Pierre chaunu

S3

funcţionarul poate, mult mai îndreptăţit de-eît Ludovic al XlV-lea, să proclame: „Stătu] sînt eu".

Venalitatea funcţiilor a contribuit, în Franţa la dispariţia Stărilor Generale, reunite ultima dată în 1614—1615, apoi la slăbirea Stărilor Provinciale, deoarece prin bani statul este ac­cesibil fără îngrădire, cel puţin pînă la jumă­tatea secolului al XVIII-lea pentru elita stării a treia, iar prin bani, această elită controlează încet, dar sigur nobilimea, adică rangul al doi­lea.

In Anglia, la început, condiţiile sînt mult mai puţin favorabile din două motive. Aristo­craţia este mai puternică. Statul, protejat prin insularitate, are mai puţine necesităţi. El nu este deci constrîns să recurgă la vînzarea de funcţii publice. Iată de ce Parlamentul* — Stă­rile Generale care dispar în Franţa — traver­sează victorios lunga perioadă neprielnică a secolului al XVI-lea al Tudorilor. Parlamentul şi, după Glorious Revolution (1688—1689), sis­temul cabinetului reprezintă mijlocul de as­censiune către controlul statului al acelei up-per middle class, vîri'urile clasei mijlocii. A-ceastă upper middle class este simultan gen-try, adică nobilimea mică nu atît de exclusiv rurală ca în Franţa, si burghezie negustoreas­că din oraşe si din porturi. Prima revoluţie din secolul al XVII-lea (1640—1649) pare un con­flict între rege si clasa mijlocie parlamentară, în realitate, ea este un conflict între cele două ramuri ale amintitei upper middle class. Pri­mii Stuarţi* (1603—1640) favorizau marea bur­ghezie în detrimentul nobilimii mici, gentry. Sub Commonwealth si în timpul cîrmuirii lui Cromwell, gentry urmăreşte să-şi ia revanşa, riscă si pierde: marea burghezie rămîne stă-pînă pe cîmpul de luptă. Atrasă apoi de mag­nificul avînt al capitalismului, gentry se uneşte cu burghezia în secolul al XVIII-lea si consti­tuie, sub numele de regim parlamentar, pri­mul stat de clasă realizat de o asemenea per-

54

fecţiune. Pentru că de la început, a fost mai nuţin rapidă ca în Franţa, evoluţia statului în Anglia va fi mai armonioasă si mai desăvîr-

Faptul că grupul care se confundă cu sta­tul identifică interesul general cu interesul său de grup este în acelaşi timp si inevitabil si obiş­nuit. In ultimă instanţă, interesul grupului do­minant este chiar interesul general. Pericolul se află în altă parte. Orice upper middle. class care a reuşit în ascensiunea ei tinde să se în­chidă faţă de bază. Aici rezidă, în cele din ur­mă, superioritatea sistemului parlamentar en­glez asupra sistemului monarhiei funcţionarilor care se afirmă în Franţa: închiderea spre bază este, în cazul lui, mai puţin radicală. Monar­hia Vechiului Regim a pierit în Franţa clin pricina păcatului aristocratic comis în secolul al XVIII-lea de urmaşii înnobilaţi prin funcţii, ai notabililor de la ţară şi ai burghezilor din secolul al XVI-lea. In Anglia, osmoza socială este în secolul al XVIII-lea mai dificilă decît în secolul al XVI-lea. Ea rămîne totuşi sufi­cientă pentru a economisi violenţa inutilă. Ma-leabilitatea statului şi a societăţii engleze de­monstrează diferenţele capitale care se produc după 1770.

Situaţia este întrutotul valabilă în vest. Dar în altă parte?

In sud există o dificultate simplă: funcţio­narii lui Filip al II-lea, acei letrcidos pierd din mîini, în secolul al XVII-lea, statul spaniol. Secolul al XVII-lea înseamnă în totalitate, în Spania, o reacţie aristocratică. Abia în secolul al XVIII-lea se face legătura cu secolul al X\I-lea, după un secol al XVII-lea, aflat îm­potriva curentului.

