Prapastia: doua etici ce divid lumea vestica

POLITICA MARILOR VACANTE
Un alt exemplu de facilitare a atacului asupra Pearl Harbor este ceea ce se cheama Politica Marilor Vacante. Pentru multe luni, Marina Militara a stiut din ce directie se vor apropia japonezii, ce coridor pe mare vor folosi pentru a-si lansa atacul. Chiar au condus manevre ce simulau aceasta. Una dintre ele s-a numit Exercitiul 191 si alta OPORD1. Datorita vremii, curentilor marini, locatiei coridoarelor de deplasare a vaselor comerciale, necesitatilor de aprovizionare cu combustibil si altor factori, au stiut ca japonezii se vor apropia in Oceanul Pacific de Nord printr-o zona operationala cuprinsa intre 157 si 158 grade longitudine vestica. [nota: Stinnett, p. 146.]
Aceasta a prezentat o provocare speciala. Daca echipajul oricarei nave ar fi vazut flota japoneza inaintand spre Hawaii, ar fi folosit negresit undele radio pentru a raspandi stirea. Ar fi spus: “Hei, ceva se intampla, o flota de portavioane si distrugatoare vine inspre voi.” Ceea ce bineinteles ar fi stricat surpriza. De asemenea daca japonezii ar fi realizat ca planul lor a fost detectat, ar fi pierdut avantajul atacului neasteptat si probabil ar fi anulat misiunea.
Serviciile de informatii americane cunosteau bine fiecare stadiu al pregatirilor japoneze. Se stia ca Amiralul Nagumo isi instruia fortele in golful Hitokappu pe insula japoneza Etorofu. Progresele sale erau monitorizate indeaproape si rapoarte zilnice erau trimise catre Washington. Vasele sale au parasit Japonia indreptandu-se spre Pearl Harbor pe data de 25 Noiembrie. [nota: Stinnett, pp.43–59.] La cateva ore dupa aceea, cartierul general al U.S. Navy a initiat directiva Marilor Vacante, prin care toate navele comerciale si militare erau obligate sa evite coridorul Pacificului de Nord. Au fost “esuate” sute de mile pe o ruta transpacifica spre Istmurile Torres astfel incat sa poata fi evitata o intalnire care sa puna in alerta viitoarele victime sau sa ii determine pe japonezi sa renunte. [nota: Stinnett, pp. 44, 144, 145.]
Urmatorul pas al strategiei a fost sa aduca acasa navele Flotei a 7-a, de la rutinele lor maritime si sa le “inchida” in Pearl Harbor. Astfel vor deveni tinte usoare pentru ca nu vor putea face manevre. Pentru a reusi impotriva obiectiei puternice a Amiralului Kimmel, care raspundea de Flota, superiorii sai din Washington i-au intarziat aprovizionarea cu combustibil. Fara combustibil, Kimmel nu a avut de ales. A trebuit sa renunte la exercitiile de antrenament pe mare si sa isi aduca navele in port. In memoriile sale publicate in 1955, a spus:
Imediat dupa ce am organizat Flota in trei echipe majore, am incercat sa tin doua dintre ele pe mare si numai una in Pearl Harbor. Imediat am aflat ca transporturile de combustibil au fost reduse. Rezervele au fost saracite intr-un moment cand era imperativ sa fie sporite. Acest fapt, si numai acesta a facut necesara mentinerea a doua echipe simultan in Pearl Harbor. [nota: Povestea Amiralului Kimmel, p. 28.]
O investigatie initiata de Congres in 1946 a revelat ca, doar cu cateva zile inainte de atac, cartierul general al U.S. Navy in Washigton a ordonat ca douazeci si unu din cele mai noi vase ale Flotei a 7-a sa paraseasca Pearl Harbor spre Insulele Wake si Midway, unde sa ancoreze. Portavioanele Lexington si Enterprise erau printre ele. Nu numai ca partea ramasa din flota a ramas fara protectie, dar acea parte era formata in principal din vechi relicve din timpul Primului Razboi Mondial, multe dintre ele fiind pregatite pentru “pensionare”. Secretarul de Razboi Stimson a declarat in jurnalul sau: “Intrebarea era, cum sa-i manevram sa traga primii fara a produce pierderi semnificative in tabara noastra.” Sacrificand numai vasele vechi, era raspunsul asteptat. [nota: Stinnett, pp. 152, 153.]