Preot Prof dr. Adrian gabor relaţii Biserică Stat

b. Legislaţia imperială

În legislaţia imperială, monahismul pare a avea mai multă importanţă decât în legea canonică, la acest sfârşit de veac. Puterea civilă va fi şi ea deseori reticentă, iar comportarea turbulentă a monahilor o va sili să intervină. Intrarea monahilor în legislaţia romană nu are nimic glorios. Aproape în acelaşi timp, Valens în Orient şi Valentinian I în Apus, tulburaţi de perturbările provocate de aceşti oameni, iau măsuri pentru a le face să înceteze. La Beirut, la 1 ianuarie 370 sau 371, Valens reprimă părăsirea funcţiilor municipale pe motiv de intrare în monahism⁶⁵¹. El reproşează celor în cauză că fug în pustie pentru a scăpa de obligaţiile curiale şi îl însărcinează pe comitele Orientului să-i urmărească. Ceva mai târziu, ne spune Fericitul Ieronim, îi va obliga la serviciul militar⁶⁵². Arian şi persecutor al monahilor, Valens va fi urmat pe această linie de alţi împăraţi.

Suspectaţi în Apus că atrag vocaţii îndoielnice, monahii sunt totodată acuzaţi că frecventează văduve şi orfane în scopuri interesate. Valentinian I îi adesează episcopului Damasius o lege, la 30 iulie 370, citită în Biserica Romei la acea dată, care-i vizează sub numele de „continentes”, asociindu-i clericilor⁶⁵³.

Este adevărat că numele de „monahi” nu este pomenit, dar un Ieronim, evocând această lege un sfert de veac mai târziu, nu va ezita să înlocuiască acei continentes menţionaţi de legiuitor prin monachi⁶⁵⁴.

Din ce în ce mai mult, monahii tulbură oraşele cu comportarea lor. Autorităţile publice se irită de importanţa acordată monahilor în oraşe şi de acţiunile lor acolo. De la Verona, unde se află pentru moment, împăratul Teodosie priveşte spre Orient, ale cărui cetăţi au văzut înmulţindu-se violenţele antiiudaice şi antipăgâne asemănătoare celor de la Callinicon. În ciuda marii sale evlavii, el este nevoit să ia unele măsuri restrictive împotriva monahilor. Suporta cu greu intruziunile acestora în viaţa cetăţilor, ca, de exemplu, descinderea lor în masă din munţii din jurul Antiohiei, la revolta din 387. Cunoaştem deja episodul Callinicon, în 388. Ambrozie îi scrie împăratului: „Monachi multa scelera faciunt!” – „Monahii fac multe crime!”⁶⁵⁵.

Teodosie adresează prefectului pretoriului Tatian o lege, la 2 septembrie 390, care cere alungarea monahilor din oraşe şi trimiterea lor în deserta loca et vastae solitudines: „Toţi cei care susţin că sunt monahi vor primi porunca de a se duce şi a locui în locuri pustii şi în singurătate”⁶⁵⁶. Termenul monachus apare pentru prima oară în legislaţia imperială⁶⁵⁷. Dacă la 370, Valens le reproşa monahilor că „părăsesc cetăţile” pentru a se duce „în singurătăţi şi în locuri retrase”, Teodosie le cere să se ducă „în pustie şi în singurătate”. Aduşi atunci din pustie în oraşele lor de origine, monahii sunt acum izgoniţi din oraşe în pustie. Dacă Valens nu dorea ca curialele din Egipt să-şi părăsească postul, Teodosie nu doreşte ca monahii din Orient să tulbure cetăţile. Orchestrate în 388 de către comitele Timasius, măsurile împotriva monahilor nu au dus la pedepse judiciare pentru cei de la Callinicon, graţie intervenţiei episcopului Mediolanumului, Ambrozie. În prezent, paharul s-a umplut şi o lege generală îi alungă din cetăţi pe aceşti „sceleraţi” ⁶⁵⁸.

Şi totuşi, prezenţa monahilor în oraşe este un fapt la care legiuitorul nu se poate opune. Chiar şi în Orient, nu toţi monahii urbani dădeau motive de nemulţumire. Pelerinajul şi şederea la Locurile Sfinte, în care monahii şi fecioarele jucau un rol-cheie, era un fenomen prea amplu şi prea respectabil pentru a putea fi zdruncinat în numele unui concept abstract de monachus. Alături de alte aspecte benefice ale monahismului urban sta fără îndoială faptul că legea din 390 a fost rapid revocată. La 17 aprilie 392, Teodosie şi cei doi colegi ai săi adresau aceluiaşi prefect Tatian următorul decret, promulgat de data aceasta la Constantinopol: „Având în vedere că monahii, cărora li s-a interzis accesul în cetăţi, suferă din această cauză nedreptăţi judiciare, abrogăm această lege şi decretăm ca ei să revină la situaţia lor anterioară. Într-adevăr, decizia Clemenţei Noastre este perimată: le acordăm liberă intrare în aglomerările urbane”⁶⁵⁹.