Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

STENDHAI.

portocalii păreau că ies din pămînt. Drumul pentru trăsu­ri era presărat cu nisip.

Priveliştea i se păru nemaipomenită provincialului nostru. Nici nu-şi putuse închipui atîta măreţie; cît ai cli­pi, orice urmă de supărare îi dispăru din minte. în trăsura, pe cînd veneau la bal, Norbert fusese fericit, iar el văzuse totul în negru; de îndată ce intrară în curte, rolurile se schimbară.

Norbert nu era sensibil decît la amănunte, care, îl mijlocul măreţiei acesteia, nici vorbă că nu fuseseră luate în seamă. Socotea cam cît costă fiecare lucru şi, pe măsură ce ajungea la o sumă totală destul de ridicată, Julicn observa cum îl cuprindea gelozia şi cum îi pierea von bună.

Cît despre el, se pomeni că intră cucerit, fermecat şi aproape sfios din pricina emoţiei, în primul dintre saloa­nele în care se dansa. La uşa celui de-al doilea salon cr> îmbulzeală şi se afla atît lume, îneît îi fu cu neputini mai înainteze. Salonul acesta înfăţişa Alhambra din Gra nada.

— Trebuie să recunoşti că e regina balului, spunea un tinerel cu mustaţă, care îl înghiontea pe Julien cu umni ni în piept.

— Domnişoara Fourmont, care toată iarna a fosi cd mai frumoasă, simte că a coborît pe locul al doilea, ti răspunse vecinul său: uită-te numai ce aer ciudat are.

— Zău, îşi dă toată silinţa să placă. Ia te uită, ia uită ce zîmbet graţios, cînd e singură la contradans. cinstea mea, e de nepreţuit.

— Domnişoara de La Mole pare să ştie sa-ţi stăpînească plăcerea pricinuită de triumful de care îşi >l.i foarte bine seama. Ai zice că se teme ca nu cumva si l placă celui cu care stă de vorbă.

— Foarte bine ! Asta-i arta de a cuceri.

Julien se străduia zadarnic s-o zărească pe femeia aceea fermecătoare; şapte sau opt inşi mai înalţi decît el îl împiedicau s-o vadă.

— Există multă cochetărie în sfiiciunea ei atît de no­bilă, urmă tînărul cu mustăţi.

— Şi ochii ei mari, albaştri, care îşi pleacă atît de încet privirile în clipa cînd ai jura că sînt gata să se dea de gol, vorbi vecinul. Pe cinstea mea, tare mai e iscusită!

— Ia te uită cît de comună pare frumoasa Fourmont pe lîngă ea, spuse al treilea.

— Aerul acesta sfios vrea să însemne: „Cîtă bunăvoinţă v-aş arăta dacă aţi fi un bărbat vrednic de mine!"

— Dar cine poate fi vrednic de fermecătoarea Mathilde ? spuse primul: vreun prinţ domnitor, frumos, uilcligent, voinic, un erou în luptă şi în vîrstă de cel mult douăzeci de ani.

— Fiul nelegitim al împăratului Rusiei... căruia în cinstea căsătoriei i se va dărui o domnie... sau pur şi sim­plu contele Thaler, cun înfăţişarea lui de ţăran înstărit...

Se făcu loc la uşă şi Julien izbuti să intre.

„Dacă pare atît de deosebită în ochii păpuşelor ăstora, merită s-o studiez, gîndi el. Aşa am să înţeleg ce înseamnă perfecţiunea pentru oamenii de teapa lor."

Pe cînd o căuta din ochi, Mathilde îl privi. „Mă i hcamă datoria", îşi spuse Julien; dar supărarea lăuntrică iiceuse şi numai urmele ei îi rămăseseră pe chip. Curiozi-latea îl făcea să se apropie cu o plăcere pe care rochia Inarle decoltată a Mathildei i-o spori destul de repede, Inti un fel prea puţin măgulitor, de fapt, pentru amorul lui propriu. „Frumuseţea ei e plină de tinereţe", gîndi luhcn. Vreo cinci sau şase tineri, printre care îi recunoscu pe cei ce vorbiseră la uşă, se aflau între el şi ea.

