Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

i 'omte era un faimos prestidigitator în acea epocă.

296

STENDHAI.

— De ce să nu-1 condamne pe omul ăsta la zece ani de puşcărie ? spunea el tocmai cînd Julien se apropia de grupul din care făcea parte. Viperele trebuie surghiunite în fundul temniţelor, să moară la întuneric, altfel veninul lor se împrăştie şi devine mai periculos. La ce foloseşte o amendă de o mie de taleri ? E sărac, cu atît mai bine; dar partidul lui o să plătească pentru el. I-ar trebui cinci sute de franci amendă şi zece ani de temniţă.

„Ei, doamne! despre ce fiară o fi vorbind ?" gîndi Julien, care admira tonul înfocat şi gesturile sacadate ale colegului său. Faţa mică şi suptă a nepotului favorit al academicianului era hidoasă în clipa aceea. Julien află curînd că era vorba despre cel mai mare poet al epocii .

— Ah, monstrule ! şopti Julien aproape cu glas tare şi lacrimi generoase îi umeziră ochii. Ah, zdreanţă! am să-ţi plătesc eu pentru cuvintele astea.

„Şi totuşi, gîndi el, iată copiii pierduţi ai partidului printre ai cărui şefi se numără şi marchizul. Iar omul acesta ilustru, pe care îl bîrfeşte, cîte decoraţii, cîte lefuri gr.i .< n-ar fi putut aduna fără să muncească, dacă s-ar fi vîndui, nu zic josnicului minister al domnului de Nerval, ci unm.i dintre miniştrii aceia oarecum cinstiţi, pe care i-am văzut schimbîndu-se unul după altul."

De departe, părintele Pirard îi făcu semn lui Julien; domnul de La Mole tocmai îi spusese ceva. Dar cînd Julien, care în clipa aceea asculta, cu ochii plecaţi, tîngui rile unui episcop, scăpă în sfîrşit, şi putu să se apropie de prietenul său, îl găsi în ghearele nesuferitului de Tanbeau Monstrul ăsta mic îl ura de moarte, socotindu-1 drepl reazemul situaţiei lui Julien, şi venise să-1 linguşe; puţin.

1 Este vorba de Pierre-Jean Bâranger (1780-1857), poet francez vcslil prin Cîntecele în care îşi exprima ideile antimonarhice şi antidem iii Urmărit de justiţie, în decembrie 1825 B6ranger a fost condamn." i nouă luni închisoare şi la o amendă de 10.000 de franci. Prin po< iii sale, Beranger a contribuit mult la legenda napoleoniană.

ROŞU ŞI NEGRU

297

— Cînd oare ne va mîntui moartea de putregaiul ăsta bătrîn ? Cu asemenea cuvinte, de o tărie biblică, vorbea în clipa aceea micul literat despre respectabilul lord Hol-land¹. Singurul lui merit era că ştia foarte bine biografia oamenilor în viaţă şi făcuse o scurtă trecere în revistă a tuturor celor ce puteau nădăjdui să aibă vreo influenţă oarecare sub domnia noului rege al Angliei.

Părintele Pirard intră într-un salon alăturat; Julien îl urmă:

— Marchizului nu-i plac mîzgălitorii de hîrtie, ia seama; asta e singura meserie pe care n-o poate suferi. Să ştii lati­neşte, greceşte dacă poţi, să cunoşti istoria egiptenilor, a perşilor etc. şi el te va cinsti şi te va ocroti ca pe un savant. Dar dacă ai să scrii cumva lucruri serioase, care depăşesc situaţia ta în lume, atunci te va numi mîzgălitor de hîrtie şi-ţi va purta pică. Cum, locuieşti în casa unui mare senior şi nu cunoşti fraza ducelui de Castries despre d'Alembert şi Rousseau: „Ăştia vor să le judece pe toate şi n-au măcar o mie de franci venit ?"

„Şi aici, ca şi la seminar, nu poţi ascunde nimic!" se glndi Julien, care scrisese de curînd vreo opt sau zece pa-i'ini, cu fraze destul de umflate: un fel de elogiu istoric al h.iirînului chirurg-major care, zicea el, îl făcuse om. „Şi doar caieţelul ăsta, îşi spuse Julien, a fost totdeauna încuiat cu cheia." Se urcă în odaia lui, arse manuscrisul şi ic veni în salon. Lichelele sclipitoare plecaseră, mai iflmăseseră doar domnii cu decoraţii.

