Partidul de export

- Ce se întâmplă? întrebă Albert.

- Nu ştiu, spuse Emma. Se aud împuşcături.

- Au lansat grenade fumigene.

- Nu e fum. E un gaz paralizant. Poate letal.

- Să fugim! spuse Nopsov , scoţând revolverul.

- Unde să fugim?!

- Spre intrarea principală

- Tocmai acolo e cel mai mare pericol. Agenţii care ne-au oprit pe noi nu sunt aici pentru a proteja oamenii, ci pentru a-i lichida.

Văzură cum sute de manifestanţi cădeau seceraţi de gloanţe sau sufocaţi de gaze. Nici cele două porţi secundare, aflate la sud-vest, nu erau sigure; dinspre ele, veneau, alergând îngroziţi, cei care nu reuşiseră să scape. Ajunşi în apropiere, se opreau descumpăniţi, neştiind încotro s-o ia; unii cădeau răpuşi de gloanţe, alţii se trânteau la pământ, tuşind până la leşin.

- Ce facem? întrebă Artur. Fumul se îndreaptă spre noi.

- N-au atacat încă tribuna. Vor să ia prizonieri.

- Ce fraieri am fost, spuse Emma. În maşină erau câteva cutii cu pastile pentru eventualitatea unui atac chimic.

- Nu aveam de unde să ştim că vom fi atacaţi astfel.

- Astea sunt? întrebă Albert.

- Da. De unde le ai?

- Am crezut că sunt pentru răceală. Sunt aromatizate.

Disperaţi, ronţăiră şi ceilalţi câte două comprimate, apoi mai luară câte una şi începură să le sugă.

- Au efect, spuse Artur. De jur împrejur, mor pe capete.

- Caran nu moare, spuse Hosman. O ţine înainte cu discursul.

- Nici cei din anturajul lui nu par prea afectaţi.

Printre mormane de trupuri, se târâră până aproape de tribună, împuşcând orice militar care se apropia mai mult.

- Ăştia or fi crezând că suntem din garda preşedintelui tău, spuse chelneriţa.

- Ar fi o mândrie să fie aşa, spuse Albert.

- Pe dracu’! spuse Nopsov. Dacă o luăm pe aleea aia cu plante mai puţin luminoase, ne putem strecura în afara parcului pe una din porţile secundare. Riposta noastră s-ar putea să fi periclitat chiar şi şansele conducătorilor partidului. Înfuriaţi, militarii se pot hotărî să nu mai ia prizonieri.

- Hei, Robert, mă vezi?! strigă Hosman.

- Sigur că te văd, răspunse oratorul, ridicându-şi ochii din hârtii. Ce crezi, că sunt chior?

- Cum aţi reuşit să scăpaţi de agenţii A.M.A.?

- Pleacă, domnule, de aici! strigă Caran. Avem treabă. Nu avem timp de dialoguri sterile. Avem nişte alegeri de câştigat.

- Eşti nebun?! Nu vezi că se trage?

- E şi normal să se tragă. Eu i-am angajat. Sunt trupe de agenţi A.P.A. Ei sunt cei care se ocupă de bunul mers al lucrurilor.

Descumpănit, Albert se uită către Emma, aceasta ridică din umeri, la fel de nedumerită ca şi Nopsov, care făcuse ochii mari, uimit, neştiind dacă e bine să creadă ce auzea.

- Ce aţi rămas aşa?! râse Robert. În politică, este permis orice.

Alegerile nu se câştigă, aşa, cu una, cu două. Succesul cere sacrificii. Dacă este nevoie, chiar şi sacrificii supreme. După acest episod, cota noastră de popularitate va creşte vertiginos. Fiind un partid nou, fără un conducător cunoscut şi carismatic, folosim şi noi ce metodă putem. Vor vui radiourile, televiziunile şi ziarele.

- Dacă e adevărat ce spui, această destăinuire te poate da peste cap.

- Nicidecum. Ziariştii au plecat să-şi facă emisiunile. Fumul, întunericul, împuşcăturile şi mormanele de morţi vor impresiona opinia publică.

