Paul goma jurnal pe sărite 1978-1993

Marţi, 26 decembrie 1989

Greaţă, greaăă. Aseară a fost ultima mea „prestaţie” TV, radio.

Nu mai vreau nimic – ce să răspund? Să spun că NU AŞA SE ÎNCEPE: CU O CRIMĂ?

Scârbit, înfricoşat. De parcă şi pe mine m-ar fi împuşcat -pe la spate.

Văzut la TV: un surdo-mut luat drept „terorist”.

Orele 0,20: am văzut la TV „procesul”. INADMISIBIL. RUŞINE.

Oricât de vinovaţi erau (şi cum!), trebuiau respectate „detaliile”, legile (chiar cele ale RSR).

Am notat, în dezordine: procurorul îi tutuia!

Procurorul: semianalfabet (auzindu-1, i-am auzit pe ai mei, din 1956, din 1977); tot tovarăşul procuror – făcea „ironii” cu ea – să fi făcut când era ea mare şi tare, nu o biată (da: biată) babă; întâi au pronunăat sentinţa, abia după au făcut rechizitoriul

(să fi încurcat casetele?); avocatul – mai păduchios decât procurorul, care era doar un proletar băşinos – avocatul era, în fapt. Acuzator!

6) insuportabilă legarea mâinilor. Glasul ei. „Măi copii.”

O RUŞINE!

Miercuri, 27 decembrie 1989

Mi-e rău. Mă bucur, mă bucur – vine ca o ghilotină amintirea „procesului”.

Nu m-am dus la Europa liberă „pentru mesaje” – ce mesaje să transmit eu: să-mi arăt muşchii abia acum? Ca Pintilie, care a apărut taman în 25 decembrie pe Canalul 5, după ce primise voie de la şoferul ambasadei? Las' să se mesajească, felicite „rezistenţii” de după revoluţiune: şi să plângă.

Duminică, 31 decembrie 1989

Dumnezeule, ce an, ce an!

Început prost, continuat catastrofal, sfârşit în apoteoză.

Din 22-23 decembrie am fost convins: s-a sfârşit cu comunismul în România. Încă nu vedeam (cum aş fi putut?) că s-a sfârşit pe tot globul – şi asta datorită cui?

Trebuie să-mi fac autocritica. Mi-o fac.

În acest moment: promisiuni de pluripartism, desfiinţare a cenzurii, economie liberă etc. Ţara: o ruină. Profitorii, oportuniştii s-au repezit (oportun) la profit.

Nu contează, din moment ce toţi oamenii sunt liberi.

1 ianuarie 1990 îngrijorător. Veşti din ce în ce mai proaste: Ilieştii pregăteau o lovitură de stat pentru 24 decembrie, dar la Timişoara, iar 21-22 decembrie la Bucureşti le-a (u) luat-o înainte; în guvern: aceleaşi moace; „omul cu barbă”: Gelu Voican! Ca să vezi unde şedea „revoluţionarul”! Dimpreună cu Sergiu Nicolaescu, de altfel: Am vorbit cu Victor Lupan, întors din România (unde 1-a. „piejat” pe Iliescu, într-un interviu pentru Figaro Magazine, aducându-1 să spună că el este, în continuare, comunist). El e sigur de ceea ce spune – fiind singurul jurnalist „străin „, dar care ştie româneşte, deci nu l-au putut trage-n piept securiştii de ambe sexe, de ambe tabere.

Complot securist, nu ştie încă dacă manevrat de ruşi, dar sigur cu ajutorul logistic al lor.

Monica, foarte supărată pe Lupan: „A insultat revoluţia română”, zice ea. „Basarabeanul dumitale!”, îmi aruncă.

Eu: îndoit. Inima îmi merge la. Revoluţie, ne-inima îmi spune că securiştii sunt. Sforarii. Şi profitorii. Au tremurat două-trei zile – acum încep a ieşi din găuri. Bineînţeles că la Timişoara şi la Cluj şi la Sibiu a fost revoluţie, dar asta-i viaţa: răsturnarea lui Ceauşescu s-a petrecut la Bucureşti. Şi, cum spue Lupan, „masili” care l-au huiduit erau, în bună parte, pregătite. Şi înarmate.

