Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 29

Tunelul, în formă de potcoavă, era mult mai mare decât îşi imaginaseră cei doi. Pitt s a simţit de parcă ar fi nimerit într un roman fantastic de Jules Verne. La prima vedere, tunelul părea să aibă un diametru de cel puţin şaisprezece metri, depăşind cu mult orice construcţie similară realizată vreodată. Diametrul celui dintre Franţa şi Anglia era de opt metri, iar al tunelului Seikan, care lega insulele Honshu şi Hokkaido, de unsprezece metri.

Vâjâitul ventilatoarelor era înlocuit aici de un vuiet ce răsuna în tot tunelul. Deasupra lor, montată pe o serie de grinzi metalice, o bandă transportoare de dimensiuni impresionante mergea către capătul răsăritean. În locul bolovanilor obişnuiţi, materialul excavat fusese măcinat şi avea consistenţa nisipului.

— Uite aici sursa mâzgii cafenii, a spus Pitt. Macină roca până o transformă în praf, ca să o poată pompa prin conducte tocmai în Marea Caraibilor.

Imediat sub banda transportoare treceau o cale ferată şi un drum betonat. Pitt s a aplecat şi a examinat şinele şi traversele.

— Acţionate electric, la fel ca metroul newyorkez.

— Fii atent la a treia şină, l a prevenit Giordino. Cine ştie ce tensiune foloseşte.

— Cred că au substaţii generatoare la fiecare câţiva kilometri pentru a asigura energia electrică.

— Vrei să pui o monedă pe şină? l a întrebat Giordino în glumă. Pitt s a ridicat şi a privit în depărtare.

— Şinele astea nu pot în nici un caz să suporte trenuri de marfă care să circule cu 400 km/h. Ar trebui să fie de calitate superioară, iar traversele astea metalice sunt prea depărtate. În plus, ecartamentul standard este de 143,5 de centimetri. Ăsta are circa un metru, ceea ce înseamnă că e vorba de o cale ferată cu ecartament redus.

— E instalată pentru asigurarea transportului maşinii de forat. Pitt a ridicat din sprâncene.

— De unde ştii atâtea?

— Am citit undeva despre asemenea utilaje.

— Gata, te pun în fruntea clasei. Tunelul a fost într adevăr excavat de un utilaj special, mare de tot.

— Poate că vor schimba ulterior toate şinele, şi a dat Giordino cu părerea.

— De ce să aştepte până la săparea tunelului? Constructorii de cale ferată şi celelalte echipamente ar trebui să vină în urma maşinii de foraj, ca să câştige timp. Rămas pe gânduri, Pitt a clătinat din cap. Un tunel de asemenea dimensiuni nu a fost săpat pentru trafic feroviar.

S-au întors spre un autobuz cu etaj, vopsit în culoarea levănţicii, care a trecut pe lângă ei şi din care şoferul le a făcut semn de salut cu mâna. S-au întors uşor cu spatele, prefăcându se că discutau ceva scris în agenda lui Giordino, în timp ce autobuzul încărcat cu lucrători, purtând căşti de protecţie şi salopete de diferite culori, trecea pe lângă ei. Pitt a văzut imediat numele Odyssey şi emblema cu calul în galop pe latura autobuzului. Şoferul a încetinit, neştiind sigur dacă ei doreau să urce, însă Pitt i a făcut semn să meargă mai departe.

— Acţionat electric, a spus Giordino.

— Elimină monoxidul de carbon care ar produce poluare. Giordino s a apropiat de două cărucioare de golf acţionate de acumulatoare, care arătau ca nişte automobile sport miniaturale.

— Frumos din partea lor să ne asigure şi un mijloc de transport, a zis el, suindu se într unui. În ce direcţie pornim?

Pitt a rămas puţin pe gânduri.

— Să urmăm materialul excavat de pe bandă rulantă. Ar fi singura şansă de a afla sigur dacă el e sursa mâzgii cafenii.

