, te fac să alegi ultima variantă: închiderea televizorului.

- Sau să tratezi în batjocură unele teme demonetizate, spuse Hosman. Spre exemplu, când auzi sintagma „guvern de largă concentrare”, te gândeşti că această concentrare poate fi adâncă şi te pufneşte râsul. Căderea în derizoriu e foarte periculoasă. Oamenii nu mai au timp să ia lucrurile în serios. E trist să vezi pe prima pagină a ziarelor de mare tiraj fraze stupide de tipul „Politicianul a fost ciuruit de gloanţe şi n-a intervenit nimeni”. Cine ar fi vrut ziaristul să intervină şi de ce?

- Eu am găsit alta şi mai gogonată în presă: „Dacă vreţi să faceţi reclamaţie la Poliţie, vă rugăm să vă programaţi din timp!”, ca şi cum ar putea anticipa cineva evenimentul neplăcut, care e de competenţa Poliţiei.

- Necazul e că derizoriul din presă şi din literatură sunt induse de derizoriul din politică. Ce a fost în capul parlamentarului care a propus o „lege a circulaţiei trenurilor”, numai el ştie.

- Aaaa! exclamă nevasta fostului preşedinte de partid. Cel care susţine că o lege de tipul acesta trebuie să reglementeze cât de repede trebuie să stea Pământul pe loc, ca diferenţă faţă de viteza de circulaţia a trenurilor?

- Exact, încuviinţă bărbatul. Despre el e vorba. Susţine că viteza trenurilor trebuie să varieze în funcţie de necesitatea ca acestea să fie de două categorii: de mulţi călători şi de puţini călători. Viteza creşte când cei mulţi şi deştepţi se înghesuie lângă locomotivă şi e constantă când se înghesuie la mijloc.

- Cred că a vrut să-şi bată joc de auditoriu, spuse femeia. Parodia politică e, deseori, confundată cu politica serioasă, neştiindu-se nici acum limita dinte parodic şi serios în politică. E posibil ca acest stil parodic să fie stilul parlamentarului amintit, atunci când susţine că Ministerul Transporturilor nu are pic de respect pentru călătorul care nu are decât o singură pretenţie, ca trenurile să meargă într-o singură direcţie, cu faţa, şi să încetinească la barierele nepăzite de ţărani.

- N-am înţeles. De ce trebuie să fie barierele nepăzite de ţărani şi nu de alte categorii sociale?! întrebă Albert.

- Dracu’ ştie. O barieră, ori de cine ar fi nepăzită, se cheamă că tot nepăzită rămâne. E o ironie.

- Tot parlamentarul afirmă că, atunci când are o audienţă maximă, călătorul protestează împotriva Legii relativităţii, adoptată înaintea Legii circulaţiei trenurilor, lege care îl face să nu mai vadă stâlpii de pe marginea căii ferate, dacă se duce la W.C.-u sau se caută de bilet. Călătorul e nemulţumit de discriminarea dintre Legea zborurilor avioanelor şi cea a circulaţiei trenurilor, discriminare care face ca avioanele să cadă mai repede.

- Da, dar trenurile nu cad. Pot, în cel mai rău caz, să deraieze, spuse femeia.

- S-o fi gândit să extrapoleze zicala „totul curge” la „totul cade”, afirmând că obiectele grele cad mai repede, spuse Hosman.

- N-a nimerit-o. În politică, obiectele grele se menţin în funcţie, nu cad.

- Politicienii sunt, totuşi, fiinţe, nu obiecte.

- Orice politician este un obiect în mâna şefului său, spuse femeia.

Ultima frază, potrivit căreia el, parlamentarul, nu are nimic împotriva ideii ca, şi în cazul trenurilor, să se pună carul înaintea boilor, iar acestora să li se mai ceară să ia şi decizii...E clar! Totul este o ironie crasă la adresa demagogiei.

