Prima zi de şcoală. Copiii revin în bănci. Pricopie: manualele, schimbate în 4 ani Peste 3,2 milioane de elevi şi preşcolari încep un nou an şcolar luni dimineaţă

O boală de gradul IV: BAC-ul, fasttrack prin viaţă

M-aş bucura dacă cei care nu au promovat BAC-ul ar fi susţinuţi nu prin transformarea examenului într-un EDUPASS, într-o hârtioară de fasttrack prin viaţă. La fel cum m-aş bucura dacă fondurile acordate universităţilor nu s-ar mai da după principiul gloatei şi al sufletelor dintr-un cazan, de către cei care cred că o universitate e bună şi va primi cele mai bune resurse doar dacă are tot atâţia studenţi câţi locuitori are o metropolă.

În urmă cu câţiva ani, 15 septembrie nu era nicidecum o zi de post intelectual: s-au străduit câţiva să o treacă în calendarul a ce urmează după şapte ani de acasă scrijilind o cruce neagră. Vom avea copii care la clasa a II-a învaţă tabla înmulţirii, câte ceva despre magnetism şi circuitul electric, iar la clasa I, ca să o luăm invers, aşa cum toate lucrurile sunt dresate să stea de-a-ndoaselea, elevii pot mânui manuale digitale şi, cu puţin noroc, nişte tablete sofisticate pe care se vor regăsi câteva compilaţii de abecedar din loteria editorială prelungită prin contestaţii şi certuri peste măsură, până în cea de-a doua lună a anului şcolar.

În aceeaşi lume în care se discută reforma educaţională pe cale electronică, la vârste fragede, nişte copii încă suflă în palme undeva, în satele de munte, şi împart pe din două aceeaşi pastilă şi pentru răceală şi pentru dureri de cap. Pentru ei, şcoala ca azil funcţionează într-o tradiţie bolnavă de veacuri: nu ştiu cum e în alte colţuri, căci aşa au moştenit instituţia cu poveştile ei, după memoria părinţilor care, din nefericire, nu au avut nimic la îndemână ca să le spună cum arată un contrast al realităţii imediate într-o lume posibilă. Dar ei sunt cei care fac ca universul să fie sfinţit de surprize frumoase: ei sunt în cap de listă, deseori, sunt cei care au învăţat cu puţin şi şi-au însuşit tot.

“Asta e boala de gradul I: cârpită, dreasă prin remediile ei băbeşti, mai cu un Domnu` Trandafir, care insistă că omul sfinţeşte locul, chiar şi când îi iei de la gură, mai cu o chetă de la părinţi, mai mult sau mai puţin înstăriţi, cert e că sigur o să treacă şi anul acesta. Dar e un soi de boală a copilăriei, trebuie să o facă toată lumea, de asta cred că se încăpăţânează băieţii ăştia să ne facă zile negre din fragedă pruncie, să ne obişnuiască de mici cu gruel”.

La gimnaziu, durerile se complică: rezultatele testării naţionale păgubesc admiterea la liceu şi, dacă se mai pune şi de-o grevă în ajun, avem, cel puţin, voie bună pe linie. Boala educaţională de gradul II e o boală de tranziţie, una în care se cern victimele sigure de marii triumfători.

“S-au gândit să desfiinţeze şcolile de arte şi meserii, în ideea în care drumul tuturor e pavat cu diplome şi cu bune intenţii. Astfel, s-a asfaltat calea către imperiul injecţiilor birocratice şi al mafiilor academice, către impostura aprobată, căci, odată cu boala de gradul III a cerberului de care nu se poate trece după 12 ani de instrucţie, BAC-ul, indivizii de la pupitre au iscodit colegii postliceale care admit alumni fără diploma”.

Să ne înţelegem: nu absenţa hârtiei e problema, de altfel, fiind o naţiune fruntaşă la prins agrafe în dosare, ci necertificarea semnificaţiei ei, dublată de o politică educaţională lacunară. În tot timpul acesta, copiilor li se insuflă, în litera tradiţiei, că un avocat sau un economist o va duce bine o viaţă întreagă (prin jocurile acestea de culise ale instrucţiei de domiciliu cu prejudecăţi, facultăţi bune pierd teren pentru că nimeni nu le spune celor din bancă ce ar putea face pe piaţa muncii urmând un parcurs academic după pasiunile şi preocupările lor, nu după foamea de bani din sufletul părinţilor, al prietenilor sau al profilor care le-ai zis că în X loc e mai bine decât în Y loc, pe surse!, când ar putea scoate tot atât dar făcând ceea ce se pricep).

“În ping-pong-ul de aşa da, aşa nu, nişte oameni valoroşi se rătăcesc pe drum, în absenţa unei bune consilieri profesionale; piaţa muncii devine saturată din pricina unor clişee care tratează indivizii în termeni de HR sau de actori mecanici ai unei industrii de job-uri în care reprofesionalizarea e canon, şi tocmai de aceea, ca să fim coerenţi până la capăt, la facultate intră toată lumea, pentru că oricum, şi dacă ies, ajung de multe ori să facă altceva decât ce ştiu (crescând tot mai mult cererea pentru ceea ce ai putea face sau pentru ceea ce ai putea fi bun, nu pentru ceea ce cunoşti, ştii, ai învăţat şi ţi-ai însuşit)”.