Tunelul uriaş părea să nu se mai sfârşească. După toate aparenţele, traficul pe şosea era strict pentru transportul minerilor, în vreme ce calea ferată cu ecartament redus se folosea doar pentru roca măcinată şi pentru alte materiale. Cum maşinuţa de golf avea vitezometru, Pitt a putut stabili viteza benzii transportoare. Se deplasa rapid, cu 10 km/h.

Pitt şi a îndreptat atenţia asupra finisajului tavanului. După trecerea utilajelor de forat, minerii instalaseră sisteme de susţinere cu ajutorul unor bolţuri, pentru a spori tendinţa naturală a rocilor de a se autoarma. Apoi întregul tunel fusese stropit cu un strat de beton torcretat sau beton injectat, folosindu se utilaje pneumatice de mare putere. Transportul betonului pe distanţe lungi trebuie să fi fost realizat cu ajutorul unor pompe auxiliare, înşirate de la sursa de alimentare până în zona proaspăt excavată din spatele utilajului de forare. Această operaţiune fusese urmată de injecţia de lapte de beton sub presiune, pentru a stopa infiltraţiile din pânzele freatice. În afară de faptul că asigurau izolaţia contra infiltraţiilor din exterior, betonul torcretat şi laptele de beton îmbunătăţeau curgerea fluidelor prin tunel, un fenomen pe care Pitt a început să l considere o posibilă utilizare a acestuia.

Becurile din tavan luminau tunelul atât de orbitor, încât pe Pitt şi pe Giordino îi usturau ochii. Abia acum înţelegeau de ce muncitorii din autobuz purtau ochelari cu lentile închise la culoare. Ca şi cum ar fi plănuit dinainte, ei şi au pus ochelarii pe nas aproape în acelaşi timp.

O locomotivă electrică trăgând după ea câteva vagoane platformă încărcate cu ancore de susţinere trecu, îndreptându se în sens opus, spre locul în care se desfăşurau excavaţiile. Cei din tren le au făcut semne celor din maşinuţele de golf, care au fluturat mâinile drept răspuns.

— Ia te uită, ce lume prietenoasă prin locurile astea! a remarcat Giordino.

— Ai observat că bărbaţii poartă salopete negre, iar femeile, albe sau verzi?

— Cred că Specter a fost decorator de interioare într o viaţă anterioară.

— Mie mi pare mai curând un sistem de identificare a castelor, a spus Pitt.

— Mai bine mi tai o ureche decât să port ceva de culoarea levănţicii, a mormăit Giordino, dându şi brusc seama că era îmbrăcat în alb. Cred că nu am salopetă de culoarea potrivită.

— Bagă ţi ceva pe sub ea ca să arăţi a femeie.

Giordino a tăcut, dar privirea lui neiertătoare a fost elocventă. Pe chipul lui Pitt a apărut o expresie de seriozitate.

— Mă ntreb dacă minerii au habar ce conţinut toxic are materialul pe care îl aruncă în mare.

— Vor afla, a zis Giordino, când o să înceapă să le cadă părul, iar organele interne li se vor lichefia.

Şi au continuat drumul, simţind atmosfera nefirească din adâncul pământului. Au trecut prin dreptul câtorva tuneluri tăiate pieziş, care duceau spre stânga şi care le au stârnit curiozitatea. Un tunel paralel părea să fie legat de cel prin care mergeau prin tuneluri transversale săpate la fiecare o mie de metri. Pitt a presupus că era vorba de un tunel auxiliar pentru cablurile electrice.

— Aşa se explică tremurul de la suprafaţă, a spus Pitt. Pentru tunelurile mici n au folosit maşini de forat. Au excavat folosind perforatoare şi explozivi.

— Ne întoarcem?

— Mai târziu, i a răspuns Pitt. Să mai urmăm puţin materialul de pe banda transportoare.

Giordino a rămas stupefiat de puterea maşinuţelor de golf. A ajuns curând la aproape 80 km/h, depăşind alte vehicule care circulau pe şoseaua betonată.

— Ce ar fi să conduci mai încet? l a prevenit Pitt. Vrei să stârneşti suspiciuni?