- După cum am înţeles de la tine, pe Pământ există pericolul ca actuala conducere să profite de neatenţie şi să-şi concentreze toată puterea în jurul propriului partid, spuse bărbatul. Nu cred că astfel de ironii ieftine pot avea vreo influenţă. În istoria omenirii, a mai existat o perioadă, când, dacă un paranoic avea ceva cu tine, te turna la partid, indiferent pentru ce, şi, după o judecată sumară, te trezeai cu ani grei de temniţă. Pentru o uitătură urâtă, pentru o înjurătură suculentă, stricătoare de imagine, erai pasibil de pedeapsă. Chiar şi zâmbetul era o calomnie sau insultă. Oamenii au început să se urască pentru simplul motiv că există. Dacă nu eşti vinovat pentru ceva, trebuie să fii! Nu există om nevinovat. Cel care afirmă că e nevinovat, devine suspect şi, fiind suspect, înseamnă că trebuie el să fi făcut ceva rău. Nu se poate altfel. Un poliţist bun te prinde oricât de nevinovat ai fi; s-a introdus cercetarea ştiinţifică şi în serviciile de investigaţii.

- Oamenii n-au nici o vină că se nasc, spuse femeia.

- Ce, dacă trăiesc, au vreo vină?

- Nu. N-au nici o vină, dar prea mulţi fac pe deştepţii în speranţa că, într-o zi, vor deveni chiar deştepţi. Nu-ţi trebuie atâtea zile pentru a muri într-o zi.

- Mulţi îşi imaginează că sunt deştepţi, deci ai imaginaţie bogată, lucru care îi înveseleşte. Poporul trebuie să se înveselească şi să se bucure; cu atâta a mai rămas, spuse Albert. Nu trebuie înfundat cu idei existenţialiste.

- Într-o bună zi, bucuria se termină şi ea, spuse Dieta. Pe Pământ, nu mai există nici o şansă de redresare a situaţiei. Înainte de a ne izola pe plan internaţional, ne vom izola în noi înşine. Trebuie să avem grijă ce facem cu planeta Ioza. Dacă nu putem să-i facem pe locuitori să se iubească, măcar să facem în aşa fel încât să fie mai reţinuţi în a se urî. Trebuie să facem în aşa fel încât să nu ne pierdem toţi odată încrederea în principalele instituţii ale globului, ci pe rând. Dacă oamenii sunt doar câteodată egali în faţa legilor, trebuie să facem în aşa fel încât măcar legile să nu fie tot timpul inegale în faţa oamenilor. Trebuie ca să limităm tendinţa de a transforma propria noastră nedreptate într-o nedreptate şi mai mare.

- Ar fi frumos. Altfel, liberalismul va deveni o vorbă goală. Nu vor dispare doar meseriile liberale, ci se va alege praful chiar şi de artele liberale.

- Da, dar rămânem cu arta de a fugi de orice răspundere, râse femeia.

- Arta asta nu va dispare niciodată. După ce pierd puterea, foştii conducători se bagă în spital, îşi iau concediu de odihnă sau ies, anticipat, la pensie. N-au pic de demnitate.

- Au şi ei demnitatea lor; sunt demni de milă.

- Sunteţi pusă pe butade, spuse Hosman.

- Ce poţi să mai zici atunci când vezi că noii conducători, îmbătaţi de faptul că au reuşit să ia puterea, îi lasă pe vechii conducători să scape, numai să nu mai aibă de-a face cu ei? întrebă doamna Melior. Uită faptul că gloria este trecătoare şi se amăgesc cu speranţa că la ei va trece mai încet. De altfel, actuala opoziţie are o vorbă: „În Opoziţie nu se intră; în Opoziţie se stă”. Asta îi încurajează pe foştii conducători să stea la pândă. Nu e important că acela care a câştigat preşedinţia se poartă ca un preşedinte, pentru că, în fond, e preşedinte, ci faptul că acela care a pierdut preşedinţia se poartă de parcă el ar fi câştigat-o, dar n-a făcut-o.

- Credeam că, indiferent dacă la conducere sau în Opoziţie, aplică politica răzgânditului continuu, spuse Albert.

