Mi-e dor de 15 septembrie și mă tem că, dacă mă întorc în curtea școlii mele, îmi voi da seama cât de tare ne-am schimbat. Cât de tare s-au subțiat legăturile cu trecutul și cum a rămas, peste toate, o ceață deasă și naivă, în speranța că nu e totul pierdut. Mi-e dor de prieteniile de atunci, de recreațiile în care mergeam la braț cu prietena mea cea mai bună și fredonam cântece din telenovele, privind curios și timid către colțul celor mari sau către gardul fisurat pe unde se putea fugi de la ore, păcălind vigilența paznicilor. Mi-e dor de pauzele scurte, în care nu aveam timp decât de un suc nesănătos de la bufet și în care încercam, cu tot dinadinsul, să prindem loc cât mai în față, la coadă. Mi-e dor de orele de matematică în care ieșeam la tablă totdeauna, nu pentru că aș fi știut mereu rezolvarea, ci pentru că îmi plăcea să caut soluția și să-mi șterg singură cu buretele greșeala. Mi-e dor să cer voie să merg la cabinetul medical, pentru o durere de cap mai mică sau mai mare, și să mai pierd cinci-zece minute la povești cu doamna asistentă. Mi-e dor să mă ofer să o ajut pe doamna dirigintă să încheie mediile, să-i deschid carnetele de note exact la pagina potrivită. Mi-e dor să nu iau premiul întâi și să mă gândesc la vacanță ca la o nevoie, nu neapărat ca la o plăcere. Mi-e dor să adorm devreme și să sune ceasul la 6 dimineața, să fie iarnă mare afară și să-mi fie greu să pornesc prin viscol. Mi-e dor să ajung prima în clasă, să aprind lumina și să mai ațipesc câteva minute, cu capul pe ghiozdan, așteptând să vină colegii și să mă întrebe, în glumă, dacă m-am mutat cu totul, dacă eu și noaptea stau acolo.