— Crezi că au şi poliţie rutieră aici?

— Nu, dar Big Brother e cu ochii pe noi, l a contrat Pitt, făcând un semn discret către o cameră montată deasupra sistemului de iluminat.

Fără chef, Giordino a încetinit şi s a plasat în spatele unui autobuz. Pitt a început să şi dea seama că autobuzele mergeau potrivit unui orar şi, după un calcul sumar, a constatat că se succedau la intervale de douăzeci de minute şi opreau în punctele de lucru unde minerii aşteptau să urce sau să coboare. A aruncat o privire la ceas. Era doar o chestiune de timp până când schimbul celor din camera de comandă a ventilatoarelor avea să sosească, descoperind că tovarăşii lor de muncă fuseseră imobilizaţi şi ascunşi sub pupitre. Deocamdată nu se auziseră sirene de alarmă şi nici nu apăruseră agenţii de securitate care să gonească pe şosea în căutarea cuiva.

— Am ajuns la ceva important, l a atenţionat Giordano pe Pitt.

Duduitul surd devenea tot mai pronunţat pe măsură ce se apropiau de ceea ce, după părerea lui Pitt, era o staţie de pompare de dimensiuni gigantice. Roca măcinată până devenise praf era împinsă de pe banda transportoare către o benă de dimensiuni monstruoase. De acolo, câteva pompe mari cât nişte clădiri de trei etaje o împingeau în nişte conducte extrem de groase. Pitt a tras concluzia că materialul excavat era apoi propulsat în mare, în locul în care Poco Bonito eşuase în bancul acumulat. În spatele staţiilor de pompare se vedeau nişte uşi masive din oţel.

— Misterul se adânceşte, a spus Pitt gânditor. Pompele astea monumentale sunt capabile să împingă de zece ori mai mult material decât se excavează. Cred că au alt scop.

— Probabil că vor fi demontate după ce termină tunelul.

— Nu sunt convins. Par permanente.

— Mă întreb ce o fi dincolo de uşile acelea, a făcut Giordino.

— Marea Caraibilor, l a lămurit Pitt. Aproape sigur ne aflăm la câţiva kilometri de ţărm, şi încă la mare adâncime sub nivelul mării.

Giordino nu şi putea desprinde privirea de la uşi.

— Cum Dumnezeu au săpat atât de adânc?

— Au început cu o excavaţie la suprafaţă, creând astfel un portal, întâi s a executat un tunel de pornire, folosindu se un alt utilaj, numit excavator deschizător de drum. Când acesta a ajuns la o anumită adâncime, s a adus utilajul principal de excavare, care a fost asamblat în tunel. Acesta a lucrat spre est sub mare, iar apoi trebuie să fi fost demontat şi reasamblat ca să poată începe excavarea în direcţie opusă, către vest.

— Dar cum putea fi păstrată în secret o asemenea operaţiune?

— Plătindu i regeşte pe mineri ca să şi ţină gura ori poate prin ameninţări şi şantaj.

— Dacă ar fi să ne luăm după spusele lui Rathbone, intruşii sunt ucişi fără menajamente. De ce nu s ar proceda la fel şi în cazul minerilor limbuţi?

— Nu mi mai aduce aminte de intruşi. În sfârşit, bănuielile noastre s au confirmat, a spus Pitt încet. Mâzga cafenie e împrăştiată în mare de oameni, fără să se ţină seama câtuşi de puţin de consecinţe.

Giordino a clătinat rar din cap.

— Avem de a face cu o operaţiune de deversare care depăşeşte orice închipuire.

Pitt a băgat din nou mâna în rucsac şi a scos o cameră digitală de mici dimensiuni, cu care a început să fotografieze operaţiunea de pompare.

— Nu cumva rucsacul acela minunat ne poate oferi mâncare şi băutură? l a îmboldit Giordino.

Pitt a scos dinăuntru două batoane de ciocolată cu fulgi de cereale.

— Regret, altceva nu mai am.

— Ce mai ai în el?

— Doar credinciosul meu Colt.