- Nu cred că aceia care au pus mâna pe putere se vor mai răzgândi vreodată. Ei spun că raportul de forţe e jumătate-jumătate, dar jumătatea lor, a celor ce conduc, este mai mare şi, în curând, vor înfiinţa un minister al eleganţei, unde vor numi doar reprezentanţi ai celor din Opoziţie.

- E o ironie destul de grosolană şi cu dus-întors. Aşa e şi ironia potrivit căreia partidele din opoziţie, din cauza disensiunilor post electorale, se împart în două tabere, o tabără fiind instalată într-o staţiune montană, iar cea de-a doua la mare.

- Nici ironia celor îndepărtaţi de la putere n-a fost de un prea bun gust, când au afirmat că preşedintele de curând validat nu are stofă şi că pot ei să-i procure un vig, spuse femeia.

- Orice formă de opoziţie spune acelaşi lucru: că actuala conducere e un pericol la adresa democraţiei ei, a vechii conduceri.

- Îmi aduc aminte. Ideea asta transpare din tot ce aţi aşternut pe hârtie.

- Eu n-am aşternut nimic pe hârtie, dar îmi dau seama că, deşi n-am scris-o eu, ştiu foarte bine conţinutul acestei cărţi, spuse Hosman. Discuţia asta m-a incitat. Acesta e motivul pentru care vreau să vă însoţesc chiar acum la dumneavoastră în cuşetă. M-am îmbolnăvit de curiozitate.

- Nu se poate aşa, spuse nevasta fostului preşedinte de partid, privindu-l ciudat.

La început, Albert nu-şi dădu seama unde se uită femeia, apoi văzu că ieşise pe culoar îmbrăcat numai în pijama, iar aceasta, croită dintr-un material foarte transparent, îl prezenta mai mult gol în lumina stelelor.

- Ah, scuză-mă!

- Nu trebuie să te jenezi. Aici, pe navă, suntem ca o mare familie.

- Iar o femeie de familie bună e, totuşi, o simfonie, spuse bărbatul.

- Ce păcat, însă, că mult prea mulţi preferă muzica uşoară!...

- Îmi place muzica grea. Să mă îmbrac, nu îmi ia decât zece minute...

- Dacă nu confunzi greutatea cu gabaritul, te aştept la capul culoarului, spuse Dieta Până ieşi, mai privesc o dată stelele. Cine ştie; e posibil ca, luată de taifunul politicii, să uit de principala mea preocupare, aceea de a admira stelele. Mai am o pasiune, dar despre aceea am să vă vorbesc mai târziu, când am de gând să vă invit în cuşeta mea, la o băutură şi câteva prăjiturele. Mi-aţi promis un autograf...

Bărbatul văzu că nevasta fostului preşedinte al partidului se îndepărtează, spre hubloul imens de la capăt, de-a lungul culoarului, şi intră în cabină cu gândul să se îmbrace şi să meargă totuşi la întâlnire. După aia, putea să coboare şi la preconizatul miting al membrilor de partid, prezenţi pe navă. Dacă era noul şef, cum auzise, puteau să-l aştepte.

Nu ştia ce le va spune celor prezenţi, dar se gândi că improviza el ceva. În politică, orice prostie capătă un înţeles aparte. Putea să le vorbească despre comunism, care, neavând o direcţie precisă, poate veni din orice direcţie. Putea să le dezvolte ideea, potrivit căreia , înainte de a se baza pe câştigul fără muncă, orice societate se bazează pe munca fără câştig. Putea să glumească, spunând că orice mişcare din interiorul unui partid este înăbuşită într-o friptură în sânge. Putea să le spună că au pierdut ultimele alegeri deoarece, printre votanţii tipici ai partidului, s-au strecurat şi votanţi atipici. Putea să le vorbească despre faptul că a existat o aripă reformatoare în partid, dar a trecut atâta timp de atunci, încât nici nu se mai ştie ce voiau să reformeze. Putea să le spună că există pericolul ca, la urmă de tot, să vină un preşedinte de partid, care va dori să ştie ce vor membri de partid, exact în momentul în care acesta nu va mai vrea nimic. Putea să le spună că, dacă speranţa moare ultima, chiar că merită să trăieşti cu speranţa. Putea să le înşire toate racilele muncii de clasă.