Oar la est? La est, adică în principal, în Ru­sia^ Modelul rusesc se adaptează destul de bine, tmînd seama de diferenţele fundamentale de timp si de mediu în raport cu modelul occiden­tal. ln secolul al XVII-lea se constituie un stat mnpotriva aristocraţiei funciare şi politice a

55

°sŞ

studu,:

grafică. Şi totuşi, venitul anual unitar este, cu siguranţă, mai ridicat în 1750—1760 decît la începutul secolului al XVII-lea: 10, 15, 20*/,,. Intre 1600 si 1760 statul clasic asistă la creş­terea resurselor sale într-o proporţie variabilă, de 200, 500, l 000«/o- De aici pînă la a afirma că el reprezintă motorul dezvoltării economice nu mai rămîne de făcut, cu prudenţă, decît un pas.

Creşterea resurselor este prodigioasă. Creş­terea resurselor financiare, desigur. Negativă in Spania, ea este deplin pozitivă în Franţa, Creşterea se realizează, în esenţă, în prima parte a secolului al XVII-lea, sub ministeria­tul lui Richelieu si reprezintă una dintre cauzele tensiunilor care culminează în mo­mentul Frondei.

Această creştere este însă si mai importantă în est. în Austria, în Brandenburg-Prusia ea semnifică organizarea unui stat modern. Să urmărim modernizarea electoratului de Bran­denburg* sub administraţia pricepută a lui Frederic-Wilhelm* (1840—1686), Mare Elector după dezastrele Războiului de treizeci de ani şi ale războiului nordic, în douzeci de ani, din 1660 pînă în 1680, printr-o mai bună exploa­tare a domeniilor electoratului, prin implan­tarea unei reţele eficiente de impozite indi­recte, printr-o abilă politică de recolonizare interioară a unui pămînt pustiit, veniturile principelui cresc de patru ori, de la 500 000 la 2 000 000 de taleri. Acesta dispune de func­ţionari puţin numeroşi dar bine plătiţi si de o armată permanentă enormă de 27 000 de oa­meni.

Resursele statului: armate'e

î^tre 1660 şi 1760 armatele Europei clasice îşi sporesc de cinci ori efectivele, cunosc o însu-tire a puterii lor de foc şi mai ales îşi schimbă radical tactica si tehnica, în total, 'costul ar-

57

melor se înzeceşte aproape între începutul secolului al XVI14ea si a doua jumătate a secolului al XVTlI-lea. Să considerăm această evoluţie ca un factor pur negativ, ar fi 0 mare eroare. Armatele au contribuit la recu­lul banditismului, la difuzarea unei culturi rudimentare, au consolidat unitatea statelor, au reprezentat un factor hotăritor de progres

tehnic.

Se produce o modificare a felului recru­tării şi o schimbare fundamentală a număru­lui de oameni, în Franţa, de la începutul se­colului al XVlI-lea pînă la începutul celui de al XVlII-lea, într-o sută de ani, efectivul trece de la 10 000 la 200 000 de oameni, în raport cu o populaţie superioară cu numai 1.0—15%. Dinlr-o dată aceasta înseamnă sfîrsitul oştii de vasali. Steagurile de oaste feudală nu sînt. decît o amintire. Locul li-1 ia armata de me­serie cu. de la sfîrsitul secolului al XVlI-lea, un adaos de trupe de miliţie.

La început, recrutarea unor asemenea mase umane, echiparea si întreţinerea lor depăşeşte posibilităţile statului; de aici urmează recur­gerea, în timpul Războiului de treizeci de ani (1621—1648) la antreprenorii de război. Generalii Tilly şi Wallenstein nu sînt altceva. Asumîndu-si finanţarea armatei condotieru­lui de Saxa-Weimar, Franţa începe să se in­filtreze în Alsacia. Preluînd pe seama sa în totalitate această armată după moartea şefu­lui ei, implantarea continuă; coloneii şi căpi­tanii depind totuşi de un antreprenor între 1660 si 1670. Trecerea armatelor din antre­priză în regie este un fapt împlinit în Franţa sub conducerea lui Tellier apoi sub cea a luî Louvois* între 1670 şi 1680, în Brandenburg ceva mai devreme, în Austria, ceva mai tîrx.iu. Este un progres capital. Cu excepţia Franţei unde Colbert instituie recrutarea pentru ma­rină si sistemul contingentelor, flotele de răz­boi, dimpotrivă, rămîn, chiar în Anglia şi î" Olanda, la stadiul care precumpănea în arnia-

$£

tele de uscat XVII-lea.