Ce surpriză – pentru mine (dar oare e surpriză, pentru mine?): Dinescu s-a dovedit o hahaleră. Poate îşi vine în fire, după ce se mai răceşte fierbinţeala revoluţiunii.

Sunt neliniştit în privinţa lui Paleologu: are să devină ei el lichea? Are stofa, are – Conu' Alecu. Vom trăi şi vom vedea.

Nu mai jur pentru nimeni dintre cei buni-buni.

Miercuri, 3 ianuarie 1990

S-a întors Marie-France Ionesco din România. A dus o mulţime de cărţi, printre ele şi Le Tremblement des Hommes şi Les Chiens de mort.

I le-a dat lui Pleşu, iar Pleşu – amabel: „Foarte bine, o să facem o expoziţie la Sadoveanu!” „Atât, că librăria Sadoveanu e închisă”, adaugă Marie-France.

Si ea are o impresie stranie, că „băieţii noştri”, cei pe care-i apărasem noi de-aici, de cum s-au atins de putre (putere, cum s-au. Marie-France, indelicata, zice doar: „murdărit”.

Ce se întâmplă cu „băieţii noştri”?

Să mai aşteptăm.

Joi, 4 ianuarie 1990

Ieri am trecut pe la Europa liberă. Lumea bucuroasă, bucuroasă. Monica, şi ea. Dar atât de supărată pe Lupan (articolul lui din Figaro Magazine a ulcerat-o atât de tare, încât., îşi varsă veninul asupra mea: Uluitor transferul! Zice, în direcţia mea: „Nu-i adevărat că ruşii şi Securitatea au făcut revoluţia română!”.

Cei de faţă mă privesc cu uimire (cei mai mulţi mă cunosc): am putut eu afirma aşa ceva? De două-trei ori am râs, am privit în spatele meu (că adică nu mie mi se adresează Monica).

Însă ea nu se mai poate opri din ironii – subţiri, nevoie mare. De fiecare dată când trece pe lângă mine repetă chestia cu „Nu-i adevărat că.” Până când m-am supărat: „Dar spuneţi, doamnă, cine este autorul afirmaţiei, de ce arătaţi spre mine?”

Să cred eu că o impresionez-temperez pe Monica Lovinescu. În loc să spună: „Bine-înţeles, vorbesc de Lupan, el a scris asta -şi cum Goma e şi el basarabean, am făcut o glumă.” – aşa ceva.

Ei bine, Monica a „corectat” astfel: „Parcă nu ştie toată lumea cine-a spus!”.

Drept care m-am supărat şi am plecat.

După masă: a venit la noi Philip Freriks, jurnalistul olandez. Am vorbit vreo cinci ceasuri (cu întreruperile telefonice de rigoare).

Duminică, 7 ianuarie 1990

Am scris zece pagini din capitolul trei (III) din RI.

Mâine mergem toţi trei la Prefectură, ca să ne prelungim paşapoartele de. Refugiaţi politic. Ne ducem cu durere, dar ne ducem. Fiindcă.

PAUL GOMA JURNAL PE SĂRITEI Luni, 8 ianuarie 1990

Am fost la Prefectură, am schimbat paşapoartele, ne-a dat altele, ultimul tip. Scrie şi pe astea, la două săptămâni după revoluţia anticomunistă din România că, în continuare, putem călători. „în toate ţările, cu excepţia României”!

Ce să spun: sunt trist – şi mulţumit. Ana, Filip: mimează veselia cu o rău ascunsă tristeţe.

Asta este: dacă francezii ar fi ştiut că, într-adevăr, în România comunismul a fost abolit – nu ne-ar fi prelungit azilul politic (ne-am aşteptat la un astfel de răspuns, până în ultimul moment).

Miercuri, 10 ianuarie 1990

Turtit. Mă simt din ce în ce mai. Abandonat, în fapt, uitat. Uitarea „băieţilor noştri” prinde, ca să spunem aşa, nu doar contur, ci relief. Da, da. Uitare care e „uitare”.

Ceea ce doar intuisem că s-a petrecut cu Duda, se adevereşte a fi un fenomen general, la scară naţională (în fine: dacă reducem România la tagma scriitoricească).

Nici Monica, nici Virgil, nici eu – nu (mai) existăm. Noi ne-am făcut treaba, gata! Ca în gura lui Ostap Bender: „Ţi-ai terminat treaba, pleacă!”