— Sper să mai avem timp să ne sinucidem cu el înainte de a fi spânzuraţi, a spus Giordino pe un ton sumbru.

— Am văzut ce ne interesa, a zis Pitt. E vremea să ne întoarcem. Giordino a apăsat pe accelerator încă înainte ca Pitt să fi terminat de vorbit.

— Cu cât mai curând o ştergem de aici, cu atât mai bine. Şi aşa am cam forţat nota.

În timp ce se deplasau, Pitt a mai făcut o serie de fotografii.

— Mai e ceva..., aş vrea să văd ce se află în tunelurile acelea secundare.

În timp ce căpătau viteză, Giordino a simţit că vizitarea unui tunel auxiliar nu reprezenta decât o parte a planului gândit de Pitt. Era convins că acesta va voi să verifice şi celălalt capăt al tunelului, ca să vadă uriaşul utilaj de foraj în funcţiune. Pitt a făcut fotografii ale tuturor utilajelor prin dreptul cărora au trecut. Nu i a scăpat nici un amănunt privind construcţia tunelului.

Giordino a virat dreaptă spre prima traversare pe care a văzut o, fără să încetinească, luând curba pe două roţi. Pitt l a urmat îndeaproape şi, deşi i a aruncat o privire veninoasă, n a scos un cuvânt. Abia parcurseseră şaptezeci de metri, când maşinuţa de golf a ţâşnit într un alt tunel. Au frânat brusc şi au rămas cu gurile căscate.

— Ameţitor, a bolborosit Giordino, incapabil să creadă ce văzuse.

— Nu te opri, i a spus Pitt, pe un ton poruncitor. Mergi mai departe.

Giordino a dat din cap şi a pătruns cu viteză maximă într un al treilea tunel. N-a şovăit şi nici n a aşteptat ca Pitt să l îndemne mai departe. Gonind prin scurtătură spre al patrulea tunel, nici n a mai ridicat piciorul de pe pedală de acceleraţie. Într un târziu, n au putut merge mai departe, aşa că Giordino a trebuit să frâneze brusc, pentru a nu se izbi de zid. Au rămas locului câteva momente, încercând să înţeleagă cele văzute.

Proporţiile giganteşti ale reţelei de tuneluri li s au părut şi mai spectaculoase când, aproape incapabili să şi creadă ochilor, s au văzut siliţi să accepte că nu era vorba doar de unul, ci de patra tuneluri de aceleaşi dimensiuni, toate legate între ele.

De obicei, Giordino nu se lăsa uşor impresionat, însă în situaţia aceasta fusese redus la tăcere.

— Aşa ceva nu există, a spus el, abia şoptit.

Cu precauţie, Pitt şi a făcut curaj, alungând din minte orice lucru care, din cauza surprizei, i ar fi putut întuneca judecată sau orbi simţurile. Trebuia să existe o explicaţie a acelor lucrări gigantice. Cum de era posibil ca Specter să fi construit patru tuneluri uriaşe pe sub munţii din Nicaragua fără ca serviciile de informaţii sau mijloacele de informare să prindă de veste? Cum de putuse un proiect de asemenea anvergură să treacă neobservat vreme de mai bine de patru ani?

— Câte căi ferate vrea Specter să pună în funcţiune? a întrebat Giordino, parcă aflat în transă.

— Tunelurile astea n au fost construite pentru transportul mărfurilor pe calea ferată, a gândit Pitt cu voce tare.

— Poate transportul cu şlepuri?

— Prea costisitor. Construcţia asta slujeşte cu totul altui scop.

— Cred că ies nişte profituri colosale dintr o investiţie atât de mare.

— Costurile au depăşit cu mult suma estimată iniţial la şapte miliarde. Vocile lor reverberau în tunelul uriaş în care nu se găsea nici un om său vehicul. Dacă pereţii şi tavanul arcuit nu ar fi fost acoperiţi cu o suprafaţă de beton de o netezime perfectă, şi ar fi putut imagina că se află într o grotă naturală de dimensiuni uriaşe. Pitt s a uitat la podeaua tunelului.