Prima mutaţie în ceea ce priveşte efectivul trebuie pusă pe seama Războiului de treizeci de ani. Alpii, zonele muntoase ale Germaniei 'herciniene sînt locurile de predilecţie ale ope­raţiunilor de recrutare. Mutatis mutandis, Răz­boiul de treizeci de ani, la sfîrsitul unei lungi perioade de creştere demografică, poate să apară ca o mişcare de migraţie din munţii si din cîmpiile sărace către cîmpiile bogate: sînt marile invazii către interior. Aceste armate, uriaşe, dar rapid constituite, aşadar de o coe­ziune mediocră, în pofida durităţii unei dis­cipline crîncene sînt prea puţin nobile.

Pe uscat, ele urmăresc obiective limitate. Armatele se deplasează în bloc fără a risca să se desfăşoare. Din punct de vedere logistic, ele rămîn legate de bazele fortificate — de exem­plu tercio* din Flandra sau din Lombardia — se deplasează în coloane paralele, gata să se unească în luptă. Este inutil deci să se as­cundă. Căutarea de informaţii este încredin­ţată unor cete foarte restrînse si mai ales is­coadelor. Prostituatele care trec dintr-o ta­bără în alta oferă posibilităţi de informare. Fiecare front are, pînă la jumătatea secolu­lui al XVII-lea, unitatea sa de operaţiuni. Coordonarea acţiunilor militare, trecerea unui corp de armată de pe un teatru de luptă pe altul nu apar niciodată înainte de 1650. Tre­buie oare să scriem că strategia se naşte în Europa la mijlocul secolului al XVII-lea?

Pornind de la o asemenea structură ma­sivă se schiţează o mişcare de deschidere, în această privinţă, există un mare nume — Gus-^av-Adolf*. El dispune, într-adevăr, de o ar­mată naţională alcătuită din soldaţi devotaţi care luptă din convingere. Tactica lui Gus-tav-Adolf cîstigă Europa pe măsură ce recru-area de mercenari prin intermediul antre­prenorilor de război regresează. După el, Tu-renne*, Luxembourg, Montecuccoli îşi desfac

59

dispozitivele. In sîîrşit, prin unităţi mici si mari este controlat teatrul de operaţiuni1, îa-tă-1 pe Turenne în 1657: cei 50000 de oameni ai săi dintre Hesdin şi Mezieres sînt împărţiţi în trei unităţi, la o distanţă de sase zile de regrupare, în 1672, el procedează si mai bine cu cei 120 000 de oameni desfăşuraţi din Flan-dra în Olanda. Două capodopere de strategie adică de articulare si coordonare la distantă, şi de viteză, forţa de izbire împotriva armelor de foc, sînt campaniile lui Turenne din 1646 în Bavaria şi din 1674—1675 în Alsacia. Eric Muraise scrie în această privinţă: „Ncputînd împiedica joncţiunea electorului de Branden­burg cu imperialii lui Bournonville, în Alsa­cia de Jos, Turenne îşi evacuează armata prin Saverne. Folosind din plin reţeaua lorenă de drumuri prin coloane independente şi întărin-du-se din garnizoanele întîlnite în drum, el apare din nou, brusc aproape de Belfort. Bour­nonville, care si-a împrăştiat trupele pentru iernat, abia poate să-i ţină piept la Mulhouse; el este bătut si pus pe fugă. Turenne îl zdro­beşte la fel pe elector la Turckheim, îi cuce­reşte depozitele şi n-are nevoie să-1 urmăreas­că spre Strasbourg. Victoria lui rste atît de totală, încît trupele i se aprovizionează nestin­gherite în Baden şi pînă la rîul Neckar. El a mizat totul pe viteză si a rupt legăturile cu depozitele fixe pentru a le ţinti pe cele ale inamicului."