Cică şi Dan Petrescu ar fi ministru (adjunct) al Culturii. El, Petrescu, şi cu Dialogul (grupul?) au făcut „cooptări” în Uniune: Botez, Sorin Alexandrescu, azi-mâine au s-o coopteze şi pe Nadia Comăneci, că vorba ceea. Dar pe noi nu.

Dacă nu merităm!

Joi, 11 ianuarie 1990

Am vorbit la telefon cu Monica. Ea: „N-ai dreptate! Nu-i adevărat că ruşii şi Securitatea.”

Ce să fac: să închid telefonul? Nu se face să faci o asemenea facere unei cucoane – mai ales Monicăi. Înghit.

A văzut nr. 2 din România literară: „A, mult mai radical!”

O fi. Mai. Radical (ă). Mult-mai – mai, decât ce, când, cum?

Fac băieţii exerciţii (dictare în clasă) de libertate. Măcar de n-ar face greşeli de ortografie – că cele de altă natură.

Mi-a telefonat Anne Planche. Cică Paraschiv mă aşteaptă la Ploieşti, să facem noi un sindicat. De ce nu: în doi.

Azi, dejun cu Madame Gilles. Nesărată. Mâine îl văd pe Bourgois. N-am să-i zic nimic de revista proiectată, deşi pentru ea îi cerusem întrevederea. Pentru cine, revista? Pentru Dinescu? Pentru Dan Petrescu, au poate pentru însuşi Pleşu (l)?

Cred că am găsit numele „sindromului”. Nu: „sindrom”, da, dar n-am găsit mai departe al cui, mă gândesc la fenomenul Duda: amnezie + prostire + complex-de-inferioritate-devenit-de-superioritate.

Să-i zic: sindromul mioieritic? Sindromul Păltiniş, căci de acolo se trag chiar cei ce nu se trag, vorba lui Crainic?

Am să mai caut, de-acum am tot timpul.

Sâmbătă, 13 ianuarie 1990

Ieri (12 ianuarie) am primit semnalul cărţii. A unsprezecea publicată în Franţa.

Tot ieri: întâlnire cu Christian Bourgois. Pentru prima oară în viaţa mea, un „partener” vorbeşte mai mult decât mine! Fiind şi eu de faţă, el (auzi!) a acaparat, a colonizat, a totalizat discuţiu-nea! Mi-a povestit – el mie, măgarul!

— Cum a fost el în „Jeunesses communistes” dimpreună cu Le Roy Ladurie şi cu. Chirac!

N-am mai vorbit de revistă – încă o dată: pentru cine? Doar nu pentru mine aş fi făcut-o.

Am vorbit de „poche”-ul lor, 18/24. A zis că tocmai se întreba (tu parles!) dacă n-ar putea cumpăra drepturile de la Albin Michel pentru Calidor – ca prima din ciclul autobiografic. Urmează să mai vorbim, să vorbească el cu Albinii cei Micheli.

Azi: între 10 şi 13: o jurnalistă de Welt.

Telefon de la Monica: ei au fost primiţi „membri de onoare” ai Uniunii Scriitorilor. Sunt foarte fericiţi. Eu: fericit pentru ei. Ei – într-un târziu: „Dumneata n-ai nevoie, ai fost reprimit!” (Monica).

„Ştiţi dumneavoastră? S-a scris undeva?”, întreb.

„Cred că da – trebuie să se fi scris – nu, Virgiiil?”

(„Daaaa, Moniiic'„, se aude, îndepărtat, răspunsul plictisit-confirmativ al lui Gigil, cum îi zice Filip.)

Ei, bravos! Dacă trebuie-să-se-fi-scris-nu-Virgil, atunci e în regulă, pot pentru ca să dorm în pace, Monica veghează.

Ora 22: Monica la telefon: că i-a telefonat Liiceanu să-i trimit Cutremurul oamenilor, în vederea publicării în editura (fostă Politică), acum a lui.

Nici o dificultate: manuscrisul aşteaptă să fie editat în româneşte din. 1978 de când a fost scris – în româneşte.

Luni, 15 ianuarie 1990

Azi am făcut prima parte a serviciului de presă la Arta refugii (Lf art de la fugue, cum a ieşit în franţuzeşte).