— Nu poate fi vorba de un sistem rapid de transport. Văd că au scos şinele de cale ferată.

Giordino a făcut un semn discret către o cameră de supraveghere montată pe un stâlp, care era îndreptată direct spre ei.

— Hai s o ştergem cât mai repede în tunelul principal şi să găsim alt mijloc de transport. Maşinuţa asta e prea bătătoare la ochi.

— Bună idee, l a aprobat Pitt. Dacă încă nu şi au dat seama de prezenţa unor intruşi înseamnă că nu le merge mintea deloc.

Au refăcut drumul înapoi prin cele trei tuneluri pustii, oprindu se înainte de a pătrunde în cel de al patrulea, de unde începuseră explorarea. Au parcat maşinuţa de golf în tunelul de legătură, departe de o cameră de supraveghere, şi apoi, cu un aer degajat, au mers pe jos de a lungul şoselei până au ajuns la o staţie de autobuz unde aşteptau câţiva mineri. Stând aproape, în ciuda ochelarilor de soare pe care îi purtau muncitorii, Pitt a reuşit să le distingă trăsăturile şi ochii. Erau cu toţii de origine asiatică.

Pitt i a dat un cot lui Giordino, care a priceput imediat aluzia.

— Pariez pe ce vrei că ăştia sunt chinezi, a şoptit Pitt.

— Nu risc un pariu cu tine.

Imediat după sosirea autobuzului cu etaj, prin dreptul lor a trecut în mare viteză un grup de maşinuţe de golf cu girofarurile aprinse, care au dispărut în tunelul de legătură din care Pitt şi Giordino abia ieşiseră.

— După ce vor găsi vehiculul, nu le vor trebui decât zece secunde ca să şi dea seama că ne aflăm în autobuzul ăsta, a zis Giordino.

Pitt era cu ochii la un tren care se apropia dinspre capătul estic al tunelului.

— Aşa m am gândit şi eu.

A ridicat o mână şi i a făcut semn şoferului să plece după ce minerii au urcat în autobuz. Uşa s a închis cu un fâsâit şi vehiculul a plecat.

— Când te ai urcat ultima oară din mers într un mărfar? l a întrebat Pitt pe Giordino în timp ce se grăbeau să traverseze şoseaua şi se opreau să discute aparent fără grijă pe când locomotiva, al cărei mecanic citea o revistă, trecea pe lângă ei.

— Acum câţiva ani, în deşertul Sahara, când am prins trenul ce transporta substanţe toxice spre Fort Foureau.

— Dacă ţin bine minte, era cât pe ce să cazi din el.

— Nu mi place când mă iei peste picior, a spus Giordino cu o strâmbătură.

Imediat ce locomotiva a trecut, au început să alerge pe lângă şină. Pitt estimase deja că trenul se deplasa cu aproape 35 km/h şi a socotit că, făcând puţin efort, puteau alerga la fel de repede. Giordino s a dovedit iute pentru gabaritul lui. A pus capul în piept şi s a repezit după un vagon platformă de parcă ar fi pornit cu mingea sub braţ către terenul de ţintă. S-a prins de scară în momentul trecerii vagonului şi, smuls de pe sol, practic a zburat, nimerind exact pe platformă. Pitt s a slujit şi el de avântul trenului şi a reuşit să urce în vagon.

Vagonul platformă transporta două camionete de origine necunoscută, acţionate de motoare electrice. Nou nouţe, păreau să fi fost abia descărcate de pe vapor. Fără să scoată o vorbă, Pitt şi Giordino au deschis o portieră şi s au strecurat în cabină, ghemuindu se apoi sub geam şi sub bord. Nici nu putuseră alege un moment mai potrivit pentru a se ascunde, deoarece, aproape instantaneu, două maşini de securitate, pornite în urmărirea autobuzului, au trecut cu sirenele urlând şi cu girofarurile aprinse pe lângă tren. Încântat, Pitt a zâmbit şi a spus:

— Manevra noastră le a scăpat camerelor, altfel veneau după noi în loc să urmărească autobuzul.