Aceasta cît priveşte strategia. Ea se înso­ţeşte si cu o evoluţie a tacticii. De la bătălia de la Marignan (1515) pînă la aceea de la Rocroi (1643), care marchează sfîrşitul unei epoci, tactica face mereu mare caz de cavale­ria grea. Infanteria* se dispune potrivit meto­delor lui Gonzalve de Cordoba, în careuri mari, dispuse pe două si trei linii.

Rocroi dezvăluie că procedeul nu mai co­respunde evoluţiei armamentului*. Acciden-

tal, celebra şarjă de cavalerie*, lansată prin surprindere, mai zdruncină careurile din li-nia a treia, dar ceea ce contează este tunul: superioritatea artileriei franceze asupra sis­temului spaniol este de ordin tehnic si eco­nomic. Prima linie de careuri a fost decimată prin foc. Careurile lui Gonzalve de Cordoba presupun folosirea suliţei. Muscheta, în cu-rînd puşca (la sfîrşitul secolului al XVII-lea) şi tunul determină aşezarea în coloane rare.

Ştiinţa militară atinge în secolul al XVIII-lea' punctul său de perfecţiune. Ea reclamă soldaţii-automate, soldaţii-maşini ai regelui Prusiei. Un soldat care costă scump trebuie cruţat. Arta războiului cîstigă în subtilitate ceea ce pierde în cruzime. S-a sfîrşit cu sol-dăţoii, faceţi loc pentru curteni! ţ Creierul, nervii înlocuiesc muşchii. Marile războaie de co­laborare subtilă impun simultaneitatea teatrelor de operaţiuni, desfăşurarea treptată a dispoziti­vului fiecărei armate pe frontul său de luptă.

Mobilitatea pe liniile interioare favorizează poziţiile centrale. Franţa beneficiază de ea în

1 A se vedea studiul lui Eric Muraise „întroduction ă l'histoire militaire, Paris, 1964 (N. aut.).

'• O artă mai complexă a războiului: 1. Bătălia de

ia Rocroi; 2. Bătălia de la Fontenoy; 3. Bătălia de

la Berwick.

60

permanenţă, iar Frederic cel Mare, maestrul manevrelor interioare, îi datorează victoria sa în Războiul de şapte ani (1757—1763).

Deschiderea dispozitivului nu mai îngăduie refuzul luptei. A o refuza pentru a consulta augurii si a aştepta zile mai faste, înseamnă, de acum înainte, a te condamna la încercui­re. Manevra militară efectuată pe căile de co­municaţie, inaugurată de Turenne, deviru; soluţia obişnuită a regelui Prusiei. Marea artă constă în a trece cu iuţeală de la formaţia des­făşurată pentru deplasare la formaţia concen­trată ca să loveşti puternic, în perioada Răz­boiului de supte ani, „pentru trupele de pe­destraşi, deschiderea mecanică optimă a dis­pozitivelor armatei nu depăşeşte 200 de km. Va trebui mult timp pentru a se înţelege asta". Faptul că 1-a înţeles reprezintă, poate, secretul superiorităţii regelui Prusiei.

Cum se cunoaşte mai bine tehnica recu­noaşterii, surpriza prin atac direct este rară. Capodopera atacului direct prin surprindere rămîne Denain (24 iulie 1712) şi meritul lui Villars e cu atît mai mare cu cît învinsul lui se cheamă prinţul Eugeniu*. Situaţia Franţei era într-adevăr, de o asemenea manieră încît trebuia jucat totul pe o carte.

Dacă surprinderea prin atac direct este rară, surprinderea prin manevre poziţionale devine monedă curentă.

De aici provine înmulţirea avangărzilor Locurile de predilecţie sînt Bavaria şi Boe-mia, din 1741 pînă în 1749. Prin aceste părţi nu există reţele fortificate ca în Lombardia, în Flandra şi pe centura de fier a lui Vauban, de la graniţa franceză, în privinţa numărului de avangărzi se distinge armata austriacă avind, în plus, si 30 000 de oameni din cavaleria sa uşoară maghiară.