După masă: la fotograf (Ulf Andersen, celebrissimul).

Tot după masă, la Europa liberă, cu exemplare de dat.

Am dat, acolo, pentru: Monica şi Virgil, Alain, Sanda Stolojan, Mircea Iorgulescu, Cella Minart, Papilian, Sanda Lavastine.

Iorgulescu cică a vorbit cu Paler care vrea să publice, în România literară, ceva proză de-a mea. Cu cea mai mare plăcere, ca să zic aşa.

Marţi, 16 ianuarie 1990

A doua parte a serviciului de presă. Cumplit de obosit – să scrii atâtea dedicaţii în franăuzeşte. Nu mă plâng, Doamne fereşte, să am parte anual de asemenea ocazii de istov, las' că mă odihnesc eu.

În nr. 2 din România literară: un dialog Paler-Pleşu.

Eu ştiam că Pleşu este un mare-neruşinat, dar nu şi un gros pros1. Ce nesimţit! Ce porcălău – răspunzând la întrebarea lui Paler: „Ce-i de făcut cu scriitorii din exil?”, Ministrul (care nu-i Suzana Gâdea, noooo!) răspunde: „Vor fi publicaţi, imediat ce vor fi traduşi” (subl. Mea).

Ce băşinos acest Pleşu! şi ignar! Vasăzică, „scriitori în exil”, în capul lui de ucenic-ascultător al generalului Hăulică, sunt: Ionesco, Cioran, Vintilă Horia, V. C. Gheorghiu, Petru Dumitriu – dar nu Eliade (care şi-a scris toată proza în româneşte)!; dar nu Monica Lovinescu, nu Virgil Ierunca, nu Papilian, nu Nedelcovici, nu Oana Orlea – şi nu Goma!

Ce înseamnă să fii bou dăştept!

Miercuri, 17 ianuarie 1990

Azi după-amiază: Yan Plougasnou – pentru L'Evenement dejeudi.

Înainte: un fotograf, în fapt – o doamnă în vârstă, care spune că m-a mai fotografiat.

Vineri, 19 ianuarie 1990

Ieri, pe la 16,30, Monica la telefon: că aseară (şi azi-noapte) fusese la ei Liiceanu; însoţit de Berindei şi de fata Cornii, Combes.

„Am stat toată noaptea – dar am lucraaat.”, povesteşte Monica.

Au lucrat – adică, în ceea ce mă priveşte, au hotărât ei care dintre cărţile mele să fie publicate mai întâi; şi au ales ei – printre acei ei fiind şi Berindei şi Andriana cu acelaşi nume.

Dar autorul, ba!

Mă întreb dacă nu cumva Monica e soră cu Alain: şi ea crede că autorul unei cărţi este un individ cu totul secundar.

Că Liiceanu, că Berindei nu s-au gândit să-mi telefoneze măcar (ca viitor autor al editurii al cărei portofoliu îl perfectau) -ei, bine, nu s-au gândit (de ce s-ar fi gândit?). Dar Monica Lovinescu? Dar Virgil Ierunca?

Am înregistrat. Asta-i ca şi întâlnirea cu Ţepeneag – secret desăvârşit! A, după aceea, îmi povesteşte ea!

Mi-a făcut foarte-foarte rău această „tactică” nesuferită.

M-a sunat Julien Weverbergh de la Anvers. Se duce în România, are să treacă şi pe la Paris, în 28 ianuarie.

Marţi, 23 ianuarie 1990 în ordine: Vineri (19 ianuarie) Daniel Pujol s-a întors din România cu câteva ziare pentru mine. Am fost la el (sade lângă Monica) şi am luat: România literară, Libertatea, Adevărul, România liberă.

Nemaipomenită surpriză: Gabriela Adameăteanu vorbeşte -ea singură!

— Despre mine pe o pagină întreagă din Romlit!

Sâmbătă (20): am citit presa din România.

Duminică: am fost la Villette, la un colocviu. Înainte de a fi vorbit mi s-a făcut rău, rău, rău.

Coincidenţă: cu zece minute înainte Kazimirz Brandys – cu care mă întreţinusem vreo oră, în aşteptare – a căzut (şi a fost transportat la spital)! Mă întreb dacă eu nu am făcut-o. Din simpatie. Deşi organizatorii bănuiau sala (hala) cu mocheta, cu mobilierul – din plastic.