- Imaginile terifiante de după genocid sunt şi mai şocante, spuse Hosman.

- Deloc. În curând, se vor trezi cu toţii. Fumul nu e decât un somnifer uşor, pentru cei care n-au cunoscut scenariul, iar gloanţele nu conţin decât tranchilizante banale.

- Militarii împuşcaţi de noi s-ar putea să nu se mai trezească, spuse Nopsov.

- Am făcut-o lată, spuse fata. De unde să ştim că era doar un joc electoral?

- Pe moment, cât timp sunt cu toţii întinşi pe jos, suntem în siguranţă. Când se vor trezi cu toţii şi vor vedea că unii sunt morţi de-a binelea, se vor pune întrebări.

- Ce tot spuneţi acolo?! întrebă Caran. Aţi împuşcat agenţii angajaţi de mine?

- Nicidecum, minţi Emma. Spuneam doar că gloanţele revolverelor noastre conţin tranchilizante mai puternice. Militarii s-ar putea trezi puţin mai târziu.

- Minunat, spuse Robert. Faptul că v-aţi băgat şi voi în povestea asta şi aţi tras în forţele de protecţie a afişelor dă o notă de inedit întregii poveşti. La primul interviu, am să menţionez faptul că au fost morţi de ambele părţi şi că au fost doborâţi şi membri ai forţele opresoare, plătite de grupurile obscure de interese, să ne termine. După acest episod, interesul electoratului se va îndrepta către noi şi va creşte. Vom câştiga alegerile şi vom lua conducerea planetei Pământ.

- Eu nu te-am descoperit pentru a lua conducerea acestui planetoid, spuse Albert. E vorba să câştigăm alegerile pe îndepărtata planetă Ioza, a doua noastră patrie.

- Le câştigăm şi acolo. Le câştigăm oriunde.

- Da, dar există un impediment, spuse Emma, mitingul vostru s-a desfăşurat în afara perioadei legale de campanie electorală. S-ar putea ca presa să se sesizeze.

- Când are loc un accident la schi, presa tratează, orbeşte, doar accidentul, spuse Caran. Nimeni nu se mai sesizează că n-a fost zăpadă pe jos. Campanie electorală e tot timpul. Când aceasta devine tradiţie, legea nu mai funcţionează şi trebuie schimbată. Ce ştii tu?

- Ştiu că ar trebui să le dăm dracu’ de alegeri, de miting, de tot, să ieşim din parc şi să părăsim noaptea asta a oraşului ilustrat, spuse chelneriţa. Eu rămân la subsol, într-o mină, la produs, iar voi vă continuaţi drumul. Cu puţin noroc, vă întoarceţi în Esper.

- Ăsta nu te recunoaşte, spuse Nopsov, arătând spre preşedintele partidului.

- Nu se poate, spuse Albert. Nu-ţi aduci aminte de mine domnule Robert Caran ?

- Nu te-am întâlnit în viaţa mea, veni răspunsul. Din ce serviciu secret faceţi parte.

- Suntem agenţi ai Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor, minţi fata.

- Nici tu nu mă recunoşti Emert Holms? Noi ne ştim încă de când am plecat, accidental, de pe Pământ. Ne-am întâlnit pe aerodina 068, în drum spre îndepărtata planetă Ioza.

- Nu am părăsit niciodată acest planetoid, spuse studentul. Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit undeva.

- Nici dumneata nu-ţi aduci aminte de mine, Dieta Melior?

- Nu.

- Măcar pentru faptul că ziarele de pe planeta Ioza au urlat că eu aş fi asasinul soţului dumitale, şi tot ar trebui să mă fi ţinut minte.

- N-am auzit niciodată de Ioza asta a dumitale.

- Măcar tu, Karl, trebuie să mă ştii. Eşti cel însărcinat să se ţină după mine ca o umbră.

- N-am nici o datorie la tine, spuse însoţitorul.

Încercă să le dea câteva puncte de reper în plus, dar aceştia negară că l-ar fi văzut vreodată.

- Nu mă cunoaşte nimeni?! strigă Hosman.