S-a ajuns la boala de gradul IV: priviţi la cancerul dezlânat al sistemului educaţional în care un elev care urmează un program postliceal poate trece într-un program de licenţă recunoscându-i-se creditele obţinute în timpul colegiului, evident, numai după ce obţine şi diploma de BAC. Cu alte cuvinte, scriind cu mâhnire, ce înseamnă că faci un an de facultate sau un an de postliceală, când nici nu ai avut un minimum de competenţe şi de cunoştinţe cât să iei un examen de BAC, de dificultate medie; ce contează că ai făcut şcoala după bloc sau într-un amfiteatru, când totul se rezumă la rutina unor paşi birocratici în baza cărora ne permitem să invidiem sistemul finlandez, să împrumutăm profesori şi absolvenţi minunaţi altor state care ştiu ce să le facă sau ştiu ce să le dea, consolându-ne, în prostia noastră, că i-am pierdut pentru că nu am avut ce să le dăm?

Ne-am creat o cutumă din a rezuma orice problemă educaţională la un malpraxis al administrării resurselor, când dobitocia de clasă a marcatorilor de scoruri în afacerile universitare private dospeşte şi se înmulţeşte fără cusur. Era inevitabil să nu se ajungă la un banc legislativ de forma asta când au refuzat să dea fiecăruia după putere şi după cunoaştere, desfiinţând SAM-uri, făcând schimbări majore de curriculum în pragul unor examene cu miză, spălând ochii Europei cu certificate de competenţă ale unor resurse umane, nu ale unor Subiecţi respectaţi şi educaţi în acord cu individualitatea lor. Aţi mecanizat sistemul după puterea sacilor şi după generozitatea zerourilor. Patru ani de liceu nu sunt suficienţi- trei, dacă luăm în calcul mutarea clasei a IX-a, după un proiect legislativ, la gimnaziu, şi asta, o reformă avangardistă cu un glorios titlu de criză postumă a sistemului educaţional- ca toate resursele avute la îndemână să fie puse în slujba educabilului, vizând satisfacerea nivelului minim de cunoştinţe pentru promovare.

“Şi apoi, se plâng că nu au studenţi cu randament, că masteratele se dizolvă, că doctoratele duhnesc a plagiat, că avem intelectuali care nu au înţeles o carte dar au copiat o sută”.

Şi vedeţi, în ritmul acesta, nu mai există diferenţe clare şi meritorii între intelectuali autentici şi profesionişti, între meseriaşi şi amatori. Nu cred că măsura aceasta va scădea cumva impostura academică, de vreme ce există ipoteza echivalării unui an de postliceală sau de colegiu sau de cum vor vrea ei să mai numească elegant noua formulă educaţională cu un an de facultate.

“Nu spun că nu trebuie să existe forme de susţinere şi ajutorare a celor care nu au putut finaliza în bună regulă un examen de BAC: tocmai, militez pentru asta, dar nu în această manieră, nu convertind o muncă onestă care trebuie apreciată diferenţiat, în folosul tuturor, atât al formatorilor cât şi al educabililor, atât al statului cât şi al privaţilor ancoraţi în piaţa muncii, atât al angajaţilor cât şi al angajatorilor, într-un EDUPASS, într-o hârtioară de fasttrack prin viaţă”.

“La fel cum m-aş bucura daca fondurile acordate universităţilor nu s-ar mai da după principiul gloatei şi al sufletelor dintr-un cazan, de către cei care găsesc de cuviinţă că o universitate e bună şi trebuie să primească cele mai bune resurse pentru întreţinere şi dezvoltare, doar dacă are tot atâţia studenţi câţi locuitori are o metropolă”.

Boala se încâlceşte şi îşi creşte chibzuit nodurile: nu contează că ai un număr decent de studenţi cu rezultate bune în cercetare sau cu o bună încadrare pe piaţa muncii, nu, nu, contează principiul finanţării per capita, o formulă intimă de calcul pentru buna administrare de cireada. Ca logica lui Kafka să fie completă, nu contează, ca universitate, să pui accent pe formarea studenţilor, contează, în funcţie de liga în care joci, să te axezi pe programele de cercetare şi specializare: dar dacă n-ai studenţi nu ai masteranzi şi dacă nici cei din urmă nu sunt „crescuţi” cum trebuie, fenomenul de pontizare se îmbibă la doctorat. De fapt, îmi cer scuze: mi se pare de prost gust să ne legăm toţi de impostura premierului, când furtul intelectual trebuie tratat cu atare şi nu contează dacă se locuieşte la case mai mari sau în umbră: după cum vedem, din umbră răsar cei mai inspiraţi făcători de legi, care pot susţine cu destulă vehemenţă că 1+1=1 ori de câte ori asumăm că adevărul este o valoare relativă.

Revin la a spune, aşa cum am făcut-o de fiecare dată într-un articol pe tema asta, ca formarea politicilor educaţionale ne omoară. Tot mai aprinsă însă, acum ne învie şi ne omoară, şi tot aşa: în absenţa unei politici educaţionale coerente, legile discordante vor germina cu o putere replicativă uriaşă. Iar dacă ridicaţi în picioare vreun geniu cu servietă care semnează pachetele legislative în cauză, o să vă spună, ca oricare altul ales arbitrar şi tras la răspundere pentru aceeaşi socoteală, că nu ştie ce e aia politică educaţională, dar că un pas înainte a fost făcut prin însuşirea unui act de credinţă: „credem cu tărie că legea adoptată va da roade…”. Şi eu cred cu tărie tot ce am îndrugat mai sus.

http://adevarul.ro/news/politica/traian-basescu-intrarea-facultate-bacalaureat-e-solutie-proasta-folosul-mafiei-universitare-1_5414bcb60d133766a81bc5dd/index.html