Luni: un fotograf de la Gamma; a venit Lumea liberă din New York, a lui Cornel Dumitrescu. Au început să publice, în foileton, Cutremurul.

A telefonat Liiceanu: că vrea să mă publice. Cică Manolescu este şef la Editura Eminescu.

Sâmbătă, 27 ianuarie 1990

După-amiază, la 16,30, mă duc la FNAC Montparnasse, pentru Dinescu. În 1977, în 25 noiembrie, acolo am dat conferinţa de presă. Dinescu cică a venit de marţi la Paris. La Monica a fost de două ori – mie nu mi-a dat măcar un telefon.

Mâine, duminică, între două trenuri, vine Weverbergh, ca să ia manuscrisele mele (dragul de flamand!).

Ora 13: a telefonat Gabriela Adameşteanu! Cere un interviu. Ea nu va face parte din „lotul” invitat aici, de Fabius. Păcat. Poate cu altă ocazie.

Duminică, 28 ianuarie 1990

A fost Julien Weverbergh şi a luat patru manuscrise (dactilograme): Ostinato, Chasse-croise, Bonifacia, Patimile.

Rezum: am mai trimis, prin Lupan: Gherla şi Cutremurul.

Prin Rodica Iulian (care va fi la Bucureşti după 3 febru arie), Gherla şi Patimile – să fie. În total: 6 titluri, 8 exemplare.

Ieri după-amiază la FNAC. Nici nu vreau să-mi aduc aminte.

Luni, 29 ianuarie 1990

Jurnalist de la Valleurs actuelles.

Vineri, 2 februarie 1990

Ieri, la orele 18,00: cocktaill a Presses de la Cite.

— La orele. Următoare: Asambleea Naţională Francă – românii aduşi cu avioanele la Paris, să ne povestească nouă, exilaţilor, cum şi când şi pe unde au rezistat ei comunismului, pe când noi beleam prazul. Greaţă. Rezistenţii naţiei: Pleşu, Oroveanu-Grohoveanu (cu Anca lui cu tot!), Buzura – şi alţii de acelaşi acabit rezistenţialist.

Necazuri cu impozitele, cu chiria, cu slujba Anei, toate deodată (evident: şi „rezistenţa” lui Sorescu, a lui Hăulică, ce să mai vorbim de a lui Manolescu.).

Luni, 5 februarie 1990

Dimineaăa: am fost la France Info – Philippe Valet. La 16,00: La RTL, la Mazerolle.

Miercuri, 7 februarie 1990

Ieri, marţi: după-amiază, la noi, Manolescu. Am vorbit mult şi cu folos. I-am spus că scriu acum despre Sibiul şi al părinţilor lui. Mi-a spus că pe mama sa o cheamă Sabina.

La 19 ne-am dus la Monici. În metrou (în gură, la staţia Danube) l-am întâlnit pe Ciocârlie: atunci l-am cunoscut.

La Monici: întâi dialog cu Ciocârlie, foarte-foarte bun; apoi dialog cu Manolescu – surpriză: foarte-foarte prost. Excesul de prudenţă cauzează la. Inteligenţă. Încercând să evite „capcanele” (care: cele întinse de Monica, protectoarea lui?), Manolescu a căzut mai jos de banalitate.

Joi, 8 februarie 1990

Vorbind cu Monica despre cei doi. Şi ea: Ciocârlie -impresie excelentă. Despre Manolescu. Se întreba dacă nu cumva îi pusese întrebări „vicioase”, iar el, încercând să le ocolească, a (s) căzut, până la a se târî.

Eu n-am găsit nici un cusur. Întrebărilor Monicăi – i-am spus. I-am mai spus: „Din contra: pe măsură ce răspunsurile lui se făceau tot mai inconsistente, şi întrebările Dvs. se luau după Manolescu.”

Monica s-a simţit atinsă. Am încercat s-o liniştesc: „Numai din grijă de cloşcă pentru puiul Dvs., doamnă.”

Sâmbătă, 10 februarie 1990

Aseară, la Pivot, Zinoviev şi Elţân. Dintru început mi s-a părut un mariaj forţat – ce au în comun cei doi, în afară de faptul că amândoi sunt ruşi? Ei bine, Pivot era de părere că au: amândoi sunt. Autori de cărţi!