- Nu te îmbraci?! îl trezi însoţitorul din visare.

- Chiar, tresări, ar fi bine să mă îmbrac. Dacă tot eşti aici, ai putea să-mi sugerezi ce să iau pe mine.

Se consultară destul de mult timp şi ajunseră la concluzia că, dacă ai de unde alege, rămâi tot cu ce ai, aşa că, se gândi Albert, tot costumul în care fusese îmbrăcat atunci când se trezise aici, în cabină, era mai bun.

- Nu trebuie să te grăbeşti, spuse Karl, văzându-l cum se precipită să-şi tragă ciorapul. Până la destinaţie, mai avem.

- Mi-am pierdut cartela personală. Cu ce închidem?

- Lăsăm aşa. Pe navă, nu se fură. Nici nu au ce să fure.

- Hainele, tehnica de calcul, sticlele cu băuturi fine sau vinuri vechi..., spuse Hosman.

- N-au ce face cu ele. Astea se găsesc, din abundenţă, în toate cuşetele.

Traseră trapa şi se apropiară de nevasta fostului preşedinte al partidului.

- Stelele sunt, ah, o frumuseţe, domnule dragă, văzute de aici, din spaţiu!, spuse femeia când bărbaţii ajunseră lângă ea. Cel ce ştie să vadă frumuseţea în orice lucru e un om bogat.

Făcu un gest graţios cu mâna şi îşi aranjă un fald al rochiei.

Albert vru să ceară informaţii, dar femeia o luase deja înainte, de-a lungul culoarului, obligându-i să o urmeze.

- Dânsul ar putea să rămână aici, se întoarse ea şi arătă spre însoţitor. Îi recomand să privească stelele şi să se gândească la ele. Sunt o frumuseţe.

- Nici nu mă gândesc, spuse purtătorul de cuvânt.

- Atunci, ai putea să te aşezi pe unul dintre fotoliile din hol şi să ne aştepţi. Poţi trage şi un pui de somn.

- Nu-mi arde de somn. Văd că nu vrei să înţelegi că misiunea mea e să fiu umbra domnului Hosman.

- Am încercat şi eu, le aruncă femeia din uşa liftului şi îi pofti înăuntru.

Coborâră cele 5 nivele, până la nivelul 2, unde ştiau că au loc şedinţele.

Când văzu mulţimea din sală, Albert se opri o clipă în loc şi se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă în cuşetă, să caşte gura pe Internet, să doarmă până la destinaţie şi s-o lase dracu’ de adunare.

- Vă aduceţi aminte de episodul tragic, când aţi fost călcat în picioare? întrebă femeia.

- Vă cred, spuse bărbatul, simţind că se ridică părul pe el.

- Nu trebuie să-ţi fie frică. Într-un fel sau altul, pentru a ajunge în faţă, cu toţii suntem călcaţi în picioare. Acum, lucrurile trebuie privite altfel. Eşti liderul. Le ţii discursuri şi îi conduci. Nu te mai contrazice nimeni.

- Ca să fii conducător, trebuie să fii născut pentru asta. Eu nu sunt.

- E fals, spuse Dieta. Fiecare dintre noi are o genă de conducător, care nu se manifestă decât în anumite condiţii. Chiar dacă nu vrei să fii lider, atunci când ai ajuns în vârf, mulţimea te face să te simţi aşa, chiar dacă nu vrea. Mulţimea acţionează, de multe ori, contrar vrerii fiecărui individ al ei.

Oamenii, în mare parte cunoscuţi din timpul călătoriei spre planeta Ioza, se dădură la o parte, formând un culoar pe spaţiul dintre rândurile de scaune.

Albert, soţia fostului conducător al partidului şi însoţitorul, trecură prin tunelul de trupuri, într-o mare de aplauze, către podiumul din faţă, unde îi aşteptau trei persoane.

