Paul Goma butelii

Paul Goma

BUTELII.

Vol. 3 – 1998

Încearcă – am spus, pentru că, grăbit, comite câteva erori: a. eroare de lectură: scrie (mai şi subliniază!): „indicele alfabetic al lucrării cuprinde doar un singur nume de român, Virgil Ierunca şi – se pare – iadul care a fost aici este cuprins într-o singură pagină!”

Inexact: Indicele „cuprinde” 21 „nume de român (i)” – însă nu din această pricină trebuie să fim noi, Românii, nemulţumiţi; b. eroare de informare: „Aşa a păţit dl. Banu Rădulescu, iniţiatorul revistei. Memorial.

Aşa, cum? Citez iar: „Criminalul regim Iliescu a obstrucţionat orice demers în acest sens, mergând până la violenţe fizice împotriva celor care doreau să ne împrospăteze memoria”, explică Dl. Spineanu.

Ne aşteptam la altceva de la „criminalul regim Iliescu”? Nu – însă nici la. Obstrucţia lui Banu Rădulescu însuşi, din chiar momentul apariţiei revistei Memoria, când a refuzat să publice mărturii despre reeducarea de la Piteşti. Răspunsul pe care 1-a dat lui Virgil Ierunca, la Bucureşti, în mai 1990 (precum şi în scris, mai târziu) a fost năucitor: „întâi să facem mai multe comisii de cercetare, din care să facă parte sociologi, psihologi şi istorici care să cerceteze, cu obiectivitate (?!) documentele, abia apoi acestea să fie date publicităţii”.

Frumos, nu? Parc-am mai auzit de procese fără martori.

Să ţinem minte la cine voia Banu Rădulescu să facă apel întru luminarea fenomenului Piteşti – ne vom mai întâlni cu acest argument: al scrierii istoriei, excluzând mărturiile, dând crezare doar concluziei trase de istorici-sociologi-psihologi (şi astrologi, adaug eu) în urma cercetării. Documentelor oficiale.

Şi din această pricină am declinat invitaţia lui de a face parte din colegiul redacţiei revistei (cealaltă: prezenţa nejustificată, obraznică, ofensatoare la adresa memoria a Anei Blandiana şi a lui Doinaş). Întâlnit la Roma, în luna mai 1991, Banu Rădulescu a dat vina nepublicării mărturiilor despre Piteşti pe. Doinaş (şi el prezent): ca preşedinte de onoare a Uniunii scriitorilor, refuza banii necesari funcţionării revistei (din al cărei colegiu făcea parte).

Concepţia lui Banu Rădulescu (el însuşi trecut prin Piteşti) a triumfat: editura Vremea a publicat în 1995 (selectarea şi falsificarea „materialelor” a cerut. Vreme!) volumul Memorialul ororii, în fapt Cartea albă a Securităţii volumul II. Despre această recidivă a cuplului orwellian Pelin-Măgureanu m-am rostit în Familia (7-8/97). Cu excep-ţia câtorva piteşteni (eu cunosc un singur „student”: Ştefan Davidescu, ce-şi va publica mărturia în curând, la Nemira), victimele „reeducării” nu au deloc chef să se afle adevărul.

Iar aici mă întâlnesc cu Dorin Spineanu, când vorbeşte despre aceste animale care nu există (ba da: în spaţiul carpatin!), numite ba Diaconescu, ba Galbeni – las-că nu sunt deloc singurii: nici întru senilitate (alibi al multor ticăloşii), nici întru viclenie ţărănească-activescă de tip Ceauşescu şi Iliescu.

Înapoi la Cartea neagra.

— Dorin Spineanu mai comite o: d. eroare de judecată – atunci când scrie că absenţa României din paginile cărţii se datoreşte (in) activităţii securiştilor. Adică: securiştii diplomaţi nu s-au deranjat să-i documenteze pe autorii Cârtii negre.

Dacă ar fi consultat Index-ul cu pricina, ar fi dat şi de numele meu – aici nu interesează decât în măsura în care explică, prin negativă, ca să zic aşa, cvasiabsenţa românească.