Este adevărat că Zinoviev (deservit de glasul lui subţirel, plângăcios, de văduvă bătută de-un vecin), de la început a declarat că el nu vede ce are în comun cu „celălalt”. Iar „celălalt” i-a răspuns: că nici el. Teribilă impresie a produs Elţân când a zis că, da, auzise că Zinoviev scrisese multe cărţi, dar el n-o citise decât pe asta (în fapt: astea, fiind două, însă E. a spus „asta.” şi nu mi-am dat seama spre care anume arăta, indica: spre autobiografie ori spre Katastroikă). Mai puţin impresionant a fost Zinoviev când a spus că nu-1 interesează peste poate Elţân -fiindcă el, Zinoviev, nu crede în perestroika lui Gorbaciov (pe care o consideră, cum indică titlul cărţii: katastroikă), iar Elţân ce vrea, dacă nu să accelereze ritmul? Şi să „moralizeze” politica

— Chestie imposibilă.

Hai să zicem că de astă dată Zinoviev a spus mult mai puţine tâmpenii ca de obicei. Da, dar, chiar dacă se afla pe platoul unei emisiuni literare (hai: doar culturale; hai şi mai jos: o emisiune cu producători de cărţi), deşi este un foarte important scriitor, a ieşit strivit, umilit, desconsiderat. Şi nu doar fiindcă Pivot, mai mic şi mai jurnaleux ca de obicei, 1-a tratat pe scriitor. Amical (deh, ca între scriitori!), însă pe Elţân ca pe. Viitorul ţar al Rusiilor! De altfel a şi spus ceva în acest sens – ceva penibil: nu cumva Pivot o fi român, chemându-1. Ţăruş)? Ci pentru că. Pentru că nu aduni mere cu cartoafe.

Nu ştiu dacă Zinoviev a realizat că dialogul, confruntarea, înfruntarea nu i-a fost favorabilă (favorabilă, cum, după ce criterii?) şi nu sunt deloc sigur că şi alţi privitori ai emisiunii sunt de părerea mea. Nu contează, eu am văzut ce am văzut şi am înţeles ce am înţeles – anume: Nu pui alături (ori: faţă-n faţă) (categorii de) oameni atât de deosebiţi; contradictorii: scriitori (şi nu orice fel de scriitor, ci romancier) şi politicieni. Îi desparte, definitiv, chestiunea de morală.

Chiar dacă tu, scriitor, eşti pus în faţa unui politician şi susţii alte puncte de vedere, nu începi fiecare „argument” cu scuza negaţie: „Ştiţi, eu nu sunt om politic.”. Departe de a câştiga încrederea martorilor, o pierzi: dacă nu eşti, ce mai cauţi aici, discutând politică?

— Uite, el, politician, nu se bagă în literatura dumitale şi nu suferă din această pricină.

Trebuie să ştii că, în public, politicianul este un perfect demagog (oare numai în public?), meseria lui şi vocaţia: să-i asigure pe oameni că totul are să fie bine într-un viitor foarte apropiat; or scriitorul, prin natură este un sceptic, el pretinde că în momentul de faţă este (foarte) rău. Limpede pe cine „alege”.

Alegătorul. Fiindcă nu este deloc adevărat că „poporul” ar fi însetat de adevăr – cu atât mai puţin de adevărul crud; doar nu e masochist, poporul.

Nu e nici o contradicţie între timpii verbelor (numai?): politicianul lucrează cu prezentul şi pentru el, atunci când pretinde că viitorul are să fie de aur; scriitorul, constatând că prezentul este mizerabil, lucrează pentru viitor.

În continuare, o observaţie: dacă Zinoviev a fost în dreptul său să spună că el reprezintă ceva pentru literatura rusă, deci responsabilii cu literatura, cultura, din Rusia, să ia măsurile potrivite – în sensul recuperării lui – cred că a greşit grav când, în continuarea ideii (dar şi a frazei), a zis: „Uite, Soljeniţân este publicat – de ce nu sunt şi eu publicat?”

PAUL GOMA JURNAL PE S ĂR I T E – I 251

Dacă este – şi este!

— Atât de sigur de dreptul, de valoarea sa, de ce să se raporteze la altul? Ca un elev pârâcios (şi plângăcios şi gelos?