Manevrele militare pe liniile interioare- vor face ifaima lui Marlborough", din Bavaria pînă în Ţările-de-Jos. Ele sînt egalate de fai­moasele deplasări înainte-înapoi ale lui Ber-

62

v/ick din 1709 pînă în 1712 pe cîmpul de apă­rare al frontierei alpine.

Războiul a devenit, într-adevăr, în seco­lul al XVIlI-lea, una dintre artele cele mai rafinate ale Europei clasice.

Resursele statului: arta fortificaţiilor

Pentru a-şi asigura frontierele, după ce a rea­lizat i-eţeaua fortificată a cîmpiei Fadului si cea din Ţările-de-Jos, consecinţe ale importan­telor densităţi umane si ale marilor bogăţii ce trebuiau apărate, Franţa cea numeroasă se înzestrează sub Ludovic al XlV-lea cu o re­ţea incomparabilă de fortificaţii.

Arta fortificaţiilor trece în secolul al XVIII-lea printr-o mutaţie capitală. Ea este legată de puterea crescută de foc si de progresele ma­tematicii. Această mutaţie se cheamă fortifi­carea la nivelul solului. Ca punct de plecare este fortificaţia joasă a lui Pacciotto (1567). La început nu-i vorba decît despre castelul medieval clădit scund pentru a-i spori grosi­mea zidurilor ca un mijloc de apărare împo­triva forţei de pătrundere a ghiulelelor, fără a compromite stabilitatea. Peste puţin timp se plănuieste întărirea zidurilor cu mari grămezi de pămînt. Iată ceea ce favorizează ricoseu-rile.

Posturile de luptă se diversifică, raza de deschidere a ambrazurilor ţine seama de arma­ment. S-a terminat cu tragerea în linie. De acum încolo se urmăreşte concentrarea focu­lui. De la crenelurile în cremalierâ se trece la crenelurile în redane si în colţuri. Rămînea ae descoperit fortificaţia la nivelul solului sau ingropată. Realizarea' celei dinţii este ante­rioară fortificaţiilor lui Vauban, dar acestuia " revine meritul de a fi tras toate învăţămin-^ e Şi de a f j încorporat toate descoperirile Precedente. Să uneşti panta parapetului de a-parare cu cea a povîrnisului înseamnă să nu

63

zL compacte1 d<>

Bostjoaji Z—

SUZE __ ^J Ţrossu de incinta

HONNICHiE

Ţrassu cu cremodsra

Ir.cintâ dublă cu turnuri decalat*

iîntaritură cu coarna si tras»u cu redona

îniariturâ

o lărgirii

i_5rgire o

d; umuiui acoperit

8. Un progres fundamental în arta

srusâŞSsfsrŞ

Nuinărul irfiiţien«M amaşi în trup* regulate 1763

©şi©

© ©

[23 Wre 300- tOO doinire «O-C00 SI Intre 500-700 MS2 Vftre 700-100C Q Deşte 1000

'Intra IO-20 g \ între 20-30 [Z

Ial00.00o)lntre30.40 E

locuitori \ ,. m

j între AO-60 g

(peste 60 B

Dintre 5-10 \ între 10-15 [J între 15 -20 i între 20-30

tD

l P«te 30

la 100.000 tocuîtori
9. Geografia recrutării armatelor franceze.

transformă într-o fortificaţie cu redute. Se-milune si cleşti se eşalonează între forturi si curtine în timp ce oştenii gărzilor împîn-zesc turnurile . . .". Apărat de o garnizoană ho-tărîtă, un oraş fortificat de Vauban este de necucerit. Timp de un secol, frontierele fran­ceze sînt inviolabile.