— Citez de la pagina 489: „Ştim (.) că am greşi dacă am pune în plină lumină destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român ori ale altora provenind din intelighenţie şi i-am lăsa în umbră pe cei mărunţi.”

Aici este vorba de o pură diversiune: capitolul în care se vorbeşte de România a fost redactat de „specialistul” Karel Bartosek, fost membru al CC al UTC-ului cehoslovac, ce, prin înşelăciune (şi după ralierea lui Mihnea Berindei şi a lui Alain Păruit), a pus mâna pe revista fondată de noi, anticomuniştii, L'Alternative, transformând-o, nu doar în Nouvelle (sic) Alternative, ci într-o publicaţie nostalgic (şi conspirativ. Comunistă). Iar aici, în Cartea neagră, operează două falsificări:

1. Atunci când explică: nu a vrut (el, Bartosek!) să reducă analiza la „represiunea culturală', deci refuză să se oprească asupra tributului greu plătit, în comunism, de „culturali” – scriitori, filosofi, jurişti, istorici, artişti, savanţi.;

2. Din aceeaşi mişcare, scontând pe „impresia” primă, îi exclude pe scriitori (folosofi, dramaturgi) dintre martori, deci nu ia în seamă şi mărturii le lor (cu o excepţie: Soljeniţân – însă prezent numai cu Arhipelagul Gulag).

Intru „consolare”: de la ruşi, Vladimir Bukovski este pomenit de două ori, dar nu i se iau în seamă cărţile de mărturie; Şaharov amintit de două ori, Leonid Pliuşci o singură dată, Andrei Şiniavski o dată, Andrei Amabile şi Natalia Gorbanevskaia deloc; în aceeaşi situaţie se află şi polonezul Adam Michnik şi cubanezul Armando Valladares, care a petrecut 20 ani în închisorile castriste şi a cărui mărturie (apărută prin 1980) a făcut multă vâlvă la Paris. Iar dacă nu sunt pomenite numele: Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Doina Cornea, să fim asiguraţi: tovarăşul Bartosek i-a nemurit pe Ana Pauker, pe Pătrăşcanu, pe Vasile Luca, pe Foriş, pe Iustinian.

Cum se explică prezenţa doar a lui Virgil Ierunca? Simplu: dacă s-ar fi mulţumit cu publicarea studiului său doar în româneşte, acesta ar fi cunoscut soarta cărţilor lui Bacu, Cârje, Grigore Dumitrescu: s-ar fi ştiut de Piteşti doar în cercurile exilaţilor români; dacă ar fi scris. Un roman (ca mine, Patimile după Piteşti), chiar publicat în franceză, ar fi fost ignorat de tovarăşul Bartosek – ca ne-mărturie. Or Ierunca nu s-a mărginit la publicarea textului său Le phenomene concentrationnaire en Roumanie, întâia oară ca postfaţă la volumul meu, Gherla (Gallimard, 1976); nici cu publicarea aceluiaşi text, augumentat – tot ca postfaţă, de acea dată a romanului Le Chiens de mort – titlul în franceză al Patimilor. (Hachette, 1981), ci, cu prefaţa lui Furet, şi-a publicat eseul în volum autonom, în franceză.

Şi Dorin Spineanu cade în păcatul mioritismului – acela de a da vina pentru nereuşitele noastre, totdeauna pe altul – fie străinul (Yalta, Malta, Churchill, Roosevelt, Ungurul, Jidanul, Bulgarul), fie unul de-al nostru, dar. Altfel: înainte de 1989 – ţiganul; după – securistul.

Desigur, securistul nu are interes în etalarea adevărului (s-ar afla că a fost pur şi simplu călău), însă nici victima nu întâmpină cu satisfacţie perspectiva spunerii (publicării) adevărului – fiindcă s-ar afla că nu fusese doar victimă.

De aici „reticenţa” faţă de accesul la dosarele de Securitate, nu numai a unor Iliescu, Roman, Măgureanu, Vădim, Păunescu, Babiuc – ticăloşi de notorietate – nu doar a turnătorilor de închisoare cu condicuţă (Quintus), ci şi a „democraţilor” Diaconescu, Galbeni, Constanti-nescu, Zoe Petre – iar dacă ar mai fi trăit Coposu, cu certitudine că şi Tatăl Naţiei s-ar fi opus din răsputeri „divulgării” dosarelor, pretextând: „Pentru a nu provoca tulburare.”