— Dumneata, domnule, care ai fost aici toată iarna, îi I ipuse ea, nu găseşti că balul de astăzi e cel mai frumos din

324

STENDHAI
tot sezonul ? Mien nu-i răspunse. Cadrilul acesta de Coulon' mi se pare admirabil; iar doamnele îl dansează minunat.

Tinerii se întoarseră să vadă cine era fericitul de la care ea ţinea să aibă neapărat un răspuns. Şi răspunsul nu fu deloc încurajator.

— N-aş putea să fiu un judecător prea bun, dom­nişoară ; eu îmi petrec viaţa scriind: e primul bal de asemenea măreţie pe care îl văd.

Tinerii cu mustăţi erau scandalizaţi.

— Dumneata eşti un înţelept, domnule Sorel urmă < cu tot mai mult interes în glas; priveşti toate balurile serbările acestea ca un filozof, ca Jean-Jacques Rousseau Asemenea nebunii te miră fără să te încînte.

Un singur cuvînt fu de ajuns ca să stingă imaginaţia Iu] Julien şi să-i alunge orice iluzie din suflet. Gura lui căpăta expresia unui dispreţ oarecum exagerat.

— Cînd e vorba să judece lumea bună, răspunse ( Jean-Jacques Rousseau nu-i pentru mine decît un prost; n-a înţeles-o deloc şi a privit-o cu ochii unui lacheu parveni i

— Totuşi, a scris Contractul Social, spuse Mathildi- < u adînc respect în glas.

— Deşi propovăduia republica şi răsturnarea dem­nităţii monarhice, parvenitul acesta era totodată beat de j fericire dacă vreun duce îşi schimba direcţia plimbării de i după-amiază ca să-1 însoţească pe vreunul dintre prietenii lui.

— Ah ! da, ducele de Luxembourg la Montmorency însoţeşte pe un oarecare domn Coindet pe drumul Pan n lui² urmă domnişoara de La Mole cu plăcerea şi avînit primei bucurii a pedanteriei. Era ameţită de ştiinţa

1 Numele unei familii de dansatori, faimoşi în vremea imperiului restauraţiei

2 întîmplarea aceasta este povestită în Confesiunile lui J.-J.Roussiau

ROŞU ŞI NEGRU

325

aproape ca şi academicianul care a descoperit existenţa regelui Feretrius¹.

Privirea lui Julien rămase pătrunzătoare şi aspră. Mathilde avusese un moment de entuziasm; răceala celui cu care vorbea o ului cu totul. Şi se miră cu atît mai mult, cu cît era obişnuită să-i uluiască ea pe alţii.

în clipa aceea, marchizul de Croisenois se apropia grăbit de domnişoara de La Mole. La un moment dat, ajunsese la trei paşi de ea, dar nu putu să mai înainteze din pricina mulţimii. Şi o privi, iar piedica din cale îl făcu să zîmbească. Lîngă el se afla tînăra marchiză de Rouvray,

0 verişoară a Mathildei. Aceasta se ţinea de braţul mar­chizului, care îi era soţ abia de două săptămîni. Marchizul de Rouvray, foarte tînăr şi el, părea cuprins de toată dragostea năucă a bărbatului însurat numai din interes, prin mijlocirea notarilor, şi care nimereşte o mireasă nespus de frumoasă.

1 a moartea unui unchi al său, foarte bătrîn, domnul de kouvray avea să devină duce.