Cu atît mai mult cu cît în interiorul teri­toriului veghează o armată puternică. Această armată, astăzi bine cunoscută graţie seriei de x studii a lui Andre Corvisier, poate fi conside­rată ca un caz mediu în vasta gamă a forţelor armate aflate în slujba statului în Europa clasică. Din 1760 pînă în 1.763 există ceva' mai mult de 2 milioane de osteni, fără a ţine seama de ofiţeri pentru care avem dosare apar­te. Potrivit unei situaţii a armatei din Fran­ţa, în 1710 se aflau sub drapel 360 000 de oa­meni. 360 000 de oameni care din 1670 poartă uniformă. 60 000 sînt străini, 300 000 francezi în numărul cărora sînt cuprinşi, c adevărat, mulţi non-combatanţi, între alţii, faimoasele companii de invalizi. Sînt 200 000 de oameni apţi de luptă, cifră totuşi minimă. Războiul odată trecut iată însă apărînd marea reformă. Eliberată de tot ce este inutil, armata Regen­ţei numără 110 000 de soldaţi, cifră alcătuită si din 30 000 pînă la 40 000 de străini, împre­ună cu ofiţerii sînt aproape 160 000 de oa­meni. Cifra din 1717 este cea mai scăzută din întreg secolul al XVIII-lea: 110 000 de soldaţi francezi în 1717, 115000 în 1738. 130000 în 1751, 135 000 în 1763 adică, în total, o armată care oscilează între 160000 si 200000 de oa­meni. Acestor cifre li se adaugă, în timp de război, marea rezervă a armatei — miliţia. E;ţ sporeşte efectivele cu circa 50o/0 cu trupe mai slab antrenate, desigur, dar care rămîn totuşi trupe de calitate.

Creată în timpul războiului Ligii de la Augsburg, desfiinţată în 1715, miliţia* a fost reinstituită pentru moment în 1719 şi defini­tiv în 1726. Bazată pe recrutarea prin tragere

66

la sorţi, prin înlocuire sau, în oraşe, după 1742, prin voluntariat, miliţia reprezintă fon­dul de rezervă al armatei franceze.

Recrutarea pentru armată este cu atît mai facilă cu cît conjunctura economică este mai nefavorabilă: jumătatea de nord-est a Fran­ţei furnizează cele mai importante efective. Este o armată care încă de pe acum aderă pro­fund la ideea naţională. „Tocmai provinciile dobîndite mai recent furnizează cei mai mulţi soldaţi''. „Dialecte şi moduri de trai foarte di­verse' ajung astfel să se confrunte, apoi să se topească într-o uniformizare marcată neîn­trerupt, tot mai mult, de armată".

Acest redutabil instrument al puterii sta­tului a contribuit aproape pretutindeni la mo­delarea naţiunilor, a acelor naţiuni care au luat cunoştinţă de sine în viitoarea conflictelor dintre state.

Capitolul II

SFÎRŞITUL HEGEMONIEI SPANIOLE

„Ei peso politico de todo el mundo". Lumea desfăşurata pe biroul contelui-duce

Din nefericire, „statul" se scrie în Europa cla­sică mai curînd la plural decît la singular. O parte din forţa sa crescîndă — această forţă benefică — el a cheltuit-o chiar împotriva sa, în căutarea stabilităţii, în aceste conflicte îndelungate nu s-a pierdut totul pentru că sta­tul se perfecţionează si naţiunile so călesc. Or, ce-ar însemna Europa lipsită de naţiunile sale? La 31 martie 1621 moare Filip al III-lea. Echipa mediocră si lacomă a ducelui de Lermn cedează locul, o dată cu înscăunarea lui Filip al IV-lea, un prinţ tînăr, de 16 ani, străluci­toarei echipe a contelui-duce de Olivares. Pu­ternicul imperiu spaniol, sprijinit mereu pe bogăţiile Americii ajunse la Sevilla, pare ani­mat de o nouă tinereţe. Cu atît mai mult cu cît Războiul de treizeci de ani, declanşat cu uşurătate de partidul protestant, aflat în de­clin, îi oferă lui Olivares prilejul de a se lansa în recucerirea Europei protestante. Deocam­dată, lumea mediteraneană este aceea care se pregăteşte să declanşeze asaltul contra Europei nordice.

63

Să ne plimbăm o clipă privirea pe tabla de şah a Spaniei din momentul în care izbuc­neşte conflictul care va dezvălui noi raporturi de forţe şi va semnala în locul marelui im­periu mediteranean, Europa statelor. Cu un ghid destoinic, Anthony Sherley.