Mă întorc la Cartea neagră a comunismului şi la afirmaţia lui Dorin Spineanu că securiştii ar fi sabotorii, ei ar fi vinovaţii „doar un singur nume de român” şi „o singură pagină” – am văzut că aceste presupuneri sunt inexacte, însă asta nu ameliorează cu nici un chip „locul României în lume”.

Absenţa informaţiilor despre România (cu excepţia citată) este imputabilă nu (4oar) securiştilor – ci şi istoricilor români.

Ştiu despre ce vorbesc, fiindcă am fost în miezul evenimentelor: acum două decenii conduceam o colecţie la Hachette. Printre priorităţile autoim-puse: publicarea unei Istorii a României şi a unei Istorii a literaturii române – ambele pentru uzul neromânilor, în primul rând al francezilor. După cum se poate constata din Jurnal dar şi din volumul Scrisori întredeschise, am avut promisiuni ferme – din partea lui Nicolae Manolescu, din a lui Matei Cazacu. Ce s-a ales din ele?

Manolescu, întors la Bucureşti, n-a mai dat semn de viaţă; la întrebările mele: „Merge, merge, Istoria literaturii promisă pentru a fi tradusă în franceză?”, nu a răspuns. Matei Cazacu, pe care-1 aveam „la îndemână” la Paris, la fiecare întâlnire mă asigura că „merge, merge.

— Dar greu” – între timp acelaşi istoric publica, ba un studiu despre Petru Cercel, ba o carte întreagă cu Dracula. Rezultat – în 1997: despre literatura română Francezul nu ştie mai mult decât aflase din Panorama. Lui Bazil Munteanu (editată în 1938!) -fiindcă Ionesco şi Cioran sunt „scriitori francezi de origine română”; despre istoria României, fie că ştie câte ceva din cartea comunistului Castellan (toţi românii îl înjură – ei şi?

— Cu ce înlocuiesc ei minciunile comuniste: cu neantul – adevărat, mioritic?), ori din cea recent apărută, semnată de Catherine Durandin – la care toţi românii strâmbă din nas, găsindu-i „lipsuri”, erori de apreciere, însă nici o clipă nu se gândesc să dea vina pe Matei Cazacu, pe Mihnea Berindei, pe Dinu C. Giurescu – ce-or fi făcut ei, românaşii noştri, cât au stat „la adăpost” în exil, pentru ca România să nu fie cunoscută ca o. mare necunoscută?

Să (re) spun eu: Matei Cazacu s-a ocupat de Petru Cercel, de Dracula, iar după 1989 a umblat pe la Chişinău şi, după ce a stat de vorbă cu doar Hădârcă, i-a ars un studiu „cu mărturii” (la plural), potrivit cărora Basarabenii n-au vrut şi nu vor unirea la România – „fiind ei moldoveni conservatori din fire” (ceea ce a confortat atitudinea filo-sovietică a lui Iliescu; ceea ce a anticipat orientarea pro-ucra-ineană a lui Constantinescu); Mihnea Berindei: e drept, s-a ocupat de drepturile omului, însă ca istoric, de doar vămile turceşti din sec. XVI-lea; Giurescu – a! La Bucureşti, el s-a ocupat, de glorificarea Ceauşescului, iar la la Washington (pe banii lui Raţiu), de denunţarea Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Tudoran şi a mea – ca. „prea critici ai lui Ceauşescu, deci. De-a dreptul antiamericani „!

Asta este, iubite Dorin Spineanu: vorba unui cioban (altfel mioritic): „Cum ţi-o faci, aşa ţi-o dormi!”

De aici concluzia: ce-şi face Românul cu mâna lui (dar mai ales: ce iiu-şi face), n-o va realiza în veac, în locul lui, nici Rusul, nici Bulgarul, nici Ungurul, nici Ovreiul – cum ar veni: detractorul, calomniatorul, duşmanul-etern al românimii.

Vorba aceluiaşi cioban: „Ce-şi face Românul cu mâna lui – lucru manual!”