- Eu îl ştiu pe domnul! se trezi una dintre fetele din anturajul lui Robert strigând. L-am văzut pe coperta unei cărţi science-fiction. Ce rău îmi pare că nu am cartea la mine, să-mi daţi un autograf!

- Te chinui degeaba, spuse Artur. Să mergem!

Neavând pe unde trece, până la cel mai apropiat loc liber, fură nevoiţi să calce pe trupurile celor întinşi pe jos, apoi se pierdură printre tufişuri, pe sub arbori luminoşi, către una dintre ieşirile secundare ale parcului.

Din depărtare, văzură că oamenii din public începuseră să se trezească, în timp ce Robert Caran începuse să improvizeze un spectacol. Înconjurat de făclii şi femei dezbrăcate, preşedintele de partid aruncase hainele de pe el şi, la fel de gol, se aşezase în poziţie lotus, în mijlocul podiumului, meditând şi ascultând muzică.

- Muzica e divină, spuse Artur.

- Iar femeile care o cântă sunt în pielea goală, spuse Albert. Nu ştii ce să faci mai întâi, să asculţi sau să priveşti.

- Cel mai bine e să asculţi, spuse Emma Hoschin. Sunt femei golite de conţinut. Altfel, nici n-ar putea să cânte aşa frumos. Doar femeile stoarse de conţinut, până la ultima picătură, pot cânta aşa.

- Care conţinut?! întrebă Albert. Ce tot vorbeşti? Nu vezi că sunt despuiate, adică goale pe dinafară? Despre ce conţinut vorbeşti?

- Despre transpiraţie, spuse fata.

XI

- Ce-a fost asta?

- Ce să fie?

- Am avut un vis ciudat, spuse Albert.

Le povesti cum coborâse la subsol, în arestul Poliţiei, cum avusese loc un schimb de focuri de armă, cum încuiaseră în beci echipa medicală, abia sosită, şi îi furaseră maşina. Povesti cum părăsiseră aşa-zisul sediu al Diviziei 3 de Poliţie, cum le baraseră drumul agenţii, obligându-i să abandoneze autovehicul şi să o ia pe jos, spre parcul unde se desfăşura un miting de partid. Le povesti, cu lux de amănunte, cum participaseră la adunare, cum omorâseră o grămadă de agenţi, dintr-o eroare de interpretare, până în momentul când plecaseră de acolo, spre poarta secundară.

- Şi eu am avut acelaşi vis, spuse Emma. Am avut un vis foarte lung, care, paradoxal, a durat doar câteva secunde. Se făcea că mergeam, ca acum, prin noaptea oraşului ilustrat, şi, la un moment dat, ne-a oprit o patrulă A.P.A. De aici, a început coşmarul cu mitingul partidului lui Hosman.

- Şi eu am visat chestiile astea, spuse Nopsov. A fost ca o viziune colectivă. M-am trezit chiar acum.

- Cum, şi tu?! Tu erai la volan. Dacă adormeai, ne băgai într-unul dintre gardurile astea pline de afişe. Dacă distrugem afişele, imediat apar agenţii A.P.A.

- Dă-i dracu’! Ăştia apar tot timpul. Deocamdată, n-au apărut decât în visul nostru. Sunt încă la volan şi sunt cât se poate de treaz.

- S-ar putea să apară, spuse Emma. Suntem în maşină, tocmai am plecat şi n-am ajuns încă în apropierea parcului acela.

- Suntem cât se poate de aproape, spuse Artur, încetinind. Nu e nimeni.

Trecură pe lângă parc, văzură că nu era nimeni în întunericul acestuia şi îşi continuară drumul spre ieşirea de sud a oraşului.

- Ce mai e şi asta?! întrebă Albert.

- Ce să fie? întrebă Emma.

- Aici era un cartier modern, cu blocuri de apartamente luxoase, multă verdeaţă, arbori luxurianţi, alei curate, drepte, parcă trase cu linia şi ronduri de flori. E întuneric, nu se vede prea bine, dar nici cele cunoscute de mine nu se profilează. Nu văd decât construcţii în ruină, fiare contorsionate şi hale industriale cu geamuri sparte.

