Prapastia: doua etici ce divid lumea vestica

SCUFUNDA LUSITANIA!
Al treilea stadiu al strategiei a fost facilitarea. Adica a usura situatia dusmanului pentru ca acesta sa loveasca cu succes. In dimineata scufundarii Lusitaniei, Colonelul House se afla in Anglia si a scris in propriul jurnal ca vorbise cu Sir Edward Gray si regele George. Au discutat linistiti despre cum credeau ei ca va reactiona poporul american in caz ca Lusitania va fi scufundata accidental. Acestea sunt notele Colonelului House: “I-am spus lui Sir Gray ca daca se intampla, un val de indignare va cuprinde America, iar acesta ne va purta in razboi.”
Patru ore dupa conversatie, Lusitania a intrat in zona de conflict in care submarinele germane patrulau. Proiectata si construita de englezi sa poata fi cu usurinta trasformata intr-o nava de razboi, in caz de necesitate, nava avea patru motoare cu aburi, era foarte rapida si putea intrece un submarin. Ceea ce inseamna ca era vulnerabila numai fata de submarinele pe care le-ar fi putut intampina, nu si a celor aflate lateral sau in spatele ei. Asta ii crestea sansele de supravietuire, in special cu escorta militara ce ii deschidea drumul. Totusi destinul i-a fost altul. In aceasta calatorie i s-a ordonat sa inchida unul din cele patru motoare cu aburi. Deci inainta cu doar trei turbine in loc de patru. Cu numai 75% viteza, devenise acum vulnerabila atacului din toate partile.
Juno era un distrugator britanic caruia i se daduse sarcina de a escorta Lusitania prin acele ape primejdioase. In ultimul minut, Juno a fost chemat la baza de catre Amiralitatea Britanica si nu a mai ajuns la locul de intalnire.
Inevitabil, Lusitania, mergand cu viteza redusa si lipsita de protectie, a aparut in periscopul unui submarin german U-20. A fost trasa o torpila direct pe centru. S-a inregistrat o explozie puternica. In timp ce germanii se pregateau pentru o a doua torpila, spre surprinderea lor, a urmat o noua explozie, si intreg fundul vasului a explodat. Cercetarea ramasitelor navei in anii urmatori arata ca a fost o explozie inspre exterior, producand scufundarea acesteia in mai putin de optsprezece minute.
Strategistii au avut in final motivul dorit. A fost actul las al germanilor insetati de razboi, care au scufundat un vas de pasageri cu civili inocenti la bord. Scanteia indignarii a fost aprinsa si eventual a impins America in conflict pe 16 Aprilie 1917. Opt zile mai tarziu, Congresul a autorizat suma de un miliard de dolari (din taxele contribuabililor) sa fie trimisa Angliei si Frantei pentru a sprijini efortul de razboi. Ziua urmatoare, primele 200 milioane au luat drumul Angliei si au fost adaugate datoriei catre Morgan. Peste cateva zile, 100 milioane au plecat spre Franta, aceasta suma sporind si ea datoria catre Morgan. Pana la sfarsitul razboiului, inca 9.5 miliarde fusesera trimise Aliatilor si adaugate datoriei initiale. Trebuie pomenit aici infinit mai marele pret platit in sange american pe altarul colectivismului, intr-un razboi menit sa “restabileasca siguranta in lume pentru democratie”.
Este o ironie a sortii ca lumea intr-adevar a fost pregatita pentru democratie – cand realizam ca acest cuvant (democratie) este un sinonim pentru una din coloanele colectivismului. Este o materializare a conceptului ca grupul este mult mai important decat individul, si acest rationament a permis membrilor Round Table aflati de o parte si cealalata a Atlanticului sa planuiasca moartea unor civili nevinovati ca marunt pret ce trebuie platit pentru marele bine al numarului mai mare.