P. S. A propos de lucru-manual: n-ar strica defel ca analfabeţi ca Blandiana care are, n-are treabă, îşi dă cu părerea în adunări, de obicei internaţionale, afirmând fără pic de ruşine, că România şi Românii au fost cel mai cumplit martirizaţi de comunism (şi rosteşte asemenea idioţenii şi nesimţitorisme în prezenţa Polonezilor, a Balticilor – a Ruşilor!), să pună mâna, să răsfoiască această carte; iar dacă s-ar mai aduna de pe drumuri şi s-ar întoarce la uneltele sale – cu tot cu prinţul consort – ar face şi mai bine. Nu de alta, dar cine ştie ce alt monstrulete ne mai cloceşte – după acest Puiu Constantinescu

12 ianuarie 1998 Grigurcu.

Despre Grigurcu s-a spus-scris totul – şi contrariul: că este un foarte bun poet, un subtil – şi cumpănit – critic literar de poezie; că nu e chiar atât de bun poet (mai avem noi şi alţii, muuult mai buni), iar criticul este un resen-timentar, un înăcrit, un veninos, având el plăcerea diabolică de a scuipa pe morminte sfinte şi a stropi cu noroi statui de ghips veritabil, ba chiar şi din mucava naturală; că la cei peste şaizeci de ani ai săi nu a scris măcar o „sinteză” – când mult mai junele oradiot Ioane Chinezuţ a şi comis vreo şaişpe (toate cu titluri interogative).

S-a mai spus (pe ici, pe colo) că poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu sade ca un huhurez la dracu-n praznic, la Târgu Jiu. N-o fi având el chiar domiciliu-obligatoriu, dar izolarea cu care este. Înconjurat de târgjieni, nesolicitarea dinspre Centru (aşa se vorbeşte, cu totul abuziv, despre Bucureşti), face ca el să nu se simtă mai liber în capitala Gorjului, decât de-o pildă eu, în satul-nou Lăţeşti, din Bărăgan – cel care nu mai există, Măguri-tatea 1-a arat prin 1964.

Ştiu că vorbesc în pustiu (de la Bărăgan mi se trage.), dar fac asta de când mă ştiu, de ce n-aş continua?

Plec de la faptul că Grigurcu este, nu doar un cărturar şi un om de literă şi de cuvânt cu care s-ar mândri oricare altă comunitate europeană – cu excepţia Românilor: n-or fi alcătuind o comunitate, ci doar o adunătură – dar, ca s-o dau pe ardeleneşte: „aparţâne” – de Uniunea Scriitorilor; de Ministerul Culturii (fiind şi în colegiul de redacţie al Contemporanului), iar politicamen-te, cu-carnet, fără-de-carnet, omul a adus mari servicii Partidului Ţărănist (bine: şi Creştin), lucrând câţiva ani buni la oficiosul Dreptatea.

Să zicem aşa: din partea Uniunii Scriitorilor – al cărui membru eminent este Grigurcu – nu te poţi aştepta la mare brânză dinspre Ulici (cum nu te aşteptai de la Dinescu). Bine, asta este „conducerea” – dar „unii membri ai conducerii”? De ce nu mişcă măcar un deget preşedintele de onoare (al Uniunii), senatorul, academicianul, senatorul (ţărănist – a devenit mania lor, nu obsesia mea) şi aşa mai departele Doinaş? De ce nu intervine în favoarea măcar a prietenului, dacă nu în a celui care a adunat vreo două volume de analize elogioase despre poezia doinaşică?

A-ha, îl doare degetul – taman acela, ţărănist-intervenţionistul.

Grigurcu şi-a investit în organul Ministerului Culturii numele – chiar şi obrazul, într-o chestiune care mă privea pe mine în raport cu Breban. Hai să spunem că bietul Breban nu mai are putere, ca pe timpuri (1970-71: ce impuri ce moravuri!); să admitem că un bişniţar ca Sorescu, un tolomac precum Spiess un inenarabil ca Mărgineanu, „prietenul plopilor de lângă drum” miniştri ai Culturii!