- Asta şi trebuie să fie. Aici a fost un cartier industrial. De când cu întunericul ăsta şi penuria de curent, a dat faliment aproape toată industria energofagă.

- Nu putem merge mai departe, spuse Nopsov. Drumul se înfundă.

Opri maşina, deschise portiera, luă o lanternă şi coborî, luminând împrejurimile.

- Nu puteţi merge mai departe, se auzi o voce. Drumul se înfundă.

- Asta am remarcat şi noi, spuse Emma. Spune-ne ceva nou.

- Trebuie să întoarceţi autovehiculul şi să plecaţi acolo de unde aţi venit.

- Vrem să ieşim din oraş.

- Ce vreţi să faceţi acolo?! se miră bărbatul, luminându-i cu fascicolul lanternei. Dincolo de zidul oraşului nu e nimic.

- Cum adică?! Ce zid? întrebă Artur.

- Zidul oraşului.

- Oraşul n-are ziduri.

- Ba are, spuse omul. Dincolo, se întâmplă tot felul de lucruri ciudate.

- Zău?! Care ar fi acelea?

- Iniţial, zidul a fost ridicat pentru a apăra oraşul de norii formaţi din fiinţe temporale.

- Ce mai sunt şi astea? întrebă Nopsov.

- Nu se ştiu prea multe, dar se ştie ce fac. Cei care au venit de afară spun că au început să dispară sate întregi, cu locuitori, cu locuinţe, cu tot. De câţiva ani încoace, n-a mai intrat nimeni în oraş. Eu aici locuiesc. Am fost paznic la o fabrică de oxigen lichid. Poate că e o exagerare, dar eu înclin să cred ce am auzit.

- Fiinţele astea au pătruns în oraş?

- Nu ştiu, spuse bărbatul. De ce întrebi?

- Am avut toţi trei un vis comun. Or fi de vină fiinţele temporale.

Artur îi povesti episodul care nu exista decât în mintea lor, cu discuţia avută la întâlnirea reprezentanţilor A.P.A, cu participarea la mitingul electoral din parc, până la fuga spre ieşirea din parc şi trezirea în maşină, într-un timp anterior.

- Interesant, spuse omul. Dacă aveţi toţi trei lucrurile astea în cap, rezultă că e ceva ciudat la mijloc. Por fi chiar şi fiinţele temporale de vină.

- Vrem să mergem în afara oraşului, spuse Emma. Există vreo poartă?

- Nu, dar vă pot ajuta. Nu vă e frică?

- De ce să ne fie frică.

- Puteţi dispărea.

- Orice dispare într-un loc, apare în altul, spuse Albert.

- E o presupunere, spuse paznicul. După dispariţie, nimeni n-a mai reapărut vreodată.

- Eu caut minele, spuse Emma. Vreau să devin femeie normală, care transpiră normal. Pe planetoidul acesta, transpiraţia noastră, a femeilor cu potenţial ridicat, are valoarea acroniului sau cel al cristalelor cu proprietăţi supraconductoare. Vreau să-mi fac datoria faţă de societate, de familie şi chiar faţă de mine însămi. Cum nu se poate transpira la infinit, după un timp, voi reveni din subteranele Pământului. Poate voi fi cooptată în vreun partid şi mă iniţiez în arta transformărilor de substanţă. Voi fi o femeie golită de conţinut, dar voi fi iniţiată. Am toată simptomatologia specifică unei femei apte să transpire pentru societate, pentru noi toţi, dar pe mine mă doare în cot de societate; vreau să ajung să transpir pentru mine însămi şi să fac transformări de substanţă.

- Am auzit şi eu de chestia asta cu femeile din minele planetoidului, dar nu am văzut niciuna. Pe aici, circulă ideea că femeile devin întâi iniţiate de partid, apoi merg să slujească specia în afunduri, rolul lor fiind să producă o substanţă plină de energie.

