Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

STENDHAI

în calitate de şef, cu toată corespondenţa legată de faime > sul proces împotriva marelui vicar Frilair. Pirard îl ins truise în privinţa aceasta.

Pornind de la cîteva cuvinte notate de marchiz pe marginea tuturor hîrtiilor primite, Julien compunea scri­sori care aproape totdeauna erau semnate.

La şcoala de teologie, profesorii se plîngeau de puţinii lui sîrguinţă, dar îl socoteau, totuşi, printre elevii cei mai aleşi. Treburile acestea felurite, duse cu toată rîvna unei ambiţii bolnăvicioase, alungaseră curînd din obrajii lui Julien bujorii proaspeţi cu care venise din provincie. Paloarea lui era socotită un merit în ochii tinerilor colegi seminarişti; Julien îi găsi mult mai puţin răutăcioşi, mai puţin robiţi banului decît pe cei din Besancon; ei ii credeau bolnav de plămîni. Marchizul îi dăruise un cal.

Temîndu-se să nu fie întîlnit în plimbările lui călare, Julien le spusese că aşa-i prescriseseră medicii. Părintele Pirard îl dusese prin mai multe cercuri de jansenişti Julien fu mirat; în mintea lui, ideea religiei era st rin legată cu a făţărniciei şi cu speranţa cîştigului bănesc, ti admiră pe oamenii aceştia cucernici şi severi care nu se gîndeau la pungă. Cîţiva jansenişti se împrieteniseră cu 11 şi-i dădeau sfaturi. O lume nouă i se deschidea în faţă. I .1 jansenişti cunoscu un conte Altamira, înalt de aproap< doi metri, liberal osîndit la moarte în ţara lui şi evlavios Contrastul acesta ciudat între evlavie şi dragostea de libertate îl uimi.

Julien nu prea se avea bine cu tînărul conte. Nori vi 1 găsea că răspunde prea înţepat la ironiile cîte unuia dini 1 • prietenii săi. Julien, întrecînd o dată sau de două ori măsura bunei-cuviinţe, îşi impusese să nu-i mai vorbe. 1 niciodată domnişoarei Mathilde. în palatul La Mole, toţi erau de o politeţe desăvîrşită faţă de el; şi totuşi se simţi < căzut în dizgraţie. Bunul simţ de provincial lămurea situai ia aceasta prin zicala grosolană : numai ce e nou e şifrumoi