— Nu aveau cum să priceapă ori accepte că Gheorghe Grigurcu ar merita o soartă omenească, nu cea sub-omenească, de la Târgu Jiu dar Caramitru? Actualul ministru al culturii, actorul Caramitru (ca un făcut: şi el ţărănist – ca Pruteanu-Zacuscă), e o persoană care chiar guscă poezia reci tată (la radio, la televiziune, pe scenă), fie ea de Shakespeare, de Eminescu, de Păunescu – ba chiar de Grigurcu!

— Ce a răspuns el la solicitarea poetului şi criticului, a cărturarului Grigurcu, aflat în neagră mizerie?

Las întrebarea suspendată şi trec la ţărănişti. Spre deosebire de Grigurcu, basarabean şi el, eu, pe urmele lui Stere, am avut totdeauna o, ca să zic aşa, „mică reţinere” când venea vorba de partidul lui Iuliu Maniu. Dacă Stere făcuse din nimic (în fine: din neantul mioritic) cel mai puternic partid din România anilor 20, unindu-i pe naţionalii ardeleni cu ţărăniştii regăţeni (iar aceştia căpătaseră coloană vertebrală – ei, da!

— De la basarabeni); dacă îi dăduse, nu doar un program (ceea ce nu-i de colea: să fie întrebat Ion Diaconescu ce program are partidul dumisale – n-are să se trezească din moţăiala-i de apoi, dar-însă-totuşi are să râdă, seninic, fiind el convins că se spusese un banc!), ci o doctrină. Drept recunoştinţă, Maniu întâi, apoi Vaida-Voievod, Mihalache la urmă aveau să-1 expulzeze pe Stere, ca pe unul susceptibil să le încurce treburile murdare, curat-politicalice. Iuliu Maniu, cel cu aureolă de martir de la Sighet, trage după el două ghiulele, două păcate dintre cele mai grele:

— În 14 iunie 1930, Maniu, Prim ministru al regelui Mihai I a depus jurământ de credinţă lui Carol (II), recent paraşutatul (corect: aterizatul clandestin), declarând că îl considerase de totdeauna pe Carol (Doi) rege legitim al ţării (cu nouă zile în urmă, declarase, în faţa înaltei Regenţe, legiti mitatea lui Mihai.).

Această faptă a lui Maniu a avut consecinţe dezastruoase pentru fragilizata democraţie, prin frângerea ţării în două tabere: procarlişti şi prolegionari;

— În 23 august 1944, Iuliu Maniu, în loc să se afle alături de regele Mihai

— Tânăr, inexperimentat, traumatizat de comportamentul tiranic al lui Antonescu – s-a ascuns, nu i-a dat asistenţă, a dezertat (de parcă ar fi fost inte lectual român – dar nu era), 1-a lăsat singur cu comuniştii lui Pătrăşcanu, iar rezultatul îl îndurăm şi azi şi va fi simţibil încă un sfert de veac. Vai, Ruşii tot ne-ar fi ocupat – cum au ocupat Polonia, Cehoslovacia, martirizate şi de Germania, cum au ocupat Ungaria (rămasă pe două picioare, până la urmă), însă nu am fi acoperiţi şi de ruşinea istorică a cedărilor de tot felul, din prici na atitudinii capitularde a „şefilor partidelor democratice”.

Această paranteză – ca să întreb, retoric:

Acest partid care-şi mai zice ţărănesc (şi creştin!), imediat după 22 decembrie 1989 a dat adăpost tuturor miliţienilor, grănicerilor, „diplomaţilor”, activiştilor, securiştilor (cei care martirizasem cu pzec&jere fazanul roman), a acordat asistenţă tuturor nemernicilor, doar dacă solicitau membria în partidul lui Coposu (care, să nu uităm: a fost unul din cei vreo sută de secretari ai lui Maniu: el, Coposu, a fost secretarul lui Maniu şi nu invers) – însă în ochii Tatălui Naţiei un om de valoarea, de statura morală a lui Gheorghe Grigurcu „nu prezintă interes” – o-ho, ce interes (în nici un caz al ţării) prezenta „Virgil”!; şi „Emil”. Diaconescu şi Ţepelea (alţi martiri!