Pe cînd marchizul de Croisenois, neputînd să străbată prin mulţime, o privea surîzînd pe Mathilde, ea îşi aţinti ochii mari, de un albastru ca al cerului, asupra lui şi a ce­lor din preajmă. „Ce grup anost! îşi spunea ea. Iată-1 pe

< loisenois, care vrea să-mi devină soţ; e blînd, politicos, urc maniere desăvîrşite, ca şi domnul de Rouvray. Dacă ii ar fi atît de plictisitori, ar putea fi drăguţi. Şi el are să ina însoţească la bal, cu acelaşi aer mărginit şi mulţumit. I i un an după nuntă, trăsura mea, caii mei, rochiile mele, ■ BStelul meu, la douăzeci de leghe de Paris, toate vor fi

< uni nu se poate mai desăvîrşite, aşa fel îneît să facă să moară de invidie vreo parvenită, vreo contesă de Roiville, de pildă; şi apoi ?..."

i Irretrius, aruncătorul de fulgere (în limba latină), unul din cele şapte epHrlc care-1 caracterizau pe Jupiter. Academicianul francez la care face ••i• • ii- Stendhal a luat acest epitet drept numele unui rege roman şi i-a ■ ■ ii-, „istoria".

326

STENDHM.

Mathilde se plictisea gîndindu-se la viitor. Marchizul de Croisenois izbuti să se apropie de domnişoara de l ;> Mole şi să-i vorbească, dar ea visa, fără să-1 asculte. Sune tele cuvintelor lui se pierdeau în zumzetul balului. Mathilde îl privea fără să-şi dea seama pe Julien, care depărtase cu un aer respectuos, dar mîndru şi nemuli mit. Şi într-un ungher, departe de forfota lumii, îl zări contele Altamira, osîndit la moarte în ţara lui şi cunoscui cititorului. Sub Ludovic al XlV-lea, unul dintre strămoşii contelui se însurase cu o principesă de Conţi; amintirea acestui fapt îl ferea într-o măsură de poliţia congregaţiei.

„Pentru mine, numai condamnarea la moarte poate sa distingă un bărbat, gîndi Mathilde; e singurul lucru care nu se cumpără. Ah, frumoase cuvinte am mai spus! Ce păcat că nu mi-au venit în minte cînd puteau să-mi facă cinste!" Mathilde avea destul bun-gust ca să nu rept \> într-o conversaţie lucrurile gîndite mai înainte; dar avea, de asemenea, şi destulă vanitate ca să nu fie îneîntată de ea însăşi. O aparenţă de fericire îi acoperi obrazul, ascun zîndu-i plictiseala. Marchizul de Croisenois, care tăcuse o clipă, crezu că are succes şi deveni şi vorbăreţ..

„Ce-ar putea obiecta un răuvoitor cuvintelor mele de adineaori ? se întrebă Mathilde. I-aş răspunde criticului: un titlu de baron, de viconte se poate cumpăra; o dea) raţie se dăruieşte; fratele meu a căpătat una, şi ce-a pentru ea ? Un grad se capătă şi el. Zece ani de j zoană sau o rudă ministru de război, şi ajungi comanda de escadron, ca Norbert. O avere mare!... iată ceva anevoie de dobîndit şi deci mai demn de stimă. Nostim I cru! Nu se potriveşte deloc cu ceea ce spun cărţile... bine, pentru avere te însori cu fata domnului Rotschi Zău că sînt pline de înţelepciune cuvintele mele de adineaori. Tot osîndirea la moarte e singurul lucru care n-a cutezat nimeni să-1 ceară."

I

ROŞU ŞI NEGRU

— îl cunoşti pe contele Altamira ? îl întrebă ea pe domnul de Croisenois.

Mathilde părea picată din altă lume, iar întrebarea ei avea atît de puţină legătură cu tot ce-i îndruga bietul mar­chiz de cinci minute încoace, încît el rămase năucit. Şi to­tuşi, era un om inteligent şi renumit ca atare.