— Era şi momentul să avem puţin noroc.

— Rămâi ascuns, i a spus Pitt. Mă ntorc imediat.

A deschis portiera care nu dădea spre şosea şi a coborât pe coate şi genunchi. Târându se către partea din faţă, apoi către spatele vehiculului, a îndepărtat saboţii şi lanţurile cu care camioneta fusese fixată pe platformă. După aceea s a furişat în cabină.

Giordino s a uitat lung la Pitt.

— Mi am dat seama ce vrei să faci, dar nu ştiu cum o să coborâm cu maşina asta din mersul trenului într un tunel care e blocat la ambele capete.

— Vedem noi cum procedăm la vremea potrivită, l a liniştit Pitt cu o expresie de detaşare pe chip.

Nimic pe lume nu se compară cu un utilaj de săpat tuneluri. Cel care excava tunelurile de sub Nicaragua, de la coasta Atlanticului la ţărmul Pacificului, avea mai bine de 120 de metri lungime, fiind urmat de un tren cu echipamente care măsura de asemenea aproximativ 100 de metri.

Un monstru incredibil de complicat, care arăta ca prima versiune a unei rachete pentru explorarea planetei Saturn, utilajul era acţionat de un motor electric cu viteză variabilă, care elimină orice poluare şi pierdere de ulei. Utilajul folosit de Specter tăia straturi subţiri de rocă prin rotaţia continuă a unei serii de cuţite confecţionate din carbon, montate pe un cap tăietor din oţel care putea scobi un tunel circular prin rocă dură. Acest cap tăietor avea peste şaptesprezece metri în diametru şi înainta cu cincizeci de metri pe zi. Corpul care cuprindea capul tăietor era dotat cu motoare electrice ce asigurau forţa uriaşă necesară pentru a face că dinţii să se înfigă în rocă şi cu nişte prese hidraulice care exercitau o presiune uriaşă pentru a împinge tot utilajul în perete şi pentru a măcina roca.

Gigantica maşinărie era articulată, iar operatorul, aflat în partea din faţă, avea posibilitatea de a dirija direcţia de înaintare cu ajutorul unui sistem cu laser, păstrându şi controlul asupra operaţiunilor. Materialul excavat era transportat către partea din spate a utilajului şi trecut printr un concasor ce transforma totul într un nisip cu granulaţie fină. De acolo, banda rulantă prelua materialul către capătul opus al tunelului, de unde era pompat în ocean.

Trenul s a oprit la două sute de metri în spatele utilajului de foraj, sub banda rulantă, pentru descărcarea la un depozit şi terminal de aprovizionare. Prin tavanul tunelului treceau o serie de lifturi mari pentru marfa. Dintr un asemenea lift a coborât un grup de femei îmbrăcate cu salopete albe, după care s au urcat într un autobuz. Pitt s a dat mai aproape de portieră şi a auzit o pe una dintre ele spunând că inspecţia trebuia să se încheie peste opt ore pentru a transmite un raport către sediul de la suprafaţă.

Lui Pitt i s a părut absurd. Care sediu? Şi de ce la suprafaţă?

Nimeni nu a fost surprins când Pitt a coborât camioneta de pe platformă pe docul de descărcare, apoi în josul rampei, ajungând pe şoseaua betonată. Apoi a tras pe dreapta şi a oprit în spatele unui şir de alte camioane electrice.

Giordino a urmărit activitatea ce se desfăşura în locul acela, unde cel puţin treizeci de mineri se ocupau de buna funcţionare a utilajului.

— Parcă a mers prea uşor.

— Încă n am scăpat de probleme, a spus Pitt. Trebuie să găsim o cale de retragere.

— Am putea urca prin alt puţ de aeraj.

— Dar dacă ajungem sub lacul Nicaragua? Nu ne putem întoarce la cel prin care am coborât?

— Ar fi un plan sinucigaş.

Giordino a privit concentrat la modul de funcţionare a utilajului de foraj.

— Hai, vrăjitorule, ce propui?