Acest nobil englez, ispitit de piraterie si de aventură, ambasador al Veneţiei pe lîngă şah, apoi ambasador itinerant al şahului, în cău­tarea de alianţe anti-turceşti, este autorul ce-lei mai precise şi celei mai vechi relatări despre Persia, publicată la Londra în 1613. Trecut în serviciul Spaniei, iată-1 adresîndu-se în faimo­sul său tratat El peso politico de todo el mun-do contelui-duce de Olivares în toamna anu­lui 1622. Acest martor englez al unei Europe baroce, profund mediteraneene — el scrie în spaniolă la sase ani după moartea lui Shake-speare — oferă un plan de acţiune gigantic, la dimensiunile Europei si ale lumii. El ates­tă, totodată, iluzia de forţă si de strălucire a Spaniei si a mirajelor sale mediteraneene.

La est se întinde umbra Măritului Padisah. El turco con miicho derecho se llama gran se-nor, Turcul este totdeauna marea problemă. Harta o indică. Stăpînă a Balcanilor de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, a Europei cen­trale după Mohâcs (1526), puterea turcească este staţionară de la sfîrşitul secolului al XVI-lea. După înfringerea sa pe mare ia Lcpanto (7 octombrie 1571). imperiul turcesc este o putere de uscat, chiar dacă el reuşeşte să izo­leze resturile vechiului şi inutilului domeniu oriental al Veneţiei, într-adevăr, din 1571 pînă în 1683, Islamitatea turcă şi Creştinăta­tea europeană se echilibrează. Aparenţele con­tinuă totuşi să funcţioneze în favoarea Impe­riului turcesc.

Măsurînd aproape 4 000 000 km2 sub aceeaşi putere absolută, el este slujit de o birocraţie care nu cedează întîietatea decît celei mai com­plexe dintre birocraţiile creştine din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, birocraţia spa-

69

niolă. Dar acest imperiu uriaş este insuficient stăpînit deoarece îi lipsesc oamenii. 22 000 000 de oameni, abia 5 locuitori pe kilometru pâ-trat, dintre care 10 pînă la 11 000 000 sînt creştini orientali, ortodocşi, monofiziţi, latini, reformaţi, în nuclee dense. Este o populaţie care de la sfîrşitul secolului r,l XVI-lea stag­nează sau dă înapoi.

Legea numărului acţionea/ă în favoarea Europei clasice. Imperiul turcesc este, la fel ca şi Spania, din punct de vedere demografic, bolnav. Dar nimănui nu-i trece asta prin cap la acest început al secolului al XVII-lea; mă­rimea teritoriului deţinut, amintirea victoriilor trecute, faima ienicerilor (la infanteria m(i^ estimada tiene unibersal nonibre de jeniza-ro.sj prelungesc, pe frontierele europene, o at­mosferă din secolul al XVI-lea

în sfîrşit, Islamul are si el ereticii săi: Pcr-sia siită apasă grumazele otomane în ciuda nu­mărului ei mic de suflete — cel mult 2 000 000. Chiar dacă lumea creştină a incitat adesea di­versiunea persană. Iranul înseamnă Islamul dur, intransigent faţă de Islamul amestecat, tolerant si sceptic al Măritului Padisah. Sher-ley a văzut bine asta. In mod constant, Spania aţîţase în secolul al XVI-lea Persia împotriva Măritului Padisah. Regelui Prea Creştin îi re­vine răspunderea pentru satanica alianţă cu turcii, o alianţă greu de conciliat cu prietenia principilor luterani. Anthony Sherley propune contelui-duce cea mai paradoxală răsturnare dintre alianţele mediteraneene: împăcarea cu Islamul învecinat. Conflictul care se aprinde din nou între catolici si protestanţi si, imediat, apoi, înţelegerea concretă dintre cele două mari puteri maritime protestante, Anglia si Provin­ciile Unite, care a dus la pierderea Ormuzului, cheia occidentală a sistemului defensiv poilughc/. în Oceanul Indian, impun o alegere. O hartă confesională a Europei demonstrează că Spa­nia poate conduce cu mare efort lupta, simul­tan, şi pe o frontieră a creştinătăţii, si pe una