„Mathilde are ciudăţenii, gîndi el; e un neajuns, dar ti dăruieşte soţului o poziţie socială atît de aleasă! Nu si iu cum face marchizul de La Mole; e legat cu toate personalităţile mai de seamă din toate partidele; e un om i are nu se poate prăbuşi niciodată. Şi de altfel, ciudăţenia aceasta a Mathildei poate să pară genialitate. Cînd eşti coborîtorul uneia dintre cele mai nobile familii şi ai multă avere, geniul nu mai e ridicol, ba încă te şi onorează ! Alt­minteri, atunci cînd vrea, Mathilde izbuteşte cu atîta ucsăvîrşire să întrunească amestecul acesta de inteligenţă, iu ic de caracter şi bun-simţ, care e cheia amabilităţii per-u i te..." Dar cum e greu să faci bine două lucruri odată, marchizul îi răspunse Mathildei fără pic de căldură, ca şi I mu ar fi rostit o lecţie pe dinafară :

— Cine nu-1 cunoaşte pe bietul Altamira ?

Şi-i dădu amănunte despre conspiraţia lui neizbutită, • ■ u: > Rhioasă, absurdă.

— Grozav de absurdă! exclamă Mathilde, ca şi cum nr fi vorbit singură. Dar el, cel puţin a făcut ceva. Vreau să

, cunosc un om; adu-mi-1 aici, îi spuse ea marchizului, care 'i piivea foarte mirat.

Contele Altamira era unul dintre admiratorii cei mai Iuţişi ai aerului trufaş şi aproape obraznic al domnişoarei tic La Mole; după a lui părere, ea era una dintre marile

| ti umuseţi ale Parisului.

— Ce minunată ar fi pe un tron! îi spuse el marchi-| bilui de Croisenois ; şi se lăsă dus fără împotrivire.

I .xistă destui oameni pe lume care susţin morţiş că nu alia lucru mai de prost-gust decît o conspiraţie; conspi-

328

STENDHAI,

raţia miroase cît de colo a iacobinism. Şi ce poate fi mai dezgustător decît un iacobin care dă greş ?

Din ochi, Mathilde rîdea, împreună cu domnul Croisenois, de liberalismul lui Altamira; dar îl asculta cu plăcere.

„Un conspirator la bal e un contrast destul de nostim", gîndea ea. Iar cel pe care îl avea în faţă, cu mustăţile hi negre, i se părea că seamănă cu un leu la odihnă; observă curînd că mintea lui era stăpînită de o singură idee : Utilitatea, admiraţia pentru utilitate.

în afara îmbunătăţirilor pe care guvernămîntul bi­cameral le-ar fi putut aduce în ţara lui, tînărul conte găsea că nimic nu e vrednic de luat în seamă. Şi o părăsi cu dragă inimă pe Mathilde, fiinţa cea mai fermecătoare din tot balul, pentru că văzuse intrînd un general peruan.

Pierzîndu-şi nădejdile în privinţa Europei, bietul Alia mira era nevoit să cugete că atunci cînd statele Americil de Sud vor fi tari şi puternice, ele vor izbuti să-i redea Europei libertatea pe care le-o trimisese Mirabeau¹.

O sumedenie de tineri mustăcioşi se apropiaseră de Mathilde. Domnişoara de La Mole îşi dădea seama c tamira nu fusese cucerit şi-i era ciudă că plecase; îi vede ochii negri lucind pe cînd îi vorbea generalului peruan, Mathilde îi privea pe tinerii francezi cu o adîncă seriozi­tate, pe care nici una dintre rivalele ei n-o putea imita „Care dintre ei ar fi în stare să înfrunte condamnarea la moarte, presupunînd chiar că ar avea toţi sorţii de izbind de partea lui ?" gîndi ea.

Privirea ei ciudată îi măgulea pe cei nu prea inte genţi; dar îi neliniştea pe ceilalţi. Aceştia se gîndeau

i Pagina aceasta, scrisă la 25 iulie 1830, a fosl imprimată la 4 (nota autorului).