- Nu e adevărat, spuse fata. Rolul iniţiatei e să zboare, să producă energie psihică, nu fizică, aşa cum ai auzit. Vreau să trec repede de faza minieră şi să devin iniţiată; vreau să transpir pentru a putea să mă ridic de la sol, să zbor şi să mă integrez în absolut.

- E posibil să nu fi auzit eu bine, spuse individul, ridicând din umeri. Dacă vreţi să ieşiţi din oraş, vă ajut. Ştiu un loc.

- Ne-o fi urmărit cineva? întrebă Albert.

- Nu cred. Numai nişte ciudaţi ca voi pot să părăsească oraşul.

Îi însoţi printre hale, pe un drum desfundat, atenţionându-i să nu calce în gropi sau resturi de utilaje industriale.

Ajunseră fără accidente la marginea oraşului, unde paznicul se apucă să caute ceva prin iarba uscată.

Găsi o frânghie cu harpon, o montă la un dispozitiv de lansare, reglă distanţa şi apăsă un declanşator. În lumina lanternelor, marginea de sus a zidului nu se vedea, dar gheara săgeţii metalice se prinsese de ceva, pentru că frânghia nu căzu.

- Frânghia a trecut peste zid şi s-a prins dincolo, spuse bărbatul. Când ajungeţi, vă rog s-o deblocaţi, s-o pot trage înapoi!

- Nici nu ştiu cum putem să te răsplătim, spuse Albert.

- Nu e nevoie să-l răsplăteşti pe cel ce îţi face un rău.

- Nu ne-ai făcut nici un rău. Ne ajuţi să părăsim oraşul.

- Eu consider că dincolo sunteţi în mare pericol, spuse paznicul. Nu consider că vă fac un bine.

- Vom vedea, spuse Nopsov, căţărându-se după fată, care ajunsese deja pe coama zidului şi se pregătea să coboare.

- Uite, spuse Albert, ai aici o carte de credit. Nu ştiu ce bani mai am pe ea, dar sunt destui. Dacă te hotărăşti să pleci de aici, unde nu văd ce poţi cumpăra, s-ar putea să-ţi folosească.

- Vezi că dincolo de zid se găsesc mai multe gropi antigravitaţionale. Nu vă temeţi! Aruncaţi-vă într-una din ele! Nu îţi pot spune unde ajungeţi, dar un lucru e sigur; acolo nu veţi fi afectaţi de fiinţele alea temporale. Nu veţi dispărea. Puteţi ajunge oriunde.

Hosman mulţumi pentru sfat şi se agăţă de frânghie, iar paznicul mulţumi pentru bani şi îl urmări cum urcă, luminând cu lanterna.

- În ce parte o luăm? întrebă Emma.

- Mergem peste câmp, spuse Nopsov.

- Atunci când plăteşti o informaţie, există şanse în procent de 90 % ca aceasta să fie adevărată, spuse Albert.

- Care ar putea fi acea informaţie?

- Dacă ne aruncăm într-o groapă antigravitaţională, putem ajunge oriunde, deci şi în minele femeilor care transpiră.

- Şi dacă o luăm peste câmp, drept înainte, putem ajunge oriunde, spuse Artur.

- Peste câmp merge toată lumea.

- Care lume?! Nu e nimeni.

- Vorbeam, aşa, în general, spuse Hosman.

- Despre aruncarea într-o groapă antigravitaţională nu vorbim la general. Nu am auzit, până acum, să se arunce cineva într-o groapă din asta. Nici n-am ştiut că există, spuse Nopsov.

- Nici zidul oraşului n-a existat. Cine ştie ce fel de fiinţe temporale ne mai dau târcoale. Paznicul spunea că într-o groapă antigravitaţională perturbaţiile temporale sunt mai puţin probabile.

- Ne-am depărtat de zid şi am văzut deja câteva gropi, pe lângă care am trecut, spuse Emma. Care o fi antigravitaţională?

- Cred că aia care seamănă cu o oală din care iese ceaţa de parcă ar fi vapori de apă.

Îndreptară fasciculele luminoase al lanternelor în direcţia indicată, apoi luminară împrejur. Dintre toate găurile pământului de lângă oraş, doar din două erau acoperite de vălătuci de ceaţă

- Ei?!

