Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

278

STENDHAI.

spuse domnul de La Mole. Apoi îl prezentă pe Julien unei femei înalte, cu aspect impunător. Era marchiza. Julien găsi că are un aer neobrăzat, cam ca al doamnei de Mauj'i ron, soţia subprefectului din plasa Verrieres, cînd lua parte la ospăţul de la Saint-Charles. Fiind emoţionat de măreţia deosebită a salonului, Julien nu auzi ce spunea domnul de La Mole. Marchiza abia dacă îl învrednici cu o privire. în salon se mai aflau şi cîţiva bărbaţi; prin in aceştia Julien îl descoperi, cu o plăcere de nespus, pe tînărul episcop de Agde, care binevoise să-i vorbească acum cîteva luni, la ceremonia de la Bray-le-Haut. Tînărul prelat se sperie, nici vorbă, de privirile dubioase pe care, din sfiiciune, Julien le aţintea asupra lui, şi nici nu s< gîndi măcar să-1 recunoască pe acest provincial.

Lui Julien i se păru că oamenii adunaţi în salon aveau în ei ceva trist şi silit; la Paris se vorbeşte încet şi fleacu­rile nu sînt exagerate.

Un tînăr frumos, cu mustăţi, foarte palid şi foarte zvelt, intră pe la orele şase şi jumătate; tînărul avea un cap foarte mic.

— Te laşi totdeauna aşteptat, îi spuse marchiza, căreia el îi sărută mîna.

Julien înţelese că tînărul era contele de La Mole. Şi îl găsi îneîntător, din capul locului.

„E oare cu putinţă ca el să fie omul ale cărui ironii jig­nitoare mă vor alunga din casă ?" gîndi Julien.

Tot privindu-1 pe contele Norbert, Julien observă era încălţat cu cizme şi purta pinteni. „Iar eu trebuie si fiu în pantofi, ca un inferior, după cîte se pare". Se ase* zarâ la masă. Julien o auzi pe marchiză rostind o vorbi aspră şi ridicînd puţin glasul. Aproape în aceeaşi clipfl zări o tînără, foarte blondă şi foarte bine făcută, care vi nise să se aşeze chiar în faţa lui. Nu-i plăcu deloc; şi totuşi, privind-o cu atenţie, îşi spuse că nu mai văzuse viaţa lui nişte ochi atît de frumoşi; dar ochii acest: vădeau o mare răceală sufletească. Mai apoi, Julien că ei aveau expresia omului plictisit care îi cercetează ceilalţi dar îşi aduce aminte şi de îndatorirea de a le pune. „Şi doamna de Renal avea ochii foarte frumoşi,