— Impresie dezagreabilă accentuată şi de glasul lui nesuferit, de babă).

Spre deosebire – mai exact, din contra – Elţân, cu vocea lui de bas bine timbrat, cu statura lui masivă, cu sănătatea lui obraznică, de guvernator al unei provincii siberiene, 1-a strivit pe bietul, pe amantul, pe neînsemnatul interlocutor, mare, tare, doar atunci când ţi se adresează mijlocit, prin carte – mai ales prin primele două, cele de ficţiune, nu prin următoarele.

Şi chiar dacă nu am citit niciuna din cele două cu care se prezenta în emisiune, desigur, eu trag spre/'autobiografie„: oricât de. Autobiografică, tot ficţiune fiind şi deloc, dar deloc spre „eseul” katastroikin.

De aici reiese. Reiese ce am eu interes să reiasă: anume că trebuie să mă ţin mai degrabă de cărţile (cartea?) autobiografice decât de roman-intim (oricât aş declara eu că e „intim”, că e autobiografic, tot ficţiune este, în semul rău al cuvântului, adică foarte-foarte laborios lucrat).

Acum, de ieri, 9, mă aflu într-o stare deloc bună si, ca de obicei, materia dă tonul (ni s-a tăiat telefonul, ni s-a interzis să mai emitem cecuri). De aceea. De aceea, ce? Consolaţiunea cu gloria (şi îndestularea materială) postumă este oare o adevărată consolare?

Duminică, 18 februarie 1990

Aseară: Raicii la noi. Ne-am disputat pe chestia Dinescu. Şi pe chestia Monica. Şi pe chestia Tudoran. Şi pe chestia. Dracu1 să ne ia!

Vineri, 23 februarie 1990

Ieri a fost la noi Annie Daubenton. Acum lucrează la France Culture, am făcut un dialog, urmează să mă programeze în studio.

Vorbit la telefon cu Gabriela Adameşteanu: Manolescu nu a luat manuscrisele mele (pe care el se oferise să le ducă!); nici fotografiile; nici răspunsurile mele la întrebările ei (telefonice). Ce dracu1 va fi făcut Manolescu: le-a pierdut, ori le-a lăsat la. Nedelcovici (la el a stat)?

Gabriela zice că Liiceanu mă publică în. „3-4 săptămâni” (Cutremurul). aşa să fie! Tot ea zice că ei, la Cartea Românească, au să publice Patimile după Piteşti în 2-3 luni -„dacă se ocupă cineva de carte”, zice Gabriela.

„Ocupă-te!”, zic eu, prompt în sfaturi cu profit (mie).

27 februarie 1990

La France Culture şi la Suisse Romande (în 26 şi azi), în 12 martie particip la emisiunea „Oceaniques” a lui Pierre Boutang, pe FR 3, la orele 21,30.

Joi, 8 martie 1990

Trec zilele, trec, accentuând impresia de irealitate.

Dacă în primele zile; hai: săptămâni, impresia era: de incredibilitate, între timp (?) s-a stabilizat. Da, aşa cred: s-a aşezat, devenind, şi acolo, şi aici, obişnuinţă.

Teribilă istoria trăită; probabil aşa a fost totdeauna, în timpul marilor schimbări, răsturnări: unii provoacă evenimentul, îl îndură, îl plătesc (uneori, cu viaţa); alţii sar din mers în tramvaiul dorit şi, când ajung ei în locul vatmanului, nu mai lasă pe nimeni să se apropie, să urce; alţii, în fine, se întreabă, naiv, imbecil, de ce oare cele două categorii numite, când au făcut istoria, când au profitat de ea, de ce nu s-au gândit şi la ei, predecesorii.

Mărturisesc, acesta a fost simţământul meu, din ce în ce mai amar, mai acut, pornit mai cu seamă după 1 februarie. Habar n-am de ce această dată, poate să nu fie una a calendarului „revoluţiei”, ci doar a mea, personală. Ceea ce este mai grav, pentru mine, această „amărăciune”, această „tristeţe” venea din. Frustrări (zic eu), dacă nu strict materiale, atunci şi-materiale, întrebarea (pe care Ion Condiescu, mai. Sculptor, o punea, brutal: „Ca ce chestie cutare primeşte – iar eu nu?”