- Eu îmi asum riscul, spuse Albert.

- Şi eu, spuse Emma. Într-un fel sau altul, trebuie să ajung în vreo mină.

- Merg şi eu, spuse Artur. Dacă am făcut o alegere proastă, nu cred că e mare scofală. O dată în viaţă, omul trebuie să facă şi o alegere neinspirată. De multe ori, ultima. Vine o vreme când omul începe să vadă mai bine lucrurile, dar, ce păcat, acestea nu vor mai exista.

- E un punct de vedere fatalist.

- Fatalismul ăsta m-a făcut, tot timpul, să rezist nervos.

Ajunseră la marginea unei prăpăstii şi, după multe parlamentări, ajunseră la concluzia că ar fi bine să coboare încet, pe margine, ţinându-se de plante sau rădăcini. Artur, care coborâse primul, strigă că nu mai mergea aşa, interiorul lărgindu-se într-un hău imens.

- Nu ne mai putem întoarce, spuse Albert.

- Să ne dăm drumul! spuse Emma. E o groapă antigravitaţională.

- Merge, strigă Nopsov. Plutesc. Căderea e lentă. Păcat că nu se vede nimic în jur.

La capătul tunelului, ceaţa începu să se disipeze şi căzură într-o grotă imensă, luminată de făclii aşezate pe margine. Din loc în loc, grupuri de femei îmbrăcate în cămăşi de noapte dintr-o ţesătură groasă, scoteau bucăţi de cărbune din ziduri, transpirând abundent. Unele mânuiau târnăcoape, iar altele, cu lopeţile, încărcau vagonete şi îi împingeau pe şine, undeva, în interiorul Pământului.

Din când în când, câte una dintre femei îşi scotea îmbrăcămintea şi o storcea într-un vas aşezat central.

- Voi de unde aţi mai apărut? se întoarse o femeie.

- De sus, spuse Albert.

- Atunci, aţi greşit. Pe aici, se iese. Noi, cele care muncim la capătul canalului, mai avem puţin şi scăpăm de calvar. Suntem împinse afară prin galeria antigravitaţională. Ceea ce am putut da societăţii, am dat. Misiunea noastră s-a terminat. Să mai vină şi altele!

- Dacă, pe aici, numai se iese, noi ce facem?! Ne căţărăm pe ziduri, ne propulsăm şi mergem de unde am venit?

- Nu cred, spuse femeia. Trebuie să aşteptaţi să vină o comisie de expertiză de la Ministerul Muncii. Nu puteţi pleca fără un aviz.

- Nici nu vrem să plecăm. Domnişoara vrea să muncească aici, să se golească de conţinut, să fie utilă societăţii, apoi să se înscrie într-un club al iniţiatelor.

- Şi eu am vrut lucrul ăsta, cu 30 de ani în urmă. Acum, nu mai doresc nimic. Sunt stoarsă de vlagă.

- Spui că aici este ultima etapă dinaintea plecării? mai întrebă Hosman.

- Da.

- Unele femei sunt încă tinere.

- Au fost lipsite de vocaţie. Au asudat mai puţin timp. Ele pot să-şi refacă viaţa, interveni o a doua femeie.

- În concluzie, dacă vii să transpiri aici, nu ai nici un avantaj.

- Un avantaj ar fi, că primeşti o pensie destul de mare, dar ce folos? Am auzit că sus, la suprafaţa planetoidului, s-a aşternut o noapte eternă. Aşa e?

- Sigur, confirmă Albert.

- Atunci, nu mai am nici un chef să mă bag în vreun partid, să devin iniţiată şi să plutesc de fericire.

- Dacă nu e nici o scofală cu transpiratul ăsta, eu propun să plecăm, spuse Nopsov. Considerăm că am greşit drumul.

- Voi puteţi pleca, spuse femeia, dar, dacă prietena voastră e predestinată, nu mai poate părăsi mina.

- Zău?! se enervă Emma. Ce mă reţine?