în jurul mesei, pe care servitorii o aduseseră gata ser­vită, se aflau vreo şapte-opt doamne foarte nobile, foarte i uceritoare, foarte afectate, în vîrstă de treizeci şi cinci de Uli. Strălucitoarea marchiză de Fervaques intră, cerîndu-şi xi uze că vine atît de tîrziu. Trecuse de miezul nopţii; se

I / ordul Holland (1773-1840), politician englez liberal. A simpatizat cu Napoleon şi a încercat săi uşureze soarta pe cînd se afla prizonier pe IIIMil» Sfînta Elena

Ihicele de Castries (1756-1842), unul dintre conducătorii emigraţiei ilupn revoluţia franceză din 1789

298

STENDHAI.

aşeză lîngă marchiza de La Mole. Julien se simţi adîiu mişcat; marchiza de Fervaques avea ochii şi privirea doamnei de R6nal.

Grupul domnişoarei de La Mole era încă destul de nu­meros. Fata se distra împreună cu prietenii ei, bătîndu-şi joc de nefericitul conte Thaler. Acesta era fiul unic al unui cămătar faimos, celebru pentru averile pe care le adunase împrumutînd bani regilor, ca aceştia să se poată război cu popoarele. Bătrînul tocmai murise, lăsîndu-i fiului său un venit lunar de o sută de mii de ludovici şi un nume, vai, prea bine cunoscut! Situaţia aceasta ciudată ar fi cerut sau o fire simplă, sau o voinţă nespus de puternică.

Din nefericire, contele nu era decît un om plin de tui soiul de pretenţii, pe care i le vîrîseră în cap linguşitorii.

Domnul de Caytus spunea sus şi tare că i se insuflase dorinţa de a-i cere mîna domnişoarei de La Mole (căreia marchizul de Croisenois, viitor duce, cu un venit anual de o sută de mii de livre, îi făcea curte).

— Vai, nu-1 învinovăţiţi că are şi el o dorinţă, spunea Norbert cu milă.

Căci ceea ce îi lipsea, poate, în cea mai mare măsura bietului conte de Thaler, era tocmai putinţa de a don ceva. Prin latura aceasta a caracterului, ar fi fost vrednn să ocupe un tron. Cerînd mereu sfatul tuturor, a-avea i u raj să urmeze pînă la capăt nici unul.

Numai înfăţişarea lui, ea singură, spunea domnişoarl de La Mole, ar fi fost de ajuns să-i inspire o veselii veşnică. Bietul conte părea un amestec ciudat de nelinişti şi dezamăgire; totuşi, din cînd în cînd i se vădeau foarti limpede aerele de îngîmfare şi tonul tăios care i se cuvin. omului celui mai bogat din Franţa, mai ales cînd e destul de arătos şi n-a împlinit încă treizeci şi şase de ani.

— E de o timiditate plină de obrăznicie, spunea dom­nul de Croisenois.

Contele de Caylus, Norbert şi încă vreo doi sau tn i ti neri mustăcioşi îl zeflemiseră în voie, fără ca ci bănuiască şi, în sfîrşit, îl lăsară în pace cînd bătea ora unu

~9 ""

— Vă aşteaptă cumva la poartă faimoşii dumnea­voastră cai arabi, pe-o vreme ca asta ? îl întrebă Norbert.

— Nu; e o altă pereche, mai puţin scumpă, răspunse domnul de Thaler. Calul din stînga mă costă cinci mii de franci, iar cel din dreapta nu preţuieşte decît o sută de ludovici; dar vă rog să mă credeţi că nu-1 înham decît noaptea. Şi asta fiindcă trapul lui seamănă leit cu al celuilalt.

întrebarea lui Norbert îl făcu pe conte să se gîndească la faptul că un om ca el se cuvine să aibă pasiunea cailor şi că nu trebuie să şi-i lase muiaţi de ploaie. Aşa că plecă, iar ceilalţi părăsiră salonul o clipă mai tîrziu, bătîndu-şi joc

de el.'

„Aşadar, se gîndea Julien auzindu-i rîzînd pe cînd coborau scara, mi-a fost dat să văd cealaltă extremitate a situaţiei mele! Eu, care n-am măcar un venit de douăzeci de ludovici pe an, m-am pomenit alături de un om care arc un venit de douăzeci de ludovici pe ceas; şi se rîdea de ti.. O asemenea privelişte te lecuieşte de invidie."

CAPITOLUL V Sensibilitatea şi o nobilă doamnă evlavioasă

₄ O idee ceva mai vie pare aici o

grosolănie, într-atita s-au obişnuit cu vorbele serbede. Nenorocire celui care născoceşte vorbind!

FAUBLAS¹

După mai multe luni de încercare, iată unde ajunsese lulien în ziua cînd intendentul casei îi înmînă cel de al unica sfert al lefii. Domnul de La Mole îl însărcinase cu ui mărirea administrării moşiilor sale din Bretania şi Nor-mandia. Julien călătorea adesea într-acolo. Tot el se ocupa,

i ('itat din romanul Iubirile cavalerului de Faublas de scriitorul Louvet Ur ('ouvray. Cartea este o frescă spirituală a moravurilor societăţii fran-i r/c a secolului al XVIII-lea

300