- Eu sunt Mel Alanin, seful grupului de hidrotehnicieni ai navei, dânsul este Axel Kron, hidrotehnician, iar dânsa este Melinda Berden, secretara mea particulară, spuse un bărbat mustăcios. Vă aşteptam.

- Să ce?!

- Să preluaţi conducerea partidului, până la descoperirea celui ales.

- Organizaţia de aici, de pe aerodină, e condusă de hidrotehnicieni?! întrebă doamna Melior.

- Sunt câţiva ingineri şi ciberneticieni aici. Ceilalţi sunt la datorie. Deşi ne-ar fi plăcut să fim cu toţii, meseria nu ne permite să părăsim locul de muncă de la nivelul 0, sala maşinilor. În schimb, sunt prezenţi toţi hidrotehnicienii.

- Aţi venit să controlaţi curgerea timpului? întrebă însoţitorul.

- Nu trebuie să ne ironizaţi. Dacă aţi şti câtă muncă este...

- Cred că e cazul să le spuneţi câteva cuvinte celor de faţă arată secretara hidrotehnicianului-şef către microfon.

- Ce pot să le spun? întrebă Hosman.

- Spune-le ceva despre taxe şi impozite! îi şopti însoţitorul. Când aud despre acestea, ascultătorii devin, brusc, atenţi.

Albert se apropie de microfon, îşi drese vocea şi se aşeză cu un cot pe măsuţa din faţă, cum văzuse la televizor că fac politicienii pentru a părea relaxaţi.

- Am auzit că, pentru a vedea poporul că nu doarme, noul preşedinte al Pământului nostru doarme cu lumina aprinsă, începu, gâtuit de emoţie.

- Despre taxe şi impozite, nu despre somnul preşedintelui, îl înghionti însoţitorul.

- Şi atunci, reluă oratorul, vă întreb: cine plăteşte această risipă de energie electrică, dacă nu cetăţenii, prin zeci şi sute de taxe şi impozite? Măririle de preţuri din acest an vor fi micşorate, dar nu se spune niciodată cu cât se măresc preţurile şi cu cât se micşorează. Preţurile nu sunt mărite neapărat pentru ca, apoi, să fie scăzute, ci ca să aducă profit. S-a ajuns ca să se spere mai mult de la apropiata integrare a Pământului în Uniunea Intergalactică 2, din care, de fapt, face parte. Risipa conducătorilor a lăsat urme adânci în conştiinţa noastră, traumatizată de ei, dar, măcar acum, prin introducerea cotei unice de impozitare, veniturile vor fi mai mari. Nu e adevărat că aceasta îi dezavantajează pe cei săraci, ci îi avantajează chiar şi pe cei săraci cu duhul, calculul fiind mai simplu. Omul speră ca, atunci când vom intra în Uniune, vor veni vremuri grele şi pentru proşti. Nu vor veni; proştii cad din funcţii, dar pun bani deoparte. Un capitol spinos de negociere este concurenţa; avem ceva concurenţă neloială, dar nici din aia prea multă. Ce-am fost şi ce am ajuns sau ce n-am fost şi ce n-am ajuns, totuna. S-au băgat bani, dar economia, ca o ingrată, continuă să funcţioneze după legile ei, necunoscute de noi, şi întârzie în aş arăta rezultatele. Poate că a fost subvenţionată corespunzător, dar acolo unde nu trebuie; nu vom şti niciodată. Cine ştie unde trebuie subvenţionată economia şi unde nu? Spuneţi-mi! Ştie cineva?

Câteva clipe, se lăsă o linişte de mormânt peste sală.

- Liniştea e cea mai ieftină muzică, dar nu cred că are cineva chef de muzică ieftină, spuse Albert. Ei, îmi spune cineva unde trebuie subvenţionată economia?

- Nu trebuie subvenţionată deloc! se auzi o voce. Trebuie votate şi legile economiei de piaţă. Patronii trebuie lăsaţi să-şi facă treaba şi să plătească taxe şi impozite, iar dacă nu le merge, trebuie lăsaţi să dea faliment, în mod normal, nu să fie susţinuţi preferenţial.