— Cât despre intelectualitatea lor, s-a dus buhul!), în cel mai troglodit stil clanic şi-au introdus neamurile (cu toate: colaboraţioniste – altfel am fi auzit şi noi de rezistenţa anticomunistă a lor) până la a şaişpea spiţă în tot felul de „funcţii”.

Pentru Grigurcu, ce a adus mult mai importante (oricum: mai curate) servicii ţărănismului şi românismului, decât cei doi preistorici la un loc – ba.

Prototipul ţărănistului util: Emil Constantinescu: nu trebuie să fi avut activitate anticomunistă (ba chiar din contra! Să fi fost secretar PCR al Universităţii, să fi fost adunător de cotizaţii până la 22 decembrie 89 fix), să fie dus în lesă de Securitate şi să cedeze din România, tot ce nu-i. Ardeal.

Să mai adaug: Constantinescu de mâine este citibil în contemporanul vostru Diaconescu.

Dar viitorul Grigurcu? Aşteaptă Românii să moară bine-bine, apoi să-i ridice statuie, să boteze străzi (chiar în Tg. Jiu – actuala „Zonă Sâmboteanu”) cu numele lui – abia după aceea Ulicii şi Doinaşii, Diaconeştii şi Constantineştii (ba chiar şi Zoele cele rău-sfetnice) să se se scarpine pe sub cuşme, în sfârşit, dumiriţi: „Domnule! Bine că ne-am adus aminte: hai să-i facilităm şi lui Grigurcu o locuinţă pe-aici, prin Bucureşti”.?

P. S. Ion Caramitru a intervenit – astfel a luat naştere „Afacerea Literatorul.”

12 ianuarie 1998 Dilema amneziei sau Amnezia Dilemei.

Şi eu care credeam că amnezia este o deficienţă cu care nu ai de ce te lăuda; şi eu, care credeam că uitarea, mai ales când se întinde la istoria propriei comunităţi, dacă nu poate fi „extirpată” (cum să elimini. O gaură?), măcar poate fi redusă.

Nu contez printre cei având o memorie fenomenală; nici măcar printre inşii cu memorie foarte bună. Mă consider o fiinţă normală cu o memorie normală – în comparaţie cu cea sub-normală a compatrioţilor. O memorie nativă medie, corect cultivată, convenabil întreţinută – şi ne-contrariată, necenzurată de însuşi posesorul – face figură de excepţie pe plaiurile mioritice când e comparată cu ne-memoria, ba cu mândria de a nu reţine „toate fleacurile” a maselor largi de români: directorii de conştiinţă ai lor dau ia-ul „Ariei Amneziei”.

Această tot mai îngrijorătoare tendinţă (de a uita, nu de a nu înregistra) mi-a apărut de prin 1981 la scriitorii călători la Paris. Am pus impresia pe seama situaţiei de excepţie a „ieşirii” în Occident, pentru unii prima, amestec de bucurie (că au ajuns la Paris!) şi de tristeţe, de spaimă că trebuie să se întoarcă; de sentiment de liberare – dar şi amintirea noului, sau întâiului contract de. Legare de glia Securităţii.

Am mai scris: 1984 a constituit şi pentru mine un prag ce a separat, brusc, România şi Românii, prag arătând nemilos că există un acolo şi un (Jincoace; prag dincolo de care am dat de un univers unde se mişcau oameni ştiuţi de mine – acum necunoscuţi; prieteni buni, înainte, însă acum înstrăinaţi. Ne-înţelegerea, ne-comunicarea dintre s-au manifestat brutal, de la un vizitator la altul, de la o călătorie la alta a aceluiaşi; dialogul s-a prefăcut în două monologuri paralale. Ce se înţelegea din recitalul prietenului (re) venit în vizită la Paris? În mare: „Nu mai ţin minte, nu mai ştiu nimic”- iar în subtext: „Nu mă întreba, nu-mi spune lucruri care ar putea fi considerate secrete – nu vreau să le ştiu: ca să nu am ce spune la viitoarea anchetă”.