- Nu ştiu. Nu te mai lasă nici legile naturii. Am încercat şi eu să părăsesc afundul Pământului şi n-am putut pleca. Există o forţă. Sunt tot felul de duhuri invizibile împrejur.

- V-au plantat cipuri telecomandate?

- Nu. Forţele astea sunt de altă natură, nepământeană, spuse prima femeie. După aprecierea celor de la Ministerul Muncii, pentru toate cele de aici, forţele acestea vor înceta şi vom putea părăsi grota prin tubul antigravitaţional.

- Să mergem! spuse Albert.

Încercă să se caţere pe zid şi văzu că nu ar fi avut şanse nici cu un costum complet de alpinist. Mai sus, peretele se curba spre interior, ca marginea unei oale.

Se aşeză în mijlocul incintei, sări în sus şi văzu că totul e zadarnic; antigravitaţia nu mai funcţiona.

Nu le mai rămânea decât o cale; s-o ia spre interiorul Pământului, prin galeria vagonetelor. Salutară femeile, le urară noroc în viitoarea viaţa, de la suprafaţă, şi părăsiră incinta.

Galeria se prelungea la infinit, căldura şi lipsa de aer făcându-i să transpire abundent. Făcură câteva popasuri, apoi, cu încăpăţânare, porniră mai departe.

- Asta e transpiraţie care se pierde, auziră un glas.

- Cine eşti tu? Unde eşti?

- Albert Hosman mă ştie, spuse vocea.

- Nici nu te văd. De ştiut, nici atât.

Luminară cu lanternele în toate părţile şi văzură că nu e nimeni.

- Nu mai căutaţi. Sunt invizibil.

- A, eşti vreun neadaptat rătăcit pe aici! exclamă Emma.

- Nu ştiu ce e ăla.

- Neadaptaţii sunt băştinaşi de pe planeta Ioza. Prinşi de radiaţiile solare, atunci când soarele lumina planetoidul, au dispărut, devenind invizibili. Bântuie degeaba prin sate şi nu fac nimic. Încurcă lumea; de multe ori, ne lovim de ei, fără să vrem. Observ că au ajuns şi înstrăfundurile Pământului.

- Neadaptaţii ăştia sunt umanoizi? întrebă invizibilul.

- Cum adică?

- Adică dacă au, aşa, ca voi, patru excrescenţe calcaroase şi una sferică, ce ţine loc de unitate centrală.

- Creier.

- Mă rog, ceva pentru analiza şi sinteza informaţiilor.

- Iozanii invizibili, ca şi iozanii vizibili, seamănă cu oamenii, dar nu au funcţii vitale cuantificabile cu aparatele noastre de măsură, interveni Albert.

- Ce vrei să spui?

- Vreau să spun că un iozan viu ni se pare a fi totuna cu un om mort.

- Interesant, spuse invizibilul. Faptul că senzorii aerodinei 068 ne-a perceput ca fiind fiinţe vii, ne-a salvat de la dispariţie. În momentul ciocnirii navei de o clădire şi exploziei acesteia, capsulele de salvare ne-au integrat şi ne-au expulzat împreună cu voi, oamenii.

- Despre ce navă vorbeşte?! se miră Nopsov.

- Despre aerodina cu care m-am întors eu pe Pământ, venind de pe Ioza, spuse Albert.

- Dacă au venit de pe Ioza, sunt iozani.

- Nu am venit direct de acolo. Planeta aceea a fost o escală. Domnul Hosman ştie mai bine. L-am văzut la mitingul organizat în cinstea venirii noastre, la limita dintre partea luminată şi cea întunecată a planetei.

- N-am fost eu la acel miting, ci o sosie a mea, dar am şi eu acel episod în memorie, spuse Albert.

- Mă bucur foarte mult, spuse invizibilul.

Le povesti cum, după ce plecaseră navele lor, rămăseseră mai multe milioane de extratereştri pe planeta Ioza, luând-o care încotro. Un grup numeros a rămas pe loc şi a aderat la politica lui Aram Melior, preşedintele partidului de import. Simpatizând cu ideile acestuia, au jurat că îl vor ajuta în tot ce avea să întreprindă.