- O fi cum spui dumneata, reluă vorbitorul, dar, în ceea ce îi priveşte pe actualii conducători pământeni, experţilor contabili nu le place să aibă dreptate nici când au. E periculos. În plus, nici patronii nu sunt corecţi cu angajaţii şi îi dau afară când stau. Un electrician bun este acela care stă, nu acela care munceşte degeaba sau plimbă patentul. Electricianul sau orice alt prestator de servicii sunt buni când nu se întâmplă nimic rău, nu atunci când repară, tot timpul, răul. Ne-am învăţat să vorbim despre muncă şi am uitat de efectele acesteia. Nu patronii trebuie să stea degeaba, ci aceia care, prin ideile lor, îi ţin în spate. Dar să-i lăsăm pe cei ce muncesc! Aceştia stau sau nu stau degeaba; conducătorii sunt cei care nu se mai pot opri din stat. Îi vom obliga să se oprească şi să se uite către cei ce muncesc pentru ei, să le organizeze mai bine munca. Dacă ai o organizare bună, poţi să stai. Nu spun că trebuie să muncim 24 de ore din 24, cum se laudă actualul preşedinte că face, dar 8 ore tot trebuie să muncim. Omul a câştigat alegerile pentru că a spus exact ce a avut în cap. Da, dar a avut ceva în cap? Cele 8 ore de muncă nu sunt înspăimântătoare, dacă nu te-ar înspăimânta ce trebuie să faci în timp ce munceşti. Puţin respect din partea patronilor nu strică. Vom impune respectul reciproc cu forţa, dacă e nevoie; după ce oamenii se vor învăţa cu respectul, acesta va fi liber să se autoimpună. Pentru a negocia la sânge cu Uniunea Intergalactică 2, guvernul actual n-a înţeles altceva decât să pună în evidenţă grupele sanguine ale demnitarilor şi averile lor. Vom căuta să formăm o nouă categorie socială de vârstă: tineretul de proximitate. Aceştia sunt oameni în proximitatea vârstei de 35 de ani, care au oarecare experienţă şi n-au dat nici în ramolisment sau darul beţiei ca aceia de peste 35. Numai ei sunt în stare să scadă foarte mult sărăcia.

- Dacă sărăcia va scădea atât de mult, noi, săracii, ce ne facem? se auzi o voce din sală.

- Am spus că va scădea sărăcia, nu că va dispare. O vom menţine la cote acceptabile. Dacă vreţi, vă dăm şi vouă locuri de muncă.

Auzind că e posibil să fie pus la muncă, cel care vociferase nu mai scoase nici un sunet.

- Mai bine am crea o clasă de mijloc puternică! se auzi o altă voce.

- Nimănui nu-i convine să facă parte din clasa de mijloc, unde e cel mai mare procent de nesiguranţă. Fiind aşezată la mijloc, clasa de mijloc nu o poate lua nici în sus, nici în jos, şi atunci nu mai există decât o şansă: să fie dată puţin mai la stânga sau puţin mai la dreapta.

- Despre noi, pensionarii, nici o vorbă! interveni un altul. Cei care depăşesc vârsta de pensionare au pensie mai mică. Cine îndreaptă această nedreptate?

Albert se depărtă de microfon, îl acoperi cu mâna şi se întoarse către Mel Alanin:

- Avem pensionari pe navă?!

- O grămadă. Ei sunt votanţii cei mai fideli.

- Ce să-i spun? Habar nu am cum funcţionează sistemul de pensionare.

- Nici n-ai cum să ştii. Se schimbă tot timpul. Spune-i că susţinem pensionarea anticipată pentru toată lumea!

- Susţinem pensionarea anticipată pentru toată lumea! declară Hosman.

- Aşa să faceţi! se auzi pensionarul. Dar, să vă grăbiţi! Există voci care susţin că la anu’ va fi sfârşitul lumii.