— Nu putem ieşi din tunelul ăsta, pentru că încă nu e definitivat. Singura noastră speranţă rămâne să ne furişăm până la capătul dinspre Pacific printr unul dintre sistemele de ventilaţie ale celorlalte trei tuneluri.

— Şi dacă nu se poate?

— Atunci va trebui să născocesc un alt plan. Giordino a făcut semn către docul de încărcare, unde agenţii de securitate verificau identitatea minerilor. Trebuie să dispărem. Nu cred că înfăţişarea noastră corespunde u ecusoanele.

Pitt a ridicat ecusonul de identificare prins pe buzunarul de la piept al salopetei şi s a uitat la el, vădit amuzat.

— Am dat de dracu'. Tipul din poză are 1,70 metri, iar eu, peste doi.

— Eu ce să mai zic? a făcut Giordino cu un zâmbet şiret. De unde să fac rost de păr lung şi de sâni?

Pitt a întredeschis portiera şi, privind de a lungul laturii îndepărtate a docului de încărcare, a observat că acolo nu era nimeni.

— Hai pe aici!

Giordino l a urmat pe Pitt şi s a furişat peste bancheta din faţă a camionetei. Au coborât pe doc şi au alergat ghemuiţi până au ajuns la uşa deschisă a unei magazii. Strecurându se pe după lăzi desfăcute care conţineau piese de schimb pentru diferitele componente ale utilajului de foraj, au descoperit o trecere în partea din spate, pe unde au ieşit din depozit, ajungând din nou la calea ferată. S-au oprit în spatele unui şir de toalete ecologice şi au analizat rapid situaţia.

— Ar fi bine dacă am avea un mijloc de transport, a spus Giordino, strâmbând din nas de dezgust.

— Dorinţa ţi s ar putea îndeplini, a spus Pitt şi a rânjit. Fără să l mai aştepte pe Giordino, s a ridicat, a ieşit din spatele cabinelor şi s a apropiat calm de unul dintre vehiculele agenţilor de securitate, ce fusese lăsat nesupravegheat. S-a aşezat la volan, a pornit motorul electric şi a apăsat pedala de acceleraţie, iar Giordino s a urcat pe partea cealaltă. Cu tracţiune pe faţă, acţionată de un diferenţial cu cuplare directă, maşina s a îndepărtat fără să facă zgomot.

Pitt avusese noroc cu carul până în acele momente. Agenţii de securitate erau atât de absorbiţi de verificarea ecusoanelor minerilor, încât nu au băgat de seamă că maşina de patrulare le fusese furată. Cum motorul maşinii abia dacă scotea un susur slab, iar utilajul de foraj făcea un zgomot asurzitor, le fusese imposibil să i audă pe muncitorii care încercau să le atragă atenţia la furtul vehiculului.

Pentru a da impresia unei activităţi oficiale, Giordino a descoperit butonul pentru pornirea girofarurilor de pe acoperişul maşinii şi l a acţionat. Imediat ce au ajuns la primul tunel de legătură, Pitt a virat brusc la stânga, apoi a repetat manevra, pătrunzând în tunelul principal şi îndreptându se către portalul vestic.

Pitt presupunea că toate cele patru tuneluri fuseseră excavate pe sub lacul Nicaragua, pentru a ieşi pe sub porţiunea foarte îngustă de uscat care separă lacul de ocean în apropierea portului San Juan del Sur. Acolo trebuiau să fie plasate ventilatoarele, înainte că tunelurile să se depărteze de ţărm.

Se înşela însă.

După ce au gonit câţiva kilometri, au ajuns la un grup mare de pompe asemănătoare cu cele întâlnite la capătul estic al reţelei de tuneluri. Apoi tunelul se termină brusc cu nişte uşi gigantice. Firicelele de apă care se scurgeau pe la rosturi, prelingându se pe podeaua tunelului, constituiau o dovadă că nu ajunseseră la suprafaţă, în apropiere de San Juan del Sur, ci la capătul înfundat al tunelului de sub fundul Oceanului Pacific.