Pe aripile vântului

Când ultima îmbucătură de friptură de porc, de pui şi de berbec fu înghiţită, nădăjdui că sosise vremea ca India să se ridice de pe scaun şi să propună ca doamnele să se retragă în casă. Erau ceasurile două şi soarele dogorea, dar India, obosită de cele trei zile de pregătiri, era mulţumită să şadă sub umbrar de vorbă cu un domn bătrân şi surd, venit din Fayetteville.

O somnolenţă leneşă cuprinsese toată adunarea. Negrii umblau ici şi colo, strângând farfuriile. Râsetele şi conversaţiile erau mai puţin animate şi unele grupuri tăcură de tot. Toţi aşteptau ca gazda să dea semnalul sfârşitului petrecerii de dimineaţă. Evantaiele de frunze se mişcau mai încet, şi câţiva bărbaţi chiar moţăiau din cauza căldurii şi a excesului de mâncare. Picnicul se sfârşise şi toţi ar fi vrut să se odihnească în timpul căldurii de la amiază.

În intervalul acesta dintre petrecerea de dimineaţă şi balul care urma să aibă loc seara, toţi păreau calmi şi liniştiţi. Numai tinerii păstrau neobosita energie care ani­mase adunarea cu puţin timp înainte; trecând de la un grup la altul, cu vocile lor dulci şi tărăgănate, ei semănau cu armăsarii pur sânge şi erau tot atât de periculoşi. Căldura amiezii moleşise pe toată lumea, dar sub acest calm moc­neau firi care ar fi putut izbucni din nimica toată şi s ar fi putut potoli tot atât de repede. Şi femeile şi bărbaţii erau frumoşi şi nestăpâniţi, cu toţii destul de primitivi şi prea puţin îmblânziţi, cu toată aparenţa lor plăcută.

Mai trecu o vreme, în care soarele deveni din ce în ce mai fierbinte, şi Scarlett şi ceilalţi priviră din nou spre India. Conversaţiile mureau, când deodată în mijlocul acalmiei toţi auziră glasul lui Gerald răsunând mânios. Se afla la o mică distanţă de mesele picnicului şi era în toiul unei discuţii cu John Wilkes.

— Drace, omule! Ai dori să ajungem la o înţelegere paşnică cu yankeii? După ce am tras în bandiţii aceia din fortul Sumter? O înţelegere paşnică? Sudul trebuie să arate cu armele în mâini că nu se lasă insultat şi că nu părăseşte Uniunea fiindcă i se face o favoare, ci fiindcă e sigur de puterea lui.

"O, Doamne!" se gândi Scarlett. "Iar a început. Acum aici încremenim până la miezul nopţii."

Într o clipă, mulţimea îşi scutură toată somnolenţa şi un fel de curent electric trecu prin aer. Bărbaţii săriră de pe bănci şi de pe scaune făcând gesturi largi cu braţele, şi din toate direcţiile răsunară glasuri. În tot cursul dimineţii nu se vorbise de politică sau de războiul iminent, fiindcă domnul Wilkes insistase ca doamnele să nu fie plictisite cu astfel de conversaţii. Acum însă, când Gerald pomenise de fortul Sumter, toţi bărbaţii uitară de recomandaţiile gaz­dei.

"Sigur că vom lupta." "Tâlharii de yankei!" "Îi batem într o lună – un sudist bate douăzeci de yankei." "Le dăm noi o lecţie pe care să n o uite prea curând." "Înţelegere paşnică? Dar ne lasă ei în pace?" "Aţi văzut cum i a insultat domnul Lincoln pe delegaţii noştri? Da, i a făcut să aştepte săptămâni întregi, şi jurase că va evacua fortul Sumter!" "Dacă vor război, o să i săturăm noi de război."

Şi dominând toate glasurile, cel mai tare se auzea glasul lui Gerald. Tot ce ajungea până la urechile lui Scar­lett era: "drepturile statelor", mereu şi mereu. Gerald se distra de minune, dar fiica lui deloc.