Abia la sfârşitul verii anului 1989 (perioadă şi. Întâmplări povestite în Căldură mare), tot punându-mi întrebări de genul: „Ce se va fi petrecând cu prietenii noştri din ţară – de prin '84?”, am început a închega un răspuns. Adevărul fiind acesta: simţindu-1 venind, însă neputându-1 evita, măcar i-am întârziat ieşirea la lumina înţelegerii mele: cu prietenii, cu colegii din ţară se întâmplase ceva cumplit, ceva grav – din 1984.

Evenimentele ce au urmat după decembrie 1989, din nefericire mi-au confirmat temerile cu asupra de măsură.

Cronologic, întâiul a fost cel prilejuit de conferinţa de presă dată de Mircea Dinescu, în 27 ianuarie 1990, la Paris, în auditoriul FNAC. Se aflau acolo mulţi români, dintre aceştia numeroşi susţinători ai lui Dinescu în încercările prin care trecuse în ultimul an de zile (1989), de la publicarea textelor sale în Liberation. Mai erau prezenţi polonezi, cehi, unguri, ruşi, bulgari, vietnamezi: în ţările lor, cunoscuseră nu doar „subsolul casei în care locuiau cu doi copii”, nu doar alungarea din postul de redactor al organului Uniunii Scriitorilor – ci şomajul cronic; ci declasarea (ca în Cehoslovacia); internări în azile psihiatrice şi arestări nenumărate, detenţii de ani şi ani. Or supravieţuitorii, odată ajunşi în Occident, înainte de a-şi povesti viaţa, în conferinţele de presă şi în mărturiile scrise îi amintiseră pe cei ce-i precedaseră în acţiune şi în suferinţă. Ruşii, de pildă, nu-i omagiau doar pe înaintaşii lor ruşi, ci şi pe cutare ceh, pe cutare polonez, cubanez (chiar român). La fel cehii, bulgarii, polonezii – oricâtă ură împotriva ruşilor adunaseră în inimi, îi aminteau pe Marcenko, pe Bucovski, pe Salamov, pe Soljeniţân, pe Amalrik, pe Gorbanevskaia, pe generalui Grigorenko. La polonezi pe Walesa, pe Popielusko, pe Michnik, pe Mazowiecki, pe Kuron, la cehi pe Uhl, pe Anna Sabatova, pe Kohout, pe Havel. Aşa făcuseră şi Românii ce-1 precedaseră cu decenii pe martorul Dinescu venit cu mari sacrificii (oficiale) din România.

Fiindcă aşa se face. Aceia aparţineau unor comunităţi numite: popoare; la ei memorie cu memorie alcătuieşte istoria – nu istorioare, bancuri cu Bulă, calambururi înalt apreciate la Casa Scriitorilor.

Despre cine a vorbit românul Dinescu în 27 ianuarie 1990 la Paris? Se laudă că soacra sa este rusoaică de cea mai intelectuală extracţie – a pomenit măcar o dată numele lui Soljeniţân? Dar pe al lui Şalamov? Al lui Brodski? Dar numele lui Walesa? Dintre înaintaşii săi români (cu excepţia Doinei Cornea – fiindcă era prezentă, alături, pe podium, fiica sa) a rostit el numele lui Calciu? Al lui Filipescu? Măcar al lui Dorin Tudoran? Zicem: de al meu nu şi-a adus aminte, era abia pionier al Patriei la 25 ani, prin 1975 când, la Casa Scriitorilor, dintre mentorii săi Fănuş Neagu şi Băieşu, curajos, strigase: „Goma! Marele scriitor fără cărţi!” (citat fidel din gândirea – şi din groapa săptămânală a lui Eugen Barbu).

O vreme am crezut în omisiunea voită; în amnezia cu program. Trecând anii (iată: opt!), a trebuit să accept: într-o comunitate neevoluată ca cea românească individul trăieşte un perpetuu prezent, calitate ori tară moştenită, consolidată generaţie după generaţie; că este fatal – româneşte normal – ca un Mircea Dinescu să fie cum este: uituc, căscat, buimac, capiu – într-un cuvânt: autocronic, carevasăzică istoria comunităţii sale – fie cea din Slobozia, fie cea din Uniunea Scriitorilor – să înceapă şi să încheie cu propria-i istorie.