- Nu vă contrazic, continuă oratorul, dar vă spun că, în mod sigur, peste 2 ani va fi anul de după sfârşitul lumii. Dacă nu va fi sfârşitul lumii, sfârşitul unei lumi tot va fi: sfârşitul lumii acelora care vor să pună politica la zid. Politicienii de azi fac jocul celor care cred că politica e un moft; nu îmbracă ideea în noianul lor de cuvinte, ci o ascund. Decât să învăţăm din greşelile trecutului, mai bine le vom ocoli pe cele viitoare. Nu vom putea rămâne în memoria celor ce vin decât dacă le stimulăm memoria. Trecutul nu poate fi modificat, dar viitorul, da; cu condiţia să ştim să-l anticipăm. Strămoşii noştri s-au ridicat pe picioarele dinapoi mult mai încet decât o facem noi azi. În ce constă fenomenul politic pământean? Răspunsul îl dă fiecare, după cum îi e felul, iar eu spun că fenomenul politic pământean de azi constă în umor. După vânzoleala alegerilor, nici nu poate fi altfel. După plictiseala oferită de diversitatea ideilor urmează politica monocromă. Politica este văzută prin prisma scriitorilor de proze umoristice. Nu am ştiut pe unde să intrăm în politică şi am intrat fiecare pe unde am putut. Nu mai vorbesc cu ce oameni am intrat în politică. O altfel de politică trebuie să facem cu altfel de oameni. Aceştia suntem noi, dar nu ajunge. Trebuie să recrutăm noi membri de partid. De unde să-i iei? Cum o dai, cum o învârteşti, oamenii tot ăia sunt. Ce pot ei înţelege în afară de faptul că politica e un instrument de căpătuială? Dacă intri în tot felul de jocuri politice, ai şansa de a ciupi o finanţare de acolo, una de dincolo şi comision în consecinţă. Se trag vile, bucăţi de pământ, fabrici, maşini, elicoptere şi conturi grase. Cu timpul, cei căpătuiţi îşi duc şi rudele după ei, deoarece politica se face cu oameni, nu cu arbori. Necazul e că omul se mulţumeşte cu ce are, din cauză că a fost educat să ştie că i se ia tot dacă nu se mulţumeşte cu puţin. De pe Ioza, unde lucrurile sunt serioase pentru că sunt bine plătite, lucrurile de pe Pământ se văd deformate, pentru că sunt înadins deformate de cei ce au interesul să nu se bage Uniunea Intergalactică 2 în afacerile lor. Când lucrurile nu sunt bine plătite, deoarece sunt ţinute la joasă valoare, intervine furtul. Furtul e apanajul societăţii sărace. Ce să furi într-o societate bogată, unde nimeni nu are nevoie de ceva? Când furtul se încetăţeneşte, adică devine tradiţie, se poate trece chiar şi la conservatorism, adică la conservarea, printre altele, şi a acestei inestimabile valori, care este furtul. Când furtul se generalizează, nu mai ai ce să-i faci, trebuie să-l legalizezi. Cine îşi face iluzii, în lupta împotriva corupţiei, ori e prost, ori demagog. Cine a mai văzut să se suspecteze hoţii între ei?! Spectacolul politic pământean e captivant, e colorat, are ceva de bâlci, dar nu foloseşte nimănui, în mod real. Ziariştii sunt bucuroşi că au despre ce scrie, politicienii sunt bucuroşi că au ce spune şi atât. În loc să fie felicitaţi că se bagă „unde nu trebuie”, ziariştii sunt implicaţi în procese interminabile. Extratereştri nu ne înţeleg, nu pentru că avem o gândire complicată, ci pentru că n-au ce înţelege. Totul e mimetism. În loc să luăm ce e bun de la ei şi să adaptăm, fără multe modificări, după ce că suntem proşti, avem şi orgoliu exacerbat ca extratereştri să preia de la noi. De multe ori, stai şi te întrebi: ce o fi în miezul lucrurilor? Ei, ce credeţi că e în miezul lucrurilor?

Văzând că se lasă liniştea şi nu răspunde nimeni, Albert luă sticla cu vin aflată pe tava din faţa lui, turnă într-un pahar şi bău cu înghiţituri mici.