Secesiune, război – cuvintele acestea dveniseră plicti­sitoare pentru ea, de mult ce le auzise; acum însă le ura, fiindcă însemna că bărbaţii vor rămâne acolo ceasuri întregi discutând, şi ea nu va avea prilejul să l acapareze pe Ashley. Fireşte, nu va fi război şi bărbaţii ştiau lucrul acesta. Le plăcea doar să vorbească şi să se asculte vorbind.

Charles Hamilton nu se sculase odată cu ceilalţi şi, văzând că e aproape singur cu Scarlett, se apropie puţin de ea şi, cu îndrăzneala izvorâtă din noua sa iubire, îi mărtu­risi în şoaptă:

— Domnişoară O'Hara, m am... hotărâsem că, dacă ne vom bate, să mă înrolez în Carolina de Sud. Se zice că domnul Wade Hampton organizează acolo o trupă de cavalerie şi, fireşte, aş vrea să fiu cu el. E un om minunat şi era cel mai bun prieten al tatei.

Scarlett se gândi: "Ce ar vrea să fac? Să strig ura?", fiindcă expresia feţei lui Charles arăta că acum îşi dezvă­luia secretele inimii. Nu i veni în minte nimic, aşa că se uită doar la el, întrebându se de ce bărbaţii erau atât de proşti încât puteau crede că pe femei le interesau astfel de lucruri. El interpretă atitudinea ei ca o aprobare mută şi continuă repede, îndrăzneţ:

— Dacă plec, ţi ar... ţi ar părea rău, domnişoară O'Hara?

— În fiecare seară aş plânge cu faţa în pernă, zise Scarlett în glumă.

El însă o crezu şi se înroşi de plăcere. Mâna ei era ascunsă de cutele rochiei; Charles, copleşit de propria lui îndrăzneală şi de docilitatea ei, o apucă prudent şi i o strânse într a lui.

— Te ai ruga pentru mine?

" Ce prost e! gândi Scarlett cu amărăciune, aruncând pe furiş o privire împrejur, nădăjduind că cineva o va scăpa de această conversaţie.

— Da?

— O, da, fireşte, domnule Hamilton. Trei rozarii în fiecare seară, cel puţin.

Charles aruncă repede o privire în jurul lui, îşi ţinu respiraţia şi luă o poziţie mai ţeapănă. Erau aproape sin­guri şi poate că niciodată nu va mai găsi o împrejurare atât de favorabilă. Şi poate că într o altă împrejurare, tot atât de favorabilă, curajul îl va părăsi.

— Domnişoară O'Hara... trebuie să ţi spun ceva... Te iubesc!

— Ce? zise Scarlett absentă, încercând să pătrundă cu privirea prin mulţimea de bărbaţi până la locul unde Ashley şedea la picioarele Melaniei.

— Da, şopti Charles, fericit că ea nu râsese, nici nu ţipase, nici nu leşinase, cum îşi închipuise că fac fetele în astfel de împrejurări. Te iubesc! Eşti cea mai... cea mai... – şi acum pentru prima dată în viaţa lui i se dezlegă limba – cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut o vreodată, şi cea mai dulce, şi cea mai bună. Şi te porţi atât de frumos. Te iubesc din toată inima. Nu pot spera că m ai putea iubi, dar, scumpă domnişoară O'Hara, dacă m ai încuraja pu­ţin, aş face orice ca să mă iubeşti. Voi...

Charles se opri, fiindcă nu i venea în minte ce lucru greu ar putea săvârşi ca să i dovedească într adevăr lui Scarlett profunzimea sentimentului său. Zise deci simplu:

— Vreau să mă căsătoresc cu dumneata.

Scarlett se trezi brusc, auzind cuvântul "căsătorie". Tocmai se gândea la căsătorie şi la Ashley, şi îl privi pe Charles cu o iritare pe care şi o stăpâni cu greu. De ce trebuia ca prostul de Charles să aleagă tocmai ziua asta, ca s o plictisească cu sentimentele lui, tocmai ziua asta când era aproape să şi piardă minţile? Se uită în ochii lui căprui care o implorau şi nu înţelese nimic din frumuseţea primei dragoste sfioase a unui tânăr, nici bucuria pricinuită de un ideal realizat sau nebuna fericire şi duioşie care îl cuprinseseră ca o flacără. Scarlett era obişnuită cu bărbaţi care o cereau de soţie, bărbaţi mult mai atrăgători decât Charles Hamilton, care aveau mai mult tact ca el şi nu o cereau la un picnic, când avea chestiuni mai importante pe cap. Nu văzu nimic decât un tânăr de douăzeci de ani, roşu ca sfecla, cu o expresie destul de prostească. Grozav ar fi vrut să i poată spune ce prost părea. Dar în mod automat îi veniră pe buze cuvintele pe care Ellen o învăţase să le spună în astfel de cazuri şi, plecând ochii în jos din obişnuinţă, murmură:

— Domnule Hamilton, îmi dau seama ce cinste îmi faci, cerându mi să ţi devin soţie, dar totul a fost atât de neaş­teptat, încât nu ştiu ce să spun.

Era un mijloc elegant de a măguli vanitatea unui om fără a l descuraja complet. Charles fu păcălit ca şi cum acest şiretlic ar fi fost nou, şi el primul om păcălit.

— Aş aştepta toată viaţa! N aş vrea să fii soţia mea dacă n ai fi perfect sigură de sentimentele dumitale. Te rog, domnişoară O'Hara, spune mi că pot să sper!

— Hm, zise Scarlett, observând că Ashley, care nu luase parte la discuţie, îi surâdea Melaniei.

Dacă prostul ăsta care încerca s o ia de mână ar sta liniştit o clipă, poate că ar putea auzi ce şi spun cei doi. Trebuie să afle ce vorbeau. Oare ce îi spunea Melanie ca să l intereseze atât de mult?

Cuvintele lui Charles o împiedicau să audă glasurile lor.

— O, taci, zise ea printre dinţi, ciupindu l de mână fără să l privească măcar.

Surprins la început, Charles se înroşi că fusese mus­trat, dar văzând că ochii lui Scarlett erau pironiţi asupra surorii sale, surâse. Scarlett se temea că cineva l ar putea auzi. Era, fireşte, jenată şi intimidată şi tremura de teamă ca cineva să nu i audă. Pe Charles îl cuprinse o mândrie bărbătească, aşa cum nu simţise niciodată: era prima oară în viaţa lui când intimidase o fată. Pentru el era o senzaţie ameţitoare. Îşi luă o expresie pe care o crezu indiferentă şi, la rândul lui, o ciupi pe Scarlett, ca să i arate că avea destulă experienţă ca să înţeleagă şi să accepte mustrarea ei.

Nici nu i simţi ciupitura, fiindcă acum distingea bine glasul dulce al Melaniei, glasul acela care constituia farme­cul ei cel mai mare:

— Nu sunt de părerea dumitale în privinţa operelor domnului Thackeray. E un cinic. Mi e teamă că nu e un adevărat gentleman, ca domnul Dickens.

Ce prostii vorbeşte cu un bărbat, gândi Scarlett, aproa­pe izbucnind în râs de uşurare. Dar bine, Melanie nu e decât o pedantă şi toată lumea ştie ce părere au bărbaţii de pedante... Ca să l interesezi pe un bărbat şi să i reţii inte­resul, trebuie să i vorbeşti de el însuşi şi, pe urmă, treptat să aduci vorba despre tine... şi pe urmă numai şi numai despre tine. Scarlett ar fi fost alarmată dacă ar fi auzit o pe Melanie zicând: "Ce minunat eşti!" sau: "Cum oare te poţi gândi la atâtea lucruri? Bietul meu căpşor ar crăpa dacă aş încerca măcar să mă gândesc la ele..." Poftim însă – Melanie avea un bărbat la picioarele ei şi vorbea cu el tot aşa de serios ca la biserică! Viitorul i se păru mai surâzător lui Scarlett, atât de surâzător încât întoarse spre Charles privirea i încântată şi i zâmbi de bucurie. Fericit de acest semn de afecţiune el îi luă evantaiul şi îi făcu vânt atât de energic, încât părul lui Scarlett începu să se zbârlească.

— Ashley, n am avut cinstea să auzim părerea ta, zise Jim Tarleton, rupându se de grupul bărbaţilor ce discutau.

Ashley ceru scuze Melaniei şi se sculă. Nici unul dintre bărbaţi nu e atât de frumos, gândi Scarlett, observând ce graţios se ţinea, într un fel puţin neglijent, şi cum stră­lucea soarele în părul şi pe mustăcioara lui aurie. Nici unul dintre cei de acolo nu era atât de frumos ca Ashley. Chiar bătrânii tăcură ca să l asculte.

— Ce să vă spun, domnilor? Dacă Georgia intră în război, voi lupta alături de ea. Altfel, de ce m aş fi înrolat? zise el.

Ochii cenuşii i se deschiseră mari şi toată melancolia lor dispăru, făcând loc unei dârzenii pe care Scarlett nu o mai văzuse.

— Însă, ca şi tatăl meu, sper ca yankeii ne vor da pace şi că nu va fi război.

Îşi ridică puţin mâna surâzând, fiindcă băieţii Fontaine şi Tarleton începuseră să protesteze:

— Da, da, ştiu că am fost jigniţi şi minţiţi, dar dacă am fi în locul yankeilor şi ei ar încerca să părăsească Uniunea, ce am fi făcut? Aproape acelaşi lucru. Nici nouă nu ne ar fi convenit.

"Iar începe", se gândi Scarlett. "Întotdeauna se gândeşte ce ar face dacă ar fi în locul celuilalt."

Pentru ea, în orice discuţie, numai una din păreri conta. Uneori îi era greu să l înţeleagă pe Ashley.

— Să nu fim prea repeziţi, şi să căutăm să evităm războiul. Cea mai mare parte din nenorocirile din lume se datoresc războaielor. Şi, după ce trec, nimeni nu ştie de ce au izbucnit.

Scarlett strâmbă din nas. Din fericire, Ashley avea o reputaţie inatacabilă de om curajos, altfel ar fi avut neplăceri. Nici nu şi formulase bine Scarlett gândul, că împrejurul lui Ashley izbucneau glasuri supărate, indignate, furioase.

Sub umbrar, domnul cel bătrân şi surd din Fayetteville începu s o înghiontească pe India.

— Ce este? Ce spun?

— Război! ţipă India, aplecându se spre urechea lui. Vor să se bată cu yankeii.

— A, da, război, strigă el, căurându şi bastonul şi sculându se de pe scaun cu mai multă energie ca de obicei. Am să le vorbesc eu de război. L am făcut.

Destul de rar avea domnul McRae prilejul să vorbească despre război; de obicei, femeile din familia lui îl făceau să tacă.

Se apropie şchiopătând de grup, făcând gesturi cu bastonul şi ţipând; cum nu auzea vocile din jurul lui, curând rămase stăpân pe câmpul de luptă.

— Ia ascultaţi mă, măi, belicoşilor. Să nu doriţi să vă bateţi. Eu m am bătut şi ştiu ce e. Am făcut războiul cu seminolii şi am fost destul de prost să l fac şi pe cel cu mexicanii. Voi habar n aveţi ce e războiul. Credeţi că o să călăriţi pe un cal frumos, că fetele or să vă arunce flori şi că vă veţi întoarce acasă ca nişte eroi. Ei bine, nu i aşa! Deloc! Ţi e foame, şi te îmbolnăveşti de pojar şi de pneu­monie, fiindcă dormi în locuri umede. Şi dacă nu faci pojar şi pneumonie, atunci te îmbolnăveşti de intestine. Da, domnilor, războiul atacă intestinele omului... capeţi dizen­terie şi lucruri de astea...

Doamnele roşiră. Domnul McRae făcea parte dintr o epocă mai primitivă, ca şi bunica Fontaine cu tusea şi râgâitul ei zgomotos. O epocă pe care toţi ar fi vrut s o uite.

— Du te repede şi cheamă l pe bunicul, şopti una dintre fiicele domnului McRae unei tinere fete de lângă dânsa. Credeţi mă, zise ea tinerelor doamne dimprejurul ei, devine din ce în ce mai rău. Azi dimineaţă i a spus lui Mary – şi ea n are decât şaisprezece ani: "Ascultă, domni­şoară...", şi vocea se pierdu în şoapte.

Nepoţica domnului McRae se strecură în mijlocul grupului, ca să încerce să l convingă pe bunicul ei să se întoarcă la locul lui la umbră.

Dintre toţi oamenii care se plimbau jur împrejur sub copaci, dintre atâtea fete tinere care zâmbeau enervate şi atâţia bărbaţi care discutau aprins, unul singur părea calm. Privirea lui Scarlett se opri asupra lui Rhett Butler, care stătea rezemat de un copac, cu mâinile băgate în buzuna­rele pantalonilor. Rămăsese singur de când îl părăsise domnul Wilkes şi nu se amestecase în convorbirea care devenea din ce în ce mai animată. Sub mustăcioara tunsă scurt, buzele roşii se lăsaseră în jos şi în ochi îi juca o privire dispreţuitoare, ca şi cum ar fi ascultat discuţiile unor copii lăudăroşi. Lui Scarlett, surâsul lui îi displăcu. Ascultă tăcut până când Stuart Tarleton, cu părul roşcat ciufulit de vânt şi cu ochii scânteietori, repetă:

— Dar bine, îi putem bate într o lună. Gentlemenii se bat întotdeauna mai bine ca prostimea. O lună – o singură bătălie...

— Domnilor, zise Rhett Butler cu un accent care arăta că era de fel din Charleston, şi fără să şi schimbe poziţia de lângă copac sau să şi scoată mâinile din buzunare, îmi daţi voie să spun şi eu un cuvânt?

Şi ţinuta şi ochii îi erau plini de dispreţ, un dispreţ oarecum ascuns sub o politeţe care parcă le ironiza mani­erele.

Grupul se întoarse spre el şi îi acordă atenţia cuvenită unui străin.

— S a gândit oare vreunul dintre dumneavoastră că la sud de linia Macon Dixon nu există nici o fabrică de tunu­ri? Sau cât de puţine topitorii sunt? Şi cât de puţine tăbăcării, şi fabrici de bumbac, şi de lână? V aţi gândit că nu vom avea un singur vas de război şi că flota yankee va putea bloca porturile noastre într o săptămână, aşa că nu vom mai putea să ne vindem bumbacul în străinătate? Fireşte însă... domnilor... v aţi gândit la toate lucrurile acestea.

"Deci, după el, băieţii ăştia sunt nişte dobitoci", gândi Scarlett indignată, şi sângele i se urcă în obraji.

Evident că acest gând nu i venise numai ei în minte, deoarece câţiva tineri începură să ia un aer bătăios. Ca din întâmplare, dar totodată foarte repede, John Wilkes îşi reluă locul lângă vorbitor, ca şi cum ar fi vrut să arate tuturor că era musafirul lui şi că, în afară de asta, erau şi doamne de faţă.

— Ce ne strică nouă celor din Sud, urmă Rhett Butler, e că ori nu călătorim destul, ori nu profităm destul din călătoriile noastre. Dumneavoastră desigur aţi călătorit mult. Dar ce aţi văzut? Europa, New York ul şi Philadelphia şi, fireşte, doamnele (se înclină puţin spre grupul de sub umbrar) au fost la Saratoga. Aţi vizitat hotelurile şi muze­ele şi aţi fost la baluri ori la tripouri. Şi când v aţi întors, vi s a părut că tot în Sud e mai frumos. Cât despre mine, m am născut la Charleston dar am stat în ultimii ani în Nord.

Îşi arătă dinţii albi într un surâs, ca şi cum îşi dădea seama că toţi cei de faţă ştiau de ce nu mai stătea la Charleston şi că nu i păsa deloc că o ştiau. Apoi continuă:

— Am văzut multe lucruri pe care dumneavoastră nu le aţi văzut. Miile de emigranţi care ar fi bucuroşi să lupte de partea yankeilor pentru hrană şi câţiva dolari, fabricile, topitoriile, şantierele navale, minele de cărbuni şi de fier – tot lucruri pe care noi nu le avem. Noi n avem decât bumbac, sclavi şi mândrie. Yankeii ne ar bate într o lună.

O clipă domni o tăcere încordată. Rhett Butler scoase o frumoasă batistă de olandă din buzunarul hainei şi şi şterse neglijent puţin praf de pe mânecă. Apoi un murmur ameninţător se ridică din mulţime şi, de sub umbrar, se auzi un zumzet ca de un stup de albine tulburate. Chiar atunci când era roşie de mânie, mintea practică a lui Scarlett îi sufla că omul acesta avea dreptate şi că ceea ce spunea era plin de bun simţ. De fapt, ea nici nu văzuse vreodată o fabrică şi nici nu cunoscuse pe cineva care să fi văzut una. Însă chiar dacă era aşa, nu era frumos din partea lui s o spună, mai ales la o petrecere unde toată lumea venise să se distreze.

Încruntând din sprâncene, Stuart Tarleton se apropie, urmat de Brent. Gemenii Tarleton erau bine crescuţi şi n ar face scandal la un picnic, chiar dacă se simţeau pro­vocaţi. Totuşi, doamnele se simţeau plăcut speriate, fiind­că rareori asistau la un scandal sau la o ceartă. În general, auzeau de lucrurile acestea numai de la terţă persoană.

— Domnule, vorbi Stuart apăsat, ce vreţi să spuneţi?

Rhett îl privi politicos, dar batjocoritor.

— Vreau să spun, răspunse el, ceea ce Napoleon – poate că aţi auzit de el – a zis odată: "Dumnezeu e de partea batalionului celui mai puternic!"

Şi, întorcându se spre John Wilkes, îi zise cu o reală curtenie:

— Mi aţi făgăduit să mi arătaţi biblioteca dumnea­voastră, domnule. Ar fi o favoare prea mare dacă v aş cere să mi o arătaţi acum? Trebuie să plec devreme spre Jonesboro, unde am puţină treabă.

Cu faţa spre ceilalţi, lipi călcâiele şi salută ca un pro­fesor de dans. Salutul lui, plin de graţie pentru un om atât de voinic şi de insolent, era ca o palmă trasă peste faţă. Pe urmă, cu capul sus, traversă peluza împreună cu John Wilkes, iar ecoul râsului său neliniştitor ajunse până la grupul de lângă mese.

Urmă mai întâi o tăcere mirată şi pe urmă murmurul izbucni din nou. Obosită, India se sculă de pe scaunul ei de sub umbrar şi se îndreptă spre Stuart Tarleton, care şedea supărat. Scarlett nu auzi ce i spuse, dar privirea ochilor ei îndreptaţi spre faţa lui îi dădu oarecare remuş cări. Era o privire posesivă, asemănătoare aceleia cu care se uita Melanie la Ashley, numai că Stuart n o vedea. Atunci, era adevărat că India îl iubea! O clipă, Scarlett se gândi că dacă n ar fi cochetat atât de mult cu Stuart acum un an, la acea adunare politică, acesta s ar fi căsătorit poate de mult cu India. Remuşcările însă dispărură repede şi se mângâie cu gândul că nu era vina ei dacă fetele nu ştiau să păstreze pe bărbaţii pe care i au ales.

În sfârşit, Stuart îi zâmbi Indiei, puţin în silă, şi dădu din cap. Probabil că ea îl rugase să nu se ducă după domnul Butler ca să facă scandal. Sub copaci se auzea zgomotul făcut de musafiri, care se sculau şi scuturau firmiturile din poală. Femeile măritate strigau doicile şi copiii, şi şi adu­nau progeniturile înainte de plecare; grupuri de fete tinere porniră spre casă râzând şi vorbind, ca să meargă sus să se odihnească şi să mai trăncănească.

În afară de doamna Tarleton, toate doamnele părăsiră curtea din dos, lăsând bărbaţilor umbra stejarilor şi umbrarul.

Doamna Tarleton fu reţinută de Gerald, de domnul Calvert şi de alţii care doreau să capete un răspuns în privinţa cailor pentru armată.

Ashley se apropie încet de locul unde şedeau Scarlett şi Charles; figura lui avea un surâs melancolic şi amuzat.

— Ce individ arogant, nu i aşa? zise el, privind după Butler. Parcă ar fi din familia Borgia.

Degeaba se gândi Scarlett; nu şi putu aminti nici o familie cu numele acesta în tot comitatul, nici în Atlanta, nici în Savannah.

— Nu i cunosc. E rudă cu ei? Cine sunt?

O expresie ciudată se întipări pe faţa lui Charles; ruşinea şi mirarea se luptau cu dragostea. Dragostea tri­umfă, îşi dădu seama că e destul ca o fată să fie dulce, blândă şi frumoasă, fără să fie nevoie de o cultură care să i întunece farmecul; răspunse repede.

— Borgia erau italieni.

— O, străini, zise Scarlett, pierzând orice interes.

Se uită la Ashley cu surâsul ei cel mai frumos, dar nu se ştie de ce, el nu se uita la ea. Se uita la Charles şi privirea lui era plină de înţelegere şi milă.

Scarlett ieşi pe palier şi se uită prudentă peste ba­lustradă, în holul de jos. Era gol. Din odăile de culcare de sus răzbătea un murmur nesfârşit de voci şoptite, întrerupt din când în când de râsete şi de câte un "Nu, nu se poate!" şi "Atunci, ce a spus?" Pe paturile şi pe sofalele din cele şase mari camere de culcare, fetele se odihneau; îşi scose­seră rochiile, îşi desfăcuseră corsetele şi părul le atârna pe spate. Odihna de după amiază era un obicei al regiunii şi niciodată nu era mai necesară ca în zilele când petrecerile începeau de dimineaţă şi se terminau cu un bal. Cam o jumătate de ceas, fetele obişnuiau să vorbească şi să râdă, apoi servitorii închideau obloanele; în penumbra caldă glasurile se auzeau şoptind şi în sfârşit amuţeau; şi liniştea era întreruptă doar de răsuflarea dulce şi regulată a tine­relor fete adormite.

Scarlett controlase dacă Melanie se culcase lângă Honey şi Hetty Tarleton şi numai după aceea se furişase în hol şi începuse să coboare scările. De pe fereastra palieru­lui se vedea grupul de bărbaţi de sub umbrar, bând din pahare lungi; ştia că vor sta acolo până spre seară. Ochii ei cercetau grupul, dar Ashley nu era printre ei. Pe urmă îi auzi glasul. După cum nădăjduise, era încă pe aleea din faţă, luându şi rămas bun de la doamnele care plecau cu copiii lor.

Cu inima strânsă de emoţie, coborî scările încet. Dacă îl va întâlni pe domnul Wilkes? Cum îi va explica de ce cutreieră prin casă când celelalte fete se odihneau? Ce să facă, trebuia să rişte!

Când ajunse pe ultima treaptă, îi auzi pe servitori umblând prin sufragerie şi scoţând mesele şi scaunele; pregăteau sala pentru bal sub supravegherea majordomu­lui. În partea cealaltă văzu uşa deschisă a bibliotecii. Intră repede şi fără zgomot. Va aştepta aici până când Ashley va sfârşi de spus la revedere musafirilor şi îl va striga când va intra în casă.

În bibliotecă era semiîntuneric, căci obloanele fusese­ră lăsate din cauza soarelui. Odaia întunecată, cu pereţii înalţi, acoperiţi de cărţi, o deprima. Nu era locul pe care l ar fi ales ea pentru o întâlnire cum nădăjduia să fie aceas­ta. Prea multe cărţi o deprimau întotdeauna; tot aşa şi oamenii cărora le plăcea să citească multe cărţi. Adică... toată lumea în afară de Ashley. În penumbră, mobila grea păru că se înalţă în faţa ei; fotolii adânci cu speteze înalte şi cu braţe largi, făcute parcă anume pentru bărbaţii înalţi din familia Wilkes, fotolii joase şi moi cu perne de catifea în faţa lor, pentru fetele din familie. În fundul odăii, în faţa căminului, o sofa enormă, locul preferat al lui Ashley, îşi înălţa speteaza ca un fel de animal mare adormit.

Scarlett trase uşa lăsând o întredeschisă şi încercă să şi potolească bătăile inimii. Căută să şi amintească ce plănuise să i spună lui Ashley cu o seară înainte, dar nu şi putea aduce aminte nimic. Se gândise la ceva şi uitase – sau plănuise că Ashley îi va spune ei ceva? Nu şi putea aduce aminte, şi o cuprinse o teamă care o îngheţă. Numai dacă bătăile inimii ei n ar mai răsuna atât de tare – poate s ar putea gândi la ceva. Bătăile repezi se înteţiră şi mai mult când îl auzi rostind ultimele cuvinte de rămas